Monthly Archives: March 2014

Pâinile, Superblogul și partenerii

A fost odată ca niciodată o fată bună, harnică și cuminte. Era mândria părinților, nu ieșea niciodată din cuvântul lor, oricui îi zâmbea cald și sincer, nu ezita să ajute pe oricine avea nevoie, era săritoare, politicoasă, ce mai, un înger de copil.

Cadrul se mută puțin mai la stânga. Mai la stânga.
Da, băiețoiul ăla cu genunchii juliți care tocmai trage un băiat de păr și-l lovește-n fluierul piciorului cu bocancul sunt eu. Politicoasă eram ignorându-te, harnică eram când îi organizam șuruburile pe mărimi și șurubelnițele după culoare lu` tata, săritoare am fost mai ales când îmi ieșea ceva din asta și nu puține au fost dățile în care eram dezmierdată ”drac împielițat”.

Cel mai bine era să mă lași în elementul meu și, de obicei, nu stricam nimic.

Dar să revenim la povestea noastră. Stăteam la etajul 9, nu luam liftul niciodată și fiecare invitație de genul ”du-te și tu și ia pâine” era o corvoadă pentru că da, nu-mi făcea nici o plăcere să urc cele 9 etaje pe scări. O asemenea invitație m-a prins exact în momentul în care ascultam la Radio Lynx o emisiune despre partenerii SuperBlog, ajunsesem la partea aia, cu cine sunt bloggerii parteneri, aud de Raluca Cincu, blogger partener, la care mă amuză definițiile noi din dicționarul limbii române și, exact când se anunțau câștigătorii edițiilor anterioare, își dau ai mei seama că e nevoie de pâine și e mai ușor să mă duc eu, 9 etaje pe scări, decât să ia tata liftul.

(Dacă reperele temporale derutează pentru că eu clar nu puteam fi mică în 2008, când a debutat Superblogul, încetăm să mai facem calcule și ne aducem aminte că asta e o poveste cu mine în rolul principal, deci pot avea ce vârstă vreau, indiferent de an.)

Bombănind în barbă, mă târăsc victimizată către ușă, încercând să prind din zbor cine a câștigat concursul în 2011 și e anul ăsta partener, aud de Manuel Cheța și-mi pun notă mentală să-l caut pe Google când mă-ntorc.

Zbor pe cele 144 de trepte, sar peste cele 4 de la intrarea în bloc, alerg într-o goană pân` la magazin, dau banii, înșfac pâinile, sar peste partea cu ”vă rog frumos” și ”mulțumesc”, sperând să ajung să prind măcar cine a câștigat ultima ediție.
Mă-ntorc la fel de vijelios, urc un etaj, două, pâinile sunt din ce în ce mai grele, răsuflarea mă cam trădează și, când ajung într-un final glorios la 9, îmi alunecă piciorul, aud un CRACK!, îmi dau seama că nu mai stau decât într-un picior, celălalt e moale și mă cam trage-n jos, nu simt durerea din cauza șocului, îmi târăsc piciorul până-n fața ușii, sun, depun angelic pâinile în brațele mamei și, la fel de angelic, o informez că, din cauză de pâine, tre` să mă ducă la spital.

Partea proastă? Ghips care îmi provoacă mâncărimi, mobilitate redusă și câte-o durere, din când în când.
Partea bună? Am scăpat de corvoada mersului după pâine și am reușit să prind emisiunile de pe TVR2, care-i și el partener media, despre participanți, probe, parteneri.

Povestea se încheie aici. Nu de alta, dar tre` să-nceapă interviul dublu cu Irealia și cu Dana Lalici, primele fete care au câștigat Superblogul după ce, până la ele, fusese cam patriarhat.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.

Spring Superblog 2014, etapa 16.

Published: March 30, 2014 | Comments: 9

Fată verde cu Farmec în păr

Ți s-a întâmplat să îți dorești să fi rămas la stadiul de chelie de bebeluș, netedă și gingașă ?
Sau să ai curajul să intri în primul coafor și să renunți la TOATĂ podoaba capilară?
Să te uiți hulpav la mașina de tuns a prietenului?
Mie da. Și trec peste faptul că aș semăna cu un bec și nu cu Sinead O`Connor.

