Nu sunt antisocială. Mi-e lene de voi

N-am nimic cu persoanele care se trezesc la 7 dimineața în fiecare dimineață, au din prima un zâmbet tatuat pe față și sunt gata să răstoarne nu munții, ci casa, într-un efort teribil de a face fiecare colțișor să strălucească. Apoi să mai și fie active până târziu în noapte, cu același zâmbet de vioiciune și bună-dispoziție. Un soi de ”cu săpun mă spăl, și cu apă rece”.
N-am nimic, c-așa funcționează ele. Și nu le discriminez, și nici nu le fac din ăsta un defect de moarte, atât timp cât mă lasă să funcționez în ritmul meu.

Ritmul meu presupune să stau. Ritmul meu presupune 5 zile în care mă târăsc la serviciu și-n care să sper la week-end-ul eliberator. Week-end-ul meu care presupune să STAU. Cu rare zvâcniri de energie, care vin, le consum, și-apoi mai stau oleacă. E obositor să stai, și eu trebuie să mă odihnesc după ce-am stat, stând încă o tură.

Și toți sunt entuziasmați. Toți vor să te vadă, să te scoată la o bere, să te facă să socializezi, să vorbească și să-ți povestească câte-n lună și-n stele, să se plângă, să se laude, să te facă un bowling, sau un patinaj artistic, sau o excursie care presupune să te trezești cu noaptea-n cap, să se adune cu tine pe post de oaspete de onoare și să râdeți, să vă distrați și să vă bucurați. Tortură! Blestem și groază, dacă ești ca mine.

Eu vreau să stau. Să mă gândesc de două, poate chiar 3 ori dacă-mi trece prin cap să ies din casă, să mă asigur că asta vreau cu adevărat și de-abia dacă după cele 3 gândiri răspunsul e tot afirmativ, să mă autoconving să ies. De cele mai multe ori, după a doua gândire mă autoconving să mai stau puțin. Pentru că week-end-ul meu nu e șansa de a evada în societate, e șansa de a evada din societate.

Să mă trezesc nu la 12, ci la 4 după-amiaza, să mă târăsc efectiv din pat, să-mi permit o oră-ntreagă-n care să-mi beau cafeaua, să nu trebuiască să mă mișc decât pentru a-mi aprinde țigara, să joc jocuri autiste cu fructe vesele, să ascult muzică din care nu pricep nimic pentru că nu-s încă activată, să nu fiu nevoită nici să răspund la telefon, nici la mesaje, să mă mut în bucătărie pentru a doua cană de cafea care să mai țină încă o oră, și-apoi să știu că nu sunt nevoită să fac nimic. Nu-s nevoită să răspund politicos, să zâmbesc de complezență, să fac conversație pentru că trebuie, să-mi așez șuvițele rebele, să-mi caut haine potrivite pentru cine știe ce ocazie, să-mi fac manichiura sau să fac act de prezență.

Să nu trebuiască să ies decât după țigări și-o bere și să stau. Că asta-mi place mie să fac în perioada asta: să-mi lâncezesc week-end-ul. De neconceput pentru persoanele care de-abia așteaptă week-end-ul ca să facă chestii relaxante pentru ele, istovitoare pentru mine.

Și fiecare vineri e un stres total, pentru că vinerea-și aduce lumea aminte de tine și, ia uite, 2 zile libere, ce să fac eu? Ia s-o sun pe Camelia, s-o scot din casă la o șuetă. Stau cu inima strânsă-n fiecare vineri, concepând refuzuri grațioase și motive atent selectate, pentru că-s puțini ăia care cedează când le spui doar că n-ai chef. De obicei, se insistă și ți se aruncă și zicala aia cu pofta vine mâncând, într-o încercare malefică de a te scoate din ritm și din lâncezeală.

Nu vreau invitații. Sunt terorizată de iminentele invitații. Când am chef, de obicei lansez eu invitația și nu mă supăr la un refuz, că-nțeleg lipsa de chef. Nu lipsa de chef pentru o anumită persoană, lipsa de chef pentru toată lumea.

E atât de greu de priceput că alea 2 zile le vreau special pentru mine, într-o retardare totală, și că-mi doresc week-end-ul ăla care să vină și să treacă fără să tragă nimeni de mine și de persoana mea minunată, fără de care petrecerea nu-i petrecere? Nu un week-end anume, fiecare week-end, până când mă satur de stat.

Pe cât de mult aștept sfârșitul de săptămână, pe atât de mult ajung să-l urăsc, din cauză de insistență.
Eu nu strivesc corola de minuni a sâmbetei nimănui.
Nu-mi transformați sâmbăta-ntr-o altă zi de muncă. Nu-mi faceți săptămâna lucrătoare de 7 zile.

Pentru mine e muncă să tragi de mine-n week-end. E muncă să mă obligi să ies din casă. E muncă să fac act de prezență. E muncă, și-mi ajung 5 zile.
Lăsați-mi măcar 2 pe care să le simt stând, la fel de intens pe cât le simțiți voi făcând lucruri inimaginabile pentru mine.
Lăsați-mă să stau și nu mă judecați pentru asta. E stilul meu de a hiberna și mie-mi place, măcar din când în când, să hibernez în liniște.

Comments (10)

  1. mihaela

    Si ce zici iesim maine la o bere ? :))

    Reply
    1. cami (Post author)

      bere + trezit dimineață ca să ajungem într-un punct comun + excursia adiacentă :(((

      Reply
  2. creve

    Eu în weekend nu prea am cu cine să ies dar aș ieși :)) Ce-i drept am și eu momente când vreau să stau doar în casă. Dar nu aș zice nu la eventualele invitații :PAcum vorba ta, fiecare cu ritmul lui.

    Reply
    1. cami (Post author)

      ritm de leneș la mine

      Reply
  3. provo2gaby

    Bine spus, sambata asta nu bem bere, nici nu ma gandeam sa te sun :) Miau :)

    Reply
    1. cami (Post author)

      nici prin cap nu-ți trecea :)) miau!

      Reply
  4. Mucegai

    Este acea perioada in care toti vor sa ti-o vada! :P

    Reply
    1. cami (Post author)

      da` eu nu vreau s-o văd pe-a lor! :P

      Reply
  5. oamadetinichea

    Hehe, am fost și eu p-acolo. Duamne, și cum mai așteptam alea doo zile de ucis sinapse! În care stăteam, mă uitam pe pereți, beam o bere, comandam o pizza și mai trăgeam o repriză de uitat pe pereți. Singurul efort era să merg până la ușa de la balcon s-o deschid să am și io niscai aer. Dar noroc că stăteam într-o garsonieră și nu era mult de muncă. Eh, da!

    Reply
    1. cami (Post author)

      e total week-end-ul ăla în care să nu faci nimic. dar absolut nimic!

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *