Cum am devenit autist

Perioada aia în care nu te deranja nici că zăpada e rece și udă, nici că-i frig afară, nici că te-ntorci în casă, la căldură, și-ncepi să te scurgi ca un ghețar pe foc, nici că lași șiroaie-n urmă și unul din părinți, de obicei mama, se trezește să țipe, cu-o gură cam ca ăla din Predator, că-i murdărești podelele la care a frecat de dimineață.

Nici că e posibil ca zăpada să fie radioactivă, nici că conține plumb și DDT, nici că mori dacă o-nghiți.
Ca să nu intri-n casă să bei apă, pentru că-n mod sigur nu mai pupai afară dacă observa cineva halul în care ești – ud, înghețat, cu căciula pe-o ureche, urechea atât de-nghețată că, dacă o atingeai, pica și c-o mănușă pierdută prin cine știe ce morman – mestecai un bulgăre sau ronțăiai un țurțure, de preferat mai consistent și de la un acoperiș mai înalt, că cică era mai pur.
Nu vreau să mă gândesc cât praf sau smoală de pe acoperișuri am îngurcitat.
Și n-am murit, nici n-am răcit în gât. Era bun, pseudo-natural și, pân` la urmă, dacă nu te gândești la boli, nici bolile nu se gândesc la tine.

Cazemate construite direct în zăpadă și ziduri puternice, din spatele cărora reinventai războaie antice, din care ieșeai ciufulit, mozolit, trântit cu nasu` în zăpadă, frecat bine, eventual cu turul pantalonilor rupt, departe de imaginea pe care-o aveai cu câteva ore-n urmă, când te-au trimis c-un șut în fund afară, la joacă. Atât de departe încât, când hotărai să te-ntorci acasă, sunai la ușă și, ăla de-al casei care răspundea, spunea că nu dă bani la cerșetori. Sunai a doua oară și ți se deschidea cu nervi. Dacă apucai să spui ceva înainte de a ți se trânti ușa în nas, erai salvat. Dacă nu, repetai până propria mamă decidea să te recunoască. Să te ia de după guler și să te mute direct în cadă, unde te reconstruia în copilul decent care erai când ai plecat.

Dar iarna nu era o corvoadă.
Nici un anotimp nu era o corvoadă, nici un anotimp nu era amenințarea unei boli, în nici un anotimp nu-ți era dor de celelalte.

Palme sau coate julite, apă băută de la o gură de canalizare, tunuri cu carbid, țevile de cornete, praștiile cu calibre după care mergeai cu ochii pe jos, poate-poate le găsești gata făcute, ascunselea, și castel 1,2,3, dracul și florile, încetul cu încetul se fabrică oțetul, goana după castane din care făceai ori proiectile pentru praștie, ori animale hidoase cu picioare de chibrituri, nucile verzi din cauza cărora ajungeai acasă cu palmele maro și terminai toată provizia de sare de lămâie ca să redevii la o culoare aproximativ normală, prima beție cu must, prima borfăială serioasă c-ai amestecat struguri cu lapte, semințe de in, și flori de salcâm, și frunze acrișoare, și clei de copac, mâncate pe post de prânz, bulgări în freză, cărări în zăpadă care n-aveau nimic de-a face cu nevoia de deplasare, ci doar cu plăcerea jocului, orice anotimp cu farmecul și aventura lui.

Fără să te plângi de vreme. Fără să te afecteze vremea decât când vocea supremă, întrupată-ntr-unul din părinți, decreta că e prea noroi, sau prea frig ca să ieși afară. Niciodată nu era prea cald. Și noroiul, și frigul puteai să le combați, dacă implorai prea mult sau dacă veneai cu argumentul suprem, cum că sunt și alți copii la joacă, inclusiv câțiva mai mici ca tine. La fața ta lungă se adăugau chihăiturile de-afară, și Bastilia era cucerită!

Nu spun că era mai bine înainte. Departe de mine gândul. Îs rodul generației pentru care desertul suprem era pâine cu zahăr și cu apă de la robinet, iar ciocolata era așa, pentru Crăciun și ziua ta. Și nici atunci nu era neapărat bună, pentru că se trezea cineva să vină cu ciocolată amăruie, care nu-i ciocolată pentru copii, e fandoseală pentru adulți.