Octombrie

Îl las să crească, iau periodic din vârfuri, îl tratez cu ulei de ricin și măști din rețetele străbunicii, vorbesc cu el, îi dedic melodia cu fata verde cu părul pădure. Și, cel mai important, am răbdare. O lună, două, nouă .

Așteptări? Lung, frumos, lucios, complimentat, invidiat.

Realitate? Pădure de paie de mătură care se electrizează de orice și de oricine și mai ales de lumea din autobuz, o claie pe care o pot rezolva doar cu placa și o fabrică de fixativ. Este peste tot, dar cel mai mult rămâne în perie. Și pe pernă.

Noiembrie

Se încâlcește în franjurii de la fular, în lănțișor, în cureaua de la geantă. Mă trezesc cu el în jurul gâtului, asta după ce am visat cum cineva mă strangulează.

Decembrie

E electrizat de la glugă și arăt ca un colindător căruia i-a explodat petarda în freză. Dacă îl ridic în coadă, îmi îngheață urechile. Mă ustură pielea capului de la elastice, clame, clești și alte instrumente de tortură.
Se rupe, se agață și se îngrașă o dată cu mine, la mesele festive de iarnă.

Ianuarie

Mi-am făcut breton și semăn cu un ponei. Nu, mai rău. Semăn cu poneiul lui Cher.

De Crăciun am primit un kit de tratament pentru regenerarea părului. Asta după ce m-am plâns toată luna și am făcut aluzii subtile despre ce cadou m-ar ajuta să nu mă rad în cap. Soluția asta trebuie masată ușor și rezultatul ar fi wow .

Sunt morocănoasă, obosită, am 4 kilograme în plus și am nevoie de un masaj. Și părul meu are.

Februarie

A fost ziua mea pe 13 și mă uit la poze. Nu sunt poze cu mine și părul meu frumos. Sunt poze cu un corp atașat de o claie care are o viață a ei. Lipsește strălucirea, lipsește ordinea, lipsește farmecul. Și totuși… am ceva pentru regenerarea părului de la Farmec.

Martie

Inevitabilul s-a produs. M-am tuns. Mă simt mai ușoară cu 4 kilograme. Hainele, eșarfele, totul se așează altfel, timpul meu e altfel. Adio, placă de păr, 1 oră de uscator, adio, clame, bentițe și alte surcele, adio, bad hair day. Copii vecinilor nu mă mai confundă cu mama vitregă a zmeului.

Nu e scurt, dar e până la nivelul umerilor. Am scăpat de partea degradată, am scăpat de ideea că voi cheli, am început să iau vitamine pentru mine și să folosesc kitul cu vitamine pentru părul meu.

Un smoothie de fructe proaspete pentru mine și vitaminele A, E și B5 pentru părul meu.
O oră de baie relaxantă pentru mine, 10 minute de Gerovital plant tratament pentru părul meu.
O salată pentru mine, extracte vegetale de la Farmec pentru părul meu.

Douăzeci de capsule vesele mi-au redat, în nici măcar o lună, încrederea în mine și mi-au demonstrat că o schimbare ajutată de un tratament face minuni și pentru psihic, nu numai pentru fizic.

Aprilie

Mă uit la pozele din trecut când scriu asta. Și am decis să selectez câteva pentru un filmuleț cu mine, părul meu și Gerovital.
Atenție însă… unele imagini sunt șocante și nerecomandate persoanelor sensibile.

Spring Superblog 2014, etapa 15.

Published: March 30, 2014 | Comments: 3

Imaginează-ți NH Hoteles

Imaginează-ți că nu există un rai. Imaginează-ți că nu există un iad. Imaginează-ți că poți trăi pentru totdeauna. Imaginează-ți că Beatles nu s-au despărțit, că John Lennon încă trăiește, că n-ai auzit niciodată melodia asta.
Ar fi ușor să-ți imaginezi și doar parte dintre ele chiar ar fi reale.

Realitatea e că azi sunt față-n față cu femeia care a fost blamată pentru despărțirea celor de la Beatles, cu femeia care l-a văzut murind pe John Lennon, cu femeia care a afirmat că va trăi o veșnicie. Da, stau față-n față cu Yoko Ono, în București, NH Hoteles.

M-a surprins faptul că mi-a acceptat invitația, deocamdată presa nu știe motivul vizitei ei, mi-ar plăcea să fiu prima care-l află și nu pot trece peste faptul că da, a acceptat să ia micul dejun cu mine. Mă repet pe motiv de emoție. Inutil să spun c-am ajuns cu juma` de oră mai devreme, am inspectat masa, am văzut că o s-avem parte de breakfast AntiOx, m-am bucurat pentru că știu cât de riguroasă e Yoko cu ceea ce mănâncă. O, Doamne, nici n-am întâlnit-o, și deja îi spun Yoko! O fi politicos? Yoko Ono. Concentrează-te, Camelia, Yoko Ono. Bun. M-am bucurat când am văzut cât de frumos arată micul dejun, m-am întristat puțin, pentru că în mod sigur nu voi fi în stare decât să beau cafea, dar măcar pot alterna laptele. De soia cu arome naturale, lapte de orez, ba chiar lapte de nucă sau migdale. Revino-ți. Focus. Ai un interviu de realizat și uite-o că vine…

Îmi vine greu să cred că fYoko-Ono-Primeremeia asta, veșnic în negru, cu veșnicii ochelari de soare, zâmbitoare și agilă, are 81 de ani. Și mă trezesc întrebând, fără absolut nici o legătură:

– Culoarea în Nutopia nu era albul?

Zâmbește. Am făcut-o pe Yoko Ono să zâmbească. Doar dacă n-am făcut o gafă, și e un zâmbet ironic.

– Ce vezi pe masă? Culori, nu? Vezi sucuri de fructe și legume, vezi papaya, mango, kiwi, vezi muesli, vezi cum cafeaua pe care o bei tu stă lângă ceaiul pe care-l voi bea eu, toate, pe o față de masă albă. O utopie a micului dejun. Dacă aș fi fost și eu îmbrăcată-n alb, nu m-ai fi confundat cu fața de masă? Prea multă perfecțiune strică.

Uitasem că e renumită pentru umorul fin și ușor acid. Nu degeaba a fost prima femeie admisă în departamentul de filozofie al Gakushuin University. Trebuie să am grijă, îmi spun, în timp ce schimbăm amabilități, mai îmi torn o ceașcă de cafea și-mi plănuiesc următoarea mișcare.

– Știu că există două variante care circulă despre cum l-ați cunoscut pe John Lennon: cea în care vă oferă 5 șilingi virtuali, pentru un cui virtual și cea în care vă oferă versurile de la The Word, scrise de mână. De-a lungul timpului, n-ați confirmat nici una dintre variante. Să sper la o confirmare acum?

– Știi cum e? Legenda se menține prin mister. Dacă ți-aș spune acum adevărul și-l publici, te-ar crede cineva? Ar sări cu alte variante, cu alte interpretări, e o poveste atât de veche încât – poate – nici eu nu mai știu varianta exactă. Să spunem că, pentru a bate un cui, mi-a oferit acele versuri.

– Spuneți că e o poveste veche, dar…

– Crede-mă, nu există nici un ”dar” când vine vorba de vechime. Au trecut mai bine de 40 de ani de atunci. Da, complimentează-mă, ca oricare alt reporter, că nu se văd. Știu că nu se văd, pentru că nu vreau eu să se vadă…

E ciudat să văd cum femeia asta mică, plină de energie, îmi vorbește despre reporteri, despre cum au încercat s-o desființeze pentru că nu-și arată vârsta, despre cum e important să ai grijă de tine, despre cum antioxidații sunt misterul tinereții veșnice, despre cum un rid nu te face mai bătrân, dar ceea ce mănânci te poate distruge, despre cum merișoarele pot distruge celulele canceroase și te protejează împotriva infecțiilor digestive și urinare, iar anghinarea e leacul total împotriva îmbătrânirii, asta în timp ce gesticulează cu un croissant înmuiat în unt. Observ fără să vreau că n-a ales unul fără gluten, cu toate că erau la îndemână. Și, în mod ciudat, vorbind calm, fără să ridice vocea, fără să mă bage în aceeași cloacă a reporterilor care au acuzat-o că ar fi apelat la operații estetice, explicându-mi și, într-un fel ciudat, parcă dându-mi sfaturi.

– Am înțeles, ocolim subiectele ”legendă”. Am observat că rămâneți zen, indiferent de subiectul abordat. E o caracteristică pe care v-ați impus-o, sau e ceva ce vine de la sine?

– Presupun că ai citit Grapefruit. Sunt vărsător. Nu mă ascund până când toată lumea pleacă acasă, până când toată lumea uită de mine sau până când toată lumea moare. Nu-mi stă în caracter. Eu nu mă ascund, eu-mi duc luptele până la capăt. Sunt zen, în ideea în care mă enervez extrem de repede, dar îmi trece la fel de repede. Zen-ul meu nu vine din ocolirea enervării, vine din faptul că-mi consum toți nervii, îi las să dispară și-apoi sunt liniștită eu, pentru mine. Un soi de chibrit, dacă vrei. Se aprinde repede, dar se stinge la fel de ușor.

– Și-atunci? Grapefruit a fost interpretată ca un manual de zen. Cum să ajungi să fii la fel de zen ca Yoko Ono cred că a fost întrebarea multora. Cum ați scris un tratat de liniște, dacă recunoașteți că nu sunteți deloc așa?

– E simplu. Lumea înțelege ce vrea să înțeleagă. E ușor să dai sfaturi. Toată lumea vfea să-ți citească sfaturile, să-ți cunoască rețeta. Dacă aș fi spus că, pentru a fi zen, e de ajuns să consumi toată nemulțumirea care zace-n tine, am fi riscat acum un mapamond plin de oameni care se urăsc între ei. Suntem diferiți. Dacă eu pot să țip la tine, să mă descarc și dup-aia să te consider în continuare prieten, asta sunt doar eu. Pentru mulți, e mai ușor să ignore; sau să se ascundă, pentru a fi ignorați. Am scris cartea știind că, dacă aș da pe tavă ”rețeta” mea, prea puțini ar reuși să o digere.

– Să-nțeleg că Yoko Ono nu e persoana aceea transparentă, pe care o vede toată lumea, ci un joc de scenă?

– Nici măcar să nu te gândești la asta. Yoko Ono e exact ce se vede. Doar că ce aplică pe ea, nu se mulează pe toată lumea. Cred în puterea cuvintelor, cred în schimbare, am crezut în fiecare cauză în care m-am implicat, și am fost acolo.

În același timpjohn-lennon-and-yoko-ono-pic-mirrorpix-850053013, nu cred că poți să convingi lumea doar prin exemplul personal. Ca să convingem lumea să renunțe la războiul din Vietnam, de exemplu, n-am putut s-o facem doar spunându-le evidentul: războiul e rău, moare multă lume, e sânge, suntem stupizi, ce căutăm, până la urmă, în Vietnam? Fiecare a trebuit să protesteze după cum a crezut de cuviință. Nouă ni s-a părut cel mai sugestiv să facem Bed-Ins for Peace, în Amsterdam.
Toată lumea era cu ochii pe noi, toată lumea voia să știe cum e luna noastră de miere, în schimb noi vorbeam despre cum ar trebui să oprim războiul. Da, în pat, da, într-un hotel, dar da, în timp ce toată lumea era cu ochii pe noi.
Nu spun că datorită nouă s-a terminat războiul din Vietnam. Spun doar că am contribuit și noi la asta, și că cel mai mult contează cum pui problema, astfel încât să atragă atenția.

– Dar de ce un hotel în Amsterdam?

– Pentru că Europa a fost dintodeauna locul de unde a pornit informația. Dacă ne duceam într-un hotel de 4 stele în America, am fi fost oricare. Ca să atragi atenția americanilor, ai nevoie de locații europene. Nu, nu te gândi că am căutat un hotel care să ofere masaj terapeutic, care să aibă televizor în cameră, minibar, sau care să ofere concepte gen EcoMeetings, calculator de amprentă de carbon, sau care să aibă cosmetice în ambalaje oxo-biodegradabile. Astea le ai acum, le am și eu în cameră, am observat cât accent pune NH pe elementul eco. De asta l-am și ales. Îmi permit acum să mă gândesc și la alte aspecte ale activismului. Dar pe atunci nu ne interesa decât să oprim războiul. Și Amsterdam-ul atrăgea prin locație, nu prin facilități.

– Și așa ajungem la întrebarea-cheie: de ce hotel NH Bucharest?

– Pentru cosmeticele Agua de la Terra oferite gratuit în fiecare cameră a acestui hotel.

NH are, din câte știu eu, 400 de hoteluri în 26 de țări. Doar am văzut pe www.nh-hotels.com. Trebuie să am o figură foarte nedumerită, pentru că Yoko Ono continuă:

– Glumesc, desigur. Am ales hotelul pentru că e singurul din București care propune Wake up in a better world și se mulează perfect cu scopul vizitei mele. Pentru că toată lumea a fost intrigată de unde-mi iau energia și cum am curajul să spun că voi trăi veșnic, am început o campanie de informare despre importanța unui stil de viață echilibrat. Și-am ales România pentru că e una dintre puținele țări europene care au spus ”nu” GMO-urilor.

Și așa, în timp ceyou-are-water-yoko-ono împărțim un mic dejun AntiOx, în restaurantul unui hotel preocupat de tot ce-nseamnă protejarea mediului înconjurător, în timp ce mirosul de omletă din ouă Omega-3 (am aflat mai tâziu că asta se folosește) îmi chinuie plăcut stomacul, îmi explică ceea ce va spune mai târziu și celorlalți reporteri, în meeting room-ul hotelului. Că e important să ai grijă de tine, fizic și psihic. Că antioxidanții și acizii omega 3 se îngrijesc de amândouă. Că fructele și legumele îți prelungesc viața. Că sportul și hidratarea te ajută la fel de mult.

Că nu contează ce vârstă ai, dacă nu o arăți și, mai ales, dacă n-o simți.

Am băut doar cafea cât am stat de vorbă. Și totuși mi-am promis eu mie că da, voi avea mai multă grijă de mine. Că-i voi asculta sfaturile. Că le voi pune în practică. La urma urmei, chiar e diferență între a-ți începe ziua, și a-ți începe bine ziua.
Și o lume mai bună începe, în primul rând, cu tine.

Video realizat special pentru această probă.
Spring Superblog 2014, etapa 14.
Surse foto: www.99fm.com.na, www.motivationalquotesabout.com, www.chartattack.com

Published: March 29, 2014 | Comments: 3

5 motive pentru care mi-aș arunca laptop-ul pe geam

1. Vecinii

Am vecini. Da, îi urăsc. Da, petrec ore în șir spionându-mă pe vizor și calculându-mi consumul metrilor cubi pe apa caldă. Plus că-mi fură din cutia poștală.

Am și laptop. Da, e vechi. Încă se mai ouau dinozaurii când a apărut ăsta în oferte. Da, e greu, un fel de PC arătând a laptop (fabricat în era noastră). Cam cât greutatea mea cu un palton ud, cinci hanorace și însărcinat cu tripleți.

În imaginația mea, treaba e simplă: ochesc vreo doi vecini bătători de covoare la ora 7 dimineață, ridic laptop-ul, arunc laptopul-ul, două capete se ciocnesc cu PAC între monitor și tastatură și restaurez astfel liniștea în cartier.
Singurele probleme ar fi 20 de ani la răcoare și faptul că s-a terminat viața mea pe internet.

Când mă calmez, mă tot gândesc să-mi cumpăr o tabletă și să filmez faza cu laptop-ul și vecinii. Da, are cameră video. Nu, nu aș distribui filmulețul pe Youtube, deși tableta asta poate multe. Plus că are 64 GB de memorie, adică pot face și telenovele cu vecinii, dacă vreau.

2. Nu sunt un individ matinal

Ora șase. Deschid laptop-ul. Avem timpul nostru, eu cu laptop-ul. Adică eu îmi beau cafeaua, el îmi arată chestii informative de citit, verific care cu cine se mai ceartă pe Facebook, răspund la mesaje și ciripituri pe Twitter, ascult melodia postată de cineva care îmi place. Adică jumătate de oră de băut cafea și pregătit pentru serviciu.

NICIODATĂ nu e așa!

Ora șase. Deschid laptop-ul. Începe cu un schieunat de welcome, am timp de făcut cafea la ibric, făcut duș prelungit, spălat de dinți, spălat pe fiecare dinte în parte, completat 2 reviste cu integrame și, da, abia atunci, cu finalul ultimului cuvânt descifrat într-un rebus, Windows mă anunță că laptop-ul meu e treaz și funcționabil.
După lupte seculare de accesat de net, moaca mea alături de moaca unei colege sunt blocate pe Skype. Arătăm ca două veverițe călcate de un camion pixelat. Un soi de poze făcute cu aragazul. Vreau tabletă.

Ieri, de exemplu, m-am trezit și mai devreme și am căutat promoții pentru tablete. Cu un zâmbet nervos și mârșav spre domnul laptop, am găsit RAM de 1024 MB. Și-atunci am zâmbit ca Ștefan cel Mare pe cal. Ștefan cel Mare n-ar fi lăsat un laptop să-i distrugă viața și relațiile cu mediul înconjurător. Dacă Ștefan cel Mare ar fi știut de Azerty.

3. Meseria e brățară de aur

Greșit. Meseria mea implică oameni, deplasat și deplasat de oameni. Adică sunt agent imobiliar. Adică să car laptop-ul după mine ca să arăt poze cu bucătăria, mansarda și detalii despre metri pătrați nu e brățară de aur. Sunt cătușe de fier forjat. Sunt două Bastilii din oțel inoxidabil. E moartea pe pământ cu coasa ruginită.

Iar serviciul meu crează dependență de tehnologie, de detalii, de statistici. Nu poți să-i spui omului: ”Așteaptă doar o oră să se încarce imaginea, să fac o simulare, să calculez un preț, să deschidem Google MAPS ca să găsim locația.”

Că-ți dă cu laptop-ul de cap. Și mare dreptate are.10168229_664483476945645_1424336898_n

Am spus doar că ieri m-am interesat în magazinul Azerty.ro de o tabletă ca să nu primesc zilnic un laptop de cap. Ecran subțire, de 5” până la 10.1”” digitabil-degețibil, ușor de strecurat în mapă sau în buzunar. Util. Baterie integrată și până la 10 ore de navigare wi-fi.

 

4. Am picat școala auto

Cu brio. De două ori. Că nu știu să parchez și m-am obișnuit cu ideea. Conduc ca o cizmă. Când suntem pe teren, conduce o colegă. Când mă foiesc casă-job iau un taxi sau orice mijloc de transport. Profit de faptul că laptop-ul doarme somnul de veci și-mi butonez telefonul.

E genul ăla de relaxare after work pe care mulți îl înțeleg. Poze pe Facebook de la ziua cuiva, poze pe Instagram cu un karaoke tot de la ziua cuiva, chestii care îmi amintesc de fosta prietenă care e acum soția cuiva. Mă uit dacă ea a lăsat un comentariu. Câteodată tehnologia mă apropie de anumite persoane și da, sunt dependent și de ea, și de ele. Uite și un filmuleț. Și aici telefonul se blochează. Moare bateria. Poate că drumul spre casă ar fi mai frumos cu o tabletă, că examenul auto clar nu-l iau.

Cum nici muzică nu mai pot să ascult, mă simt exact ca pensionarul din stânga mea – ascult glasul roților de tramvai, îs nervos pe cei din jurul meu și deja simt cum îmi crește o proteză. Sacoșa cu ceapă îmi lipsește. Lângă pensionarul cu sacoșa, un tip e foarte entuziasmat de un joculeț pe tabletă.
Vreau să fiu tipul ăla. Să nu simt acele 20 de minute în tramvai. Să mă joc.

5. Am o prietenă

Am fost singuratic un timp. Eu și râșnița mea de laptop formam cumva un cuplu.
Pentru prietena mea m-am trezit mai dimineață, și tot ea mi-a recomandat și-o tabletă, și Azerty.

Pe urmă au început pozassu-tf700-gold-1ele ei pe Facebook, melodiile ei trimise pe mail, filmele pe care mi le recomanda, jocurile online, timpul nostru între casă și job, scuzele mele că mi se blochează Skype din cauză de laptop.

Iar eu nu-mi ignor persoana iubită pentru că sunt un tip demodat cu un laptop proiectat de dinozauri. Eu vreau să fiu acolo mereu. Cu un clic din deget, cu o atingere, cu promisunea că sunt mereu acolo, la distanță de o secundă. Tabletă.

 

Am fost singuratic un timp. Eu și râșnița mea de laptop. Ne supăram pe vecini, pe job, pe câțiva pensionari din autobuz. Am șters pozele trecute sperând că vom avea spațiu pentru viitor. Și, deși am motive, nu, nu-l voi arunca pe geam. Pentru că în el am trecutul.

Prezentul e aici și viitorul se îndreaptă spre o tabletă și spre persoana pe care o iubesc.

Spre poze și filmulețe cu noi, făcute de noi, cu camera ei, cu tableta mea, pe care le putem lua oriunde și accesa cu un click din deget.

Spre un viitor al nostru care începe cu prima poză de pe Facebook, prima melodie de pe Youtube, primul e-mail cu primul ”Te iubesc”. Și le voi păstra pe o tabletă. Și voi continua cu o tabletă. Și cu tine.

Ne-a legat Azerty, de la A la Z.

Spring Superblog, 2014, etapa 13.

Published: March 28, 2014 | Comments: 16

Spovadă sau spovedanie

Un timp m-am amuzat cu zodiile. În ciuda tuturor vocilor care spun că e irațional să crezi că un semn zodiacal poate fi definitoriu pentru o bucată majoră de populație și că e doar un soi de mumbo-jumbo ca să ne dea iluzia cunoașterii, eu zic că zodiile chiar există. Adică, o să recunoști din prima o zodie, dacă ești atent. Semnele sunt acolo. Capricornul o să fie mereu maiestuos, luptătorul din vechime. Vărsătorul o să aibă o coafură ciiudată și-o să te urască până la proba contrarie. Peștele o să fie misterios și pus pe intrigi. Berbecul pare că-ți face curte, da` așa e el, prietenos și plod. Taurul o să miroasă banul din prima. Geamănul o să aibă umor, da` ferește-te să-l superi, că ești mâncat. Racul e mama diplomației, dar și a ascunzișurilor. Leul chiar seamănă c-un leu. Fecioara e jemenfoutistă. Balanța – mama justiției. Scorpionul debordează de curiozitate da` n-o să te-ntrebe. Săgetătorul o să aibă mereu planuri mărețe pe care n-o să le pună niciodată în practică.
Că-s semne fizice sau trăsături de caracter, trebuie doar să fii atent și-atunci vei fi masterul cunoașterii populației.

Dintre toate cele 12 însă, una e mai cu moț. Aparent inofensivă. Mătușa aia bună de pus la rană. Ai nevoie de-o cană cu apă? Ți-o aduce ea! Te-ai îmbolnăvit? O să-ți aducă pastile, mâncare, o să-ți facă o frecție cu carmol și, în timp ce bolești liniștit, poate că-ți văruiește și casa că așa e ea: inimoasă. Și pe cuvânt că e. Spiritul umanitar debordează, dă pe dinafară, e o explozie de să fim mai buni, să te ajut, lasă fac eu aia pentru tine. Și-aici se oprește partea bună.

Pentru că, dintre toate persoanele pe care le-am cunoscut și s-au născut în zodia cu pricina, nu știu să iasă din tiparul de mai jos decât alea pe care nu le-am văzut manifestându-se public. Și asta e mai rar, pentru că, dacă nu face ceva public, atunci nu se mai