Monthly Archives: February 2014

Generația McDo cu lipsă de calciu și fără dinți în gură

Imediat după Revoluție au apărut pe piață merele alea ochioase, cât capul unui copil de 2 luni, superbe și fără gust. Odată cu ele, a apărut și noțiunea de ”injectat”. Merele, portocalele, căpșunile, tot ce era așa, mai nefiresc de mare, era clar injectat. Îmi imaginam cum există o persoană, special plătită pentru chestia asta, care culege mărul normal din copac și-apoi îi administrează o injecție, care-l transformă instant în acest Hulk al merelor.
Nici acum nu cred că eram departe de adevăr.

Oricum. Atunci lumea fugea de ele ca de dracu`. Când cumpărai ceva, simțeai nevoia să precizezi obsedant că poate arată mai pirpirit, da` e natural. E luat din piață, de la țărani. Ăsta era argumentul suprem. De la țărani însemna sănătos, natural, netratat, plin de vitamine.

În timp, ”injectat” a dispărut din vocabular. A urmat perioada cu E-uri, ambalajul studiat cu atenție numărând elementele posibil cancerigene, au apărut prunele alea mari, care parcă-s un hibrid între prune și corcodușe, ambele injectate, algocalminul banat de pe piața fără rețetă și-a-nceput goana după cumpărături fără restricții.
Și ce dacă e injectat? Și ce dacă e plin de E-uri? Da` mai mâncăm oare ceva care să fie netratat și nedăunător? Oricum tot ce mâncăm e cancer la cutie. Un soi de jemenfoutism alimentar.
În afară de etichetele eco. Alea-s moartea, și nu le băgăm azi în seamă.

Dar laptele de la țărani e interzis. Că nu respectă normele europene de igienă. Că țăranul mulge vaca, vaca e posibil să dea cu piciorul în găleată sau, mai grav, să trântească o balegă de toată frumusețea în recipient, că țăranul ia laptele ăla, îl pune în bidoane de plastic și e posibil ca, după 2 ore, laptele ăla să-nceapă să conțină termeni nocivi pentru consumator. Deci țăranul cu vacă poate să ia vaca și s-o facă pastramă, că el nu mai poate să vândă laptele decât dacă-și mulge electric vaca, iar eu nu mai pot să beau lapte proaspăt decât dacă-mi cumpăr o vacă pe care s-o țin pe balcon și s-o mulg cu mânuțele astea două.

Până în ianuarie 2014, laptele ăla nu era nociv. Am crescut cu el. Cumpărau ai mei bidoane de plastic pline ochi cu lapte de vacă originală, îl puneau în oală pe aragaz, se făcea un strat delicios de smântână, mă-nvârteam ca pisoiul pe lângă oala aia, mai luam o lingură de smântână, mai beam un polonic de lapte, treceau mult peste 2 ore până să-l fiarbă cineva și n-am murit. Nici n-am făcut cine știe ce reacție alergică și necunoscută, n-am făcut nici măcar o banală intoxicație.
Presupun că, odată cu anul nou, dacă beau o cană de lapte din bidon de plastic țărănesc, mă umplu instant de pustule și tre` s-ajung la spital să-mi dea un tratament costisitor, că așa a hotărât legea.

Da, știu, taxe și impozite. Că țăranul vinde o tonă de lapte și declară, probabil, 5 litri. Dacă. Și statul iese în pierdere. Așa că, decât să piardă niște bani ipotetici, mai degrabă interzice laptele.

În momentul ăsta, nu mă afectează. Că nu mă trezeam și, înainte de a-mi bea cafeaua, dădeam fuga în piață să-mi iau 2 litri de lapte. Că-s comodă și leneșă.
Dar ca idee: ce e mai nociv? Laptele ăla care din cauză că nu aduce impozit a fost declarat posibil focar de infecție, sau laptele ăla la cutie, ținut cu lunile, prelucrat și reprelucrat, care plătește da, impozit, da` a trecut doar așa, pe lângă fantoma unei vaci și pe care poți să-l ții și-o lună, că tot nu face stratul ăla de smântână din copilărie?

Și da, am ieșit din revoluție o haită de barbari, care nu știau exact cum e să ai frigiderul plin, care încă mai au reminescențe de turmă și de șușotit pe la colțuri, îmbibați de teoria conspirației și de mitul conducătorului suprem care să-ți zică ce să faci, că nu te duce capul să faci de unul singur.
Am ieșit leneși, cârcotitori, milogi, hoți, o nație de nepăsători și delăsători. Da` exact în momentul ăla, când comunismul s-a-mbinat cu democrația, singurul lucru bun pe care-l știam era să facem diferența între natural și toxic. ”Injectatul” ăla, neinformat și incult, era singurul lucru care ne diferenția de lumea McDo și de lumea obezo-bolnavo-colesterolo-ridicată.
Ca să ne modernizăm și liberalizăm complet, schimbăm singura chestie bună pe care o aveam. Un Iuda care nu vinde pe 40 de arginți, ci pe propria sănătate. Vânzare cruntă.

În momentul în care brânza n-o să se mai găsească naturală, pătrunjelul o să fie și el injectat, iar merele n-or să mai existe cu gust de măr o să-mi iau o bucată de pământ în creierul munților, vreo două capre și răsaduri, și-o să mă apuc de micro-agricultură, doar pentru mine.
Asta dacă până atunci n-o să se dea o lege care să-ți interzică să și mănânci propriile produse.

Published: February 28, 2014 | Comments: 13

Despre revoluție, Kiev, Ellen Page și Juno

Tot netul vuiește de revolta-revoluție din Kiev. Mie nu-mi pasă nici că vuiește netul, nici că-i revoluție. Dacă mi-ar păsa, aș fi acolo. Că se chinuie de câteva luni să facă revoluția aia ca lumea, că nu le iese, că-s răniți sau omorâți, că-s oameni care-și cer drepturile, da` nu-i prea bagă nimeni în seamă pentru că nimeni nu-i ia pe ruși în serios, chiar dacă-i cheamă ucrainieni, decât dacă amenință cu bomba atomică; și pentru o revoluție nu se bagă nimeni cu atomica. Că mesaje motivaționale, și videoclipuri, și poze, da, mi-e milă așa de ei, da` nu mă afectează în așa hal încât să-mi iau concediu de o lună, să-mi scot arma de la naftalină și uniforma de pe vremea când făceam armata și să mă duc ta-na-na-naaaam, Caaamelia, să-i ajut.
Nici măcar un share nu dau, că știu că cu share-urile mele nici nu se termină revoluția, nici nu se oprește foametea din Africa.

Dar zilele trecute am aflat ceva. Categoria știri expirate și redigerate. Că Ellen Page și-a făcut coming-out-ul. Da, gagica din Juno. Mișto film, Juno. Mie mi-a plăcut total și teribil. Nu m-am gândit o clipă că tipa ar fi gay, pentru simplul fapt că eu nu mă gândesc la ce fac actorii în dormitor, și nici nu prea-mi pasă. Faza cu e gay sau straight când vine vorba de o persoană pe care n-o s-o cunosc never ever face to face mi se pare puțin puerilă. Nu de alta, dar sunt ferm convinsă că Freddie Mercury ar fi fost la fel de genial și dacă i-ar fi plăcut femeile, și Jack Nicholson ar fi fost la fel de tare dacă ar fi preferat bărbații. Sau Jodie Foster vs Meryl Streep. Mă rog, înțelegeți ideea.

Și nu sunt genul care să iubească ideea de ”comunitate”, nu particip la gay-pride, nu-mi pun curcubeul de ziua internațională lgtb și nici n-o să mă vezi că nu mă mai rad la subraț pentru că naturală și masculină e ideea generală despre gagici gay.

Pe de altă parte, oricât de la fel de pueril ar suna, nu pot să nu-mi stăpânesc un zâmbet mulțumit, de fiecare dată când o vedetă anunță că e gay. Nu pot. E ceva puțin sadic în mine care mă oprește să trec peste știrea aia fără să simt un dram de satisfacție. Fără să hohotesc în mine, să mă zvârcolesc pe jos de râs, să fac faza aia a la Fred Astaire, cu călcâiele în aer și să mă simt bine că, fraiere, ai pierdut și partida asta!

Știu, e o chestie total injustă și nejustificată, da`când aud de compozitori, artiști, genii, persoane după care suspina tot globul de sex opus și la care se gândeau când se masturbau noaptea că joacă pentru cealaltă ligă, parcă-mi tresaltă inima de bucurie.

Nah, mă, mori de ciudă!
Dacă aveai speranțe că Ricky Martin o să te ia de nevastă, o să-ți toarne 3 plozi și-o să-și împartă contul din bancă cu tine, țacă! Tre` să te mulțumești cu Dorel, că Ricky e luat și nu vrea decât copii adoptați, și n-are chef să te vadă pe tine cum te transformi o dată pe lună, el vrea materialul ăla care nu știe ce-i ăla pms.
Dacă te gândeai că ar exista vreodată posibilitatea să te lovească norocul și Portia de Rossi să te aștepte acasă, cu masa pusă când te-ntorci tu masculin de la muncă și să-ți facă 3 micuți care să-ți spună ”tati”, ghici ce? Nu se poate! Pentru că ei îi plac copiii cu două mame și nici nu s-ar gândi să o lase pe Maricica suspinând după tine. Că nu ești femeie, să pice total și iremediabil îndrăgostită de tine.

Asta e, viața e grea. Dezamăgiri pentru voi, straight people, care ne bateți obrazul că nu suntem nici normali, nici pe placul firii și-a dumnezeirii, bucurii pentru noi, ăștia anormali, care primesc deodată vești bune, cum că și cutare, după care suspinați voi, se uită mai mult în partea asta, decât încolo.

Repet, știu că e pueril, și n-o să mă vezi niciodată mărșăluind pentru oastea gay-lor din întreaga lume, și n-o să propovăduiesc niciodată aberații din alea cum că e mai bine să fii gay, decât straight, și aberațiile extremiste nu-s de mine. Dar nu pot să nu mă bucur când persoane date drept exemplu social de către extremiști religioși sau politici se trezesc să spună că vezi tu, sunt persoane bune, și decente, și fac chestii mișto pentru societate, și ar putea să treacă drept icon al familiei perfecte, doar că e e gay.

Pentru că atunci tot ce-mi vine-n minte e ”in your face!”
Poate așa or să priceapă toți idioții că nu contează ce faci în dormitor, contează doar cum ești cu oamenii de lângă tine. Și poate așa or să înceteze să arunce cu pietre pentru o denumire, o alegere personală și-o preferință care ține doar de tu cu tine, și-or să realizeze că nu suntem la fel, ăsta e un lucru bun, și nu poți condamna o persoană pe baza unei etichete.

Sau poate trebuie să aștept momentul ăla în care Papa, Dalai Lama, Patriarhul și Imam-ul or să recunoască toți 4 într-un glas că-s gay și că misiunea lor de-a lungul anilor a fost să cearnă oamenii de oameni și să vadă dacă toleranța, egalitatea și omenia chiar există, sau îs doar cuvinte-n dicționar.

Published: February 22, 2014 | Comments: 5

Nu sunt antisocială. Mi-e lene de voi

N-am nimic cu persoanele care se trezesc la 7 dimineața în fiecare dimineață, au din prima un zâmbet tatuat pe față și sunt gata să răstoarne nu munții, ci casa, într-un efort teribil de a face fiecare colțișor să strălucească. Apoi să mai și fie active până târziu în noapte, cu același zâmbet de vioiciune și bună-dispoziție. Un soi de ”cu săpun mă spăl, și cu apă rece”.
N-am nimic, c-așa funcționează ele. Și nu le discriminez, și nici nu le fac din ăsta un defect de moarte, atât timp cât mă lasă să funcționez în ritmul meu.

Ritmul meu presupune să stau. Ritmul meu presupune 5 zile în care mă târăsc la serviciu și-n care să sper la week-end-ul eliberator. Week-end-ul meu care presupune să STAU. Cu rare zvâcniri de energie, care vin, le consum, și-apoi mai stau oleacă. E obositor să stai, și eu trebuie să mă odihnesc după ce-am stat, stând încă o tură.

Și toți sunt entuziasmați. Toți vor să te vadă, să te scoată la o bere, să te facă să socializezi, să vorbească și să-ți povestească câte-n lună și-n stele, să se plângă, să se laude, să te facă un bowling, sau un patinaj artistic, sau o excursie care presupune să te trezești cu noaptea-n cap, să se adune cu tine pe post de oaspete de onoare și să râdeți, să vă distrați și să vă bucurați. Tortură! Blestem și groază, dacă ești ca mine.

Eu vreau să stau. Să mă gândesc de două, poate chiar 3 ori dacă-mi trece prin cap să ies din casă, să mă asigur că asta vreau cu adevărat și de-abia dacă după cele 3 gândiri răspunsul e tot afirmativ, să mă autoconving să ies. De cele mai multe ori, după a doua gândire mă autoconving să mai stau puțin. Pentru că week-end-ul meu nu e șansa de a evada în societate, e șansa de a evada din societate.

Să mă trezesc nu la 12, ci la 4 după-amiaza, să mă târăsc efectiv din pat, să-mi permit o oră-ntreagă-n care să-mi beau cafeaua, să nu trebuiască să mă mișc decât pentru a-mi aprinde țigara, să joc jocuri autiste cu fructe vesele, să ascult muzică din care nu pricep nimic pentru că nu-s încă activată, să nu fiu nevoită nici să răspund la telefon, nici la mesaje, să mă mut în bucătărie pentru a doua cană de cafea care să mai țină încă o oră, și-apoi să știu că nu sunt nevoită să fac nimic. Nu-s nevoită să răspund politicos, să zâmbesc de complezență, să fac conversație pentru că trebuie, să-mi așez șuvițele rebele, să-mi caut haine potrivite pentru cine știe ce ocazie, să-mi fac manichiura sau să fac act de prezență.

Să nu trebuiască să ies decât după țigări și-o bere și să stau. Că asta-mi place mie să fac în perioada asta: să-mi lâncezesc week-end-ul. De neconceput pentru persoanele care de-abia așteaptă week-end-ul ca să facă chestii relaxante pentru ele, istovitoare pentru mine.

Și fiecare vineri e un stres total, pentru că vinerea-și aduce lumea aminte de tine și, ia uite, 2 zile libere, ce să fac eu? Ia s-o sun pe Camelia, s-o scot din casă la o șuetă. Stau cu inima strânsă-n fiecare vineri, concepând refuzuri grațioase și motive atent selectate, pentru că-s puțini ăia care cedează când le spui doar că n-ai chef. De obicei, se insistă și ți se aruncă și zicala aia cu pofta vine mâncând, într-o încercare malefică de a te scoate din ritm și din lâncezeală.

Nu vreau invitații. Sunt terorizată de iminentele invitații. Când am chef, de obicei lansez eu invitația și nu mă supăr la un refuz, că-nțeleg lipsa de chef. Nu lipsa de chef pentru o anumită persoană, lipsa de chef pentru toată lumea.

E atât de greu de priceput că alea 2 zile le vreau special pentru mine, într-o retardare totală, și că-mi doresc week-end-ul ăla care să vină și să treacă fără să tragă nimeni de mine și de persoana mea minunată, fără de care petrecerea nu-i petrecere? Nu un week-end anume, fiecare week-end, până când mă satur de stat.

Pe cât de mult aștept sfârșitul de săptămână, pe atât de mult ajung să-l urăsc, din cauză de insistență.
Eu nu strivesc corola de minuni a sâmbetei nimănui.
Nu-mi transformați sâmbăta-ntr-o altă zi de muncă. Nu-mi faceți săptămâna lucrătoare de 7 zile.

Pentru mine e muncă să tragi de mine-n week-end. E muncă să mă obligi să ies din casă. E muncă să fac act de prezență. E muncă, și-mi ajung 5 zile.
Lăsați-mi măcar 2 pe care să le simt stând, la fel de intens pe cât le simțiți voi făcând lucruri inimaginabile pentru mine.
Lăsați-mă să stau și nu mă judecați pentru asta. E stilul meu de a hiberna și mie-mi place, măcar din când în când, să hibernez în liniște.

Published: February 21, 2014 | Comments: 10

Ora de religie obligatorie

Pe la 8 ani eram convinsă că viața monahală mi se potrivește ca o mănușă. Motivul? Părea așa, romanțos, interesant, aveam impresia că dacă te faci călugăr ortodox o să ai acces la toată informația din lume, plus că, după ce am avut ghinionul de a citi Apocalipsa după Ioan, cu diavolii care or să vină, or să smulgă copiii din burta mamelor și-or să facă grătar din toată lumea, călugăr părea cea mai safe alegere.
Voiam să-mi scăp pielea? Da.
Eram încă sub influența ideilor religioso-bunicești? Da.
Simțeam chemarea divină, îndreptându-mi pașii spre calea mântuirii veșnice și a închisorii pe care o văd acum în mânăstire? Nu.

Drept urmare am mai crescut puțin, am citit mai mult și n-am ajuns sora Camelia, la mânăstirea din vârful dealului.
Inutil să spun că dintotdeauna am amestecat imaginea călugărilor ortodocși cu cea a preoților catolici de prin filme, am visat să am un free pass prin arhivele Vaticanului, să-mi bag nasul prin cărți interzise și să le aflu toate secretele. Ei spuneau ”crede și nu cerceta”, eu auzeam doar partea cu cercetatul.

Nu cred c-aș fi fost un călugăr bun, mai ales pentru simplul fapt că trebuia să mă fac călugăriță, nu călugăr, și nu-mi prea surâdea diferența. Un bărbat cu rochie mai e cum mai e, dar o femeie cu o rochie atât de urâtă, ferească zeul modei!

Budiștii își duc copiii de mici la mânăstire, și-i lasă să devină shaolini, sau ce soi de călugări devin ei acolo. Singura scuză pe care o găsesc faptului că nu lasă copilul să facă propriile alegeri, e că călugării la ei sunt puțin mai fericiți, și mai feriți, și mai liberi decât restul populației.
Ca să devii preot sau călugăr catolic trebuie, din punctul meu de vedere, să ai mult prea multă stăpânire de sine, o doză de sadism, o doagă lipsă și mult devotament care se poate schimba, în timp, în fanatism. Dar, de obicei, ajung la concluzia și chemarea divină undeva după 15 ani.
Ca să fii popă ortodox, îți trebuie voce, o barbă asezonată cu resemnarea că vei avea și burtă la un moment dat și, una din două: ori un soi de prostie, ca să spui și să și crezi că Noe a construit o barcă în care a urcat mii de animale și a și supraviețuit, ori o doză de fățărnicie, ca să spui asta și să nu te pocnească râsul în mijlocul slujbei.

Ca să ajungi la concluzia că vrei să te călugărești și chiar să îți pui în practică ideea, zic eu c-ar trebui să vezi înainte ce și cum e cu viața. Îți place, nu-ți place, bea o bere, trage și-o țigară, fă rost de-un orgasm, stai 8 ore la serviciu, ceartă-te cu prietenii, împăca-te, râzi, plângi, suferă măcar o decepție în dragoste, plătește vreo două facturi, pică un examen, pune-ți întrebări, caută răspunsuri, trăiește.
Să ai 15 ani și să vrei să te călugărești nu te face special, te face slab. Te face o fetiță răsfățată care de-abia a scos nasul în lume, a nimerit într-un autobuz care pute și s-a gândit că așa trebuie să fie și-n rest. Să pută. Și cum nasul tău prea sensibil nu poate suporta, hai să ne ducem la mânăstire, care-i în vârf de munte, și-i aer curat, și-o să fii la adăpost de toate mirosurile din lume.
Corect. O să fii la adăpost, da` n-o să le mai simți niciodată nici pe alea mișto. O să miroși tămâie și mir și-o să crezi că așa arată lumea reală.

M-a enervat plodoaica aia din București care a decis să fugă la mânăstire. Sau, mai exact, m-a enervat faptul că plozi de 15 ani ajung să vrea la mânăstire. Dacă nu li s-ar preda din fragedă clasa I că există un loc de refugiu acolo, unde pot să se ascundă și să-l proslăvească pe domnul, ar căuta să găsească soluții. Dacă nu li s-ar spune că te lovește mașina dacă minți, nu s-ar teme să trăiască. Dacă n-ar exista mereu raiul și iadul ca recompensă sau pedeapsă, ar fi mai puțini nebuni și mai puțini fanatici.

Nu sunt împotriva predării religiei în școli. Sunt împotriva predării religiei așa cum mi s-a predat mie, și așa cum se predă și acum. Nu ca obiect de studiu, ci ca obiect de cult. Nu ca o serie de legende, literatură ebraică și istorie, ci ca literă de lege. Fără să ți se dea posibilitatea să judeci de unul singur ce-i bine și ce-i rău, ci băgându-ți-se pe gât și teroarea, și iertarea. Intoxicându-te de mic cu minuni și oameni sfinți care au renunțat la cele lumești întru domnul, inoculându-ți ideea că e bine să mori pentru religie, dar e rău să faci dulci nimicuri care-ți plac, reducându-te de la stadiul de om viu, cu chef și poftă de viață, la un posibil viitor mucenic într-un calendar de proastă calitate. Sau într-o icoană tristă, pupată de toți îndoctrinații nespălați care nu știu alt motiv să te pupe, decât că atârni pe peretele unei biserici.
Și Elvis a fost transformat într-o icoană dar, până să ajungă acolo, măcar s-a distrat total.

Predați religia în școli. Dar predați-o ca pe istoria religiilor. Și nu lăsați preoții să facă asta. Luați un prof de literatură universală, sau de istorie, încărcați-i programa și lăsați-l să facă borș. Oricum va ieși unul mai delicios și mai aproape de adevăr decât ăla predat de-un preot.

Published: February 16, 2014 | Comments: 13

Jurnaliști și marijuana

Sunt jurnalist cu diplomă. Un jurnalist cu diplomă care nu profesează, pentru că i-e rușine de halul în care a ajuns jurnalismul românesc. Ți se predă în facultate că scopul jurnalistului e să informeze, nu să persuadeze, să nu dezinformeze, să respecte știrea și să distingă între important și mocirlă. Să nu transforme can-can-ul în știre de primă pagină, să ajute, nu să caute cu orice preț scandalul, să vândă cultură, să prezinte realitatea, nu partea realității care se vinde mai bine, să lase cititorul să judece singur, nu să-i dicteze el în ce parte trebuie să gândească, să ridice semne de întrebare, nu să dea verdicte, să fie obiectiv și just.

D`asta nu mă uit eu la știri. Pentru că știrea cea mai banală e prezentată drept știre de interes național, că un incendiu sau un accident e prezentat cu lacrimi în ochi bune de Suprize Surprize, nu de obiectivitatea sus-menționată, că uneori ai impresia că-s ca vulturii ăia care se rotesc în deșert în jurul omului care trage să moară, ca să aibă din ce să se înfrupte mai cu spor.
Jurnalistul nu mai e jurnalist, e vultur și hienă.

Și mă-ntreb dacă doar eu am luat în serios cursul ăla de etică și deontologie, pentru că văd actual jurnaliști, care au terminat aceeași facultate și au urmat aceeași programă, prostituându-se pe altarul senzaționalului, ignorând cu desăvârșire ceea ce trebuia să le fie literă de lege, și biblie, și jurământ.

Eram în liceu, când maria se fuma pe rupte. N-am tras, că nu fumam nici măcar țigări cu tutun pe atunci, dar știu că se fuma. Mult. Din teribilism, din plictiseală, din spirit de frondă, din plăcere sau din curiozitate. Auzeam că se fumează, am cunoscut oameni care fumau, am auzit de alții care probabil livrau, se fuma pe rupte, se știa, unii picau prinși, alții nu, vorbim de acum mai bine de 10 ani.

11 februarie 2014. Articol senzațional, publicat, cică verificat cu măcar 3 surse (că așa scrie la carte, da` cred că respectivul a ratat cursul cu pricina), cu un text atât de lăbarțat, dezinformat, fals și plin de idei a la bunică-mea de 80 de ani, că mă-ntreb nu cum și-a luat licența, ci cine i-a dat drept să profeseze și i-a dat și undă verde la articol. Pentru că, dacă citești măcar wikipedia, știi că ce a servit domnul sunt gogoși cu G mare și umplute cu aer.

11 februarie 2014, repet. Știre de ultimă oră. Sute gălățeni fumează marijuana. Mă-ntreb dacă i-a numărat pe fiecare în parte, pentru că vine cu 3 exemple și, din mărturiile lor, stau și mă-ntreb serios dacă ăia chiar au pus țigara-n gură. Viciul secret, nociv și ilegal, e prezentat de parcă ar fi vorba de seringi și ace-n vene. Iar pericolul dependenței e atât de mare, că deja văd bunicile ducându-și speriate mâna la gură, scuipându-și în sân și ducându-se să verifice dacă pachetul de Camel al nepotului e chiar tutun sau planta ucigașă.

Și asta în 2014. Când medici din întreaga lume au recunoscut efectul benefic al marijuanei. Când de ani de zile se folosește la tratat cancer, epilepsie, tourette, alzheimer și etc. Nu la noi, că la noi încă nu e legală decât varianta medicinală. Dar în alte țări. Mai destupate la minte și mai permisive cu o plantă care face bine. Când în alte țări poți să ai planta ta, pe care s-o crești și s-o consumi, ca metodă recreațională. Când tutunul pe care-l bag eu în mine e de n ori mai nociv, pentru simplul fapt că bag și gudron, nu doar tutun pur. Când mai degrabă te omoară alcoolul.

Cum să prezinți maria ca planta aia mare și rea, pe care n-ar trebui s-o consumi înainte de a te urca la volan, care-ți provoacă o dependență urâtă și care te poate omorî? Din punctul meu de vedere e ca și cum ai scrie că nu e recomandat să te urci la volan și să adormi și că ciocolata dă dependență.
E banal, nu e știre și e dezinformare pe față.

Dar da, am diplomă de jurnalist. Pe care n-o folosesc, la fel ca și carnetul de conducere care stă în sertar de când l-am luat. Pentru că pun frână cu stânga și-mi place berea. Și aș fi dobitoacă să mă urc la volan, în condițiile astea.
Și-aș fi și mai stupidă să-mi folosesc diploma de jurnalist ca să profesez într-un cerc în care nu contează cât e de adevărat, contează că-i senzațional și nu contează ce zici, atât timp cât umpli pagina.

Published: February 14, 2014 | Comments: 8