Dar eram mai puțin plângăcioși când eram mici, mai ușor de făcut fericiți, și-n mod clar mai candid fericiți decât copiii azi, care nu se mai roagă să fie terenul propice pentru făcut cazemate, se roagă să nu-i lase bateria la laptop în mijlocul nivelului.

Și, așa sălbatici cum eram, cu dungă de praf la șosete, cu pantalonii rupți de 5 ori pe săptămână, c-un țurțur în gură și-o moacă puțin retardată, autismul nostru nu era nici tratat, nici tratabil. Și nu făceam nici caz din el, nici cauze sociale.
Sunt acest autist al prezentului. Verific de 3 ori aragazul ca să mă conving că-i stins, refuz să merg cu liftul, număr treptele pân` la etajul 2, nu calc pe capacele de canalizare, apăs clanța de 5 ori înainte de a mă declara în siguranță, fumez, beau și m-aș putea droga, refuz orice convenție socială și nu-mi văd rudele cu anii și mă bucur când aud amintiri din copilăria crudă care-a fost a mea și m-a forțat să devin semi-adult, semi-ancorat în realitate.

Eu încă mai cred că țurțurii sunt cauza autismului din generația `84-`86.

Comments (10)

  1. Mucegai

    Si eu sunt autist. Chiar autist rau de tot.

    Reply
    1. cami (Post author)

      vreau dovezi!

      Reply
  2. Mitzaa Biciclista

    Bunica mea îmi dădea felie de pâine înmuiată în apă și pe deasupra presărată cu zahăr. Era cea mai bună. Dar când mă întorceam acasă la ai mei, nu-mi mai plăcea. Ei nu aveau pâine din aia făcută în țest, mai neagră așa și cu coaja groasă. Dar teribil de bună la gust :D
    Asta când lipseau biscuiții de la cooperativă pe care mi-i ungea cu magiun de struguri.

    Reply
    1. cami (Post author)

      pâinea cu zahăr cred c-a fost prăjitura copilăriei noastre. mie mi le făcea tata și le mâncam în timp ce citeam. mamă, ce bună era!
      biscuiții de cooperativă nu-i știu, da` îi știu pe ăia de brăila, în care mai găseai câte un capăt de sfoară, o bucată de nisip…

      Reply
  3. creve

    Chiar azi vorbeam cu colegii de al muncă de copilărie. Cum jucam țaca pe surprize Turbo. Stricasem toate coperțile de la caiete ca să îmi fac țaca :)) Frunza unde mi-am umplut mâinile și picioarele de julituri, cum consumam o grămadă de pahare de suc Tec și făceam combinații între arome, înghețatele la paha de plastic și care aveau o linguriță de zici că era luată din tuburile de aracet :))

    Și nu am murit nici sucul Tec sau alte dulciuri aduse de te miri unde imediat după 89 :))

    Reply
    1. cami (Post author)

      țaca n-am jucat, da` jucam la oacă :))
      frunzele cu care se vindecau juliturile le mai știi?

      n-am murit, și uite ce mișto am crescut :D

      Reply
      1. creve

        Noi dăteam cu rostopască, dar erau și frunzele alea mari pe care le puneam pe julituri și parcă ne făceau bine :)))

        Reply
        1. cami (Post author)

          cred că ne plăcea mai mult să fim acoperiți cu frunze :))

          Reply
          1. Lord D`If

            Gizas Craist! Ceaiul ala de rostopasca avea un gust de cosmar, parca era zeama extrasa din reactorul de la Cernobal. Da, cocoseii din zahar ars la 3 lei buncata? unde-s cocoseii? Pegasul modern cu sea lunga, prastia cu calibre si colectia de cartonase cu fluturi cu denumiri ciudate? si….si Da! e clar sa si io mi-s autist

          2. cami (Post author)

            ceai de rostopască n-am băut, da` ce bine usca toate zgaibele!
            cocoșeeeeiii!!! da, de toate culorile, la care visam și bunică-mea nu-mi cumpăra, că zicea că-s făcuți de țigani. dar arătau genial!

            ești, clar, nu mai ai scăpare :)))

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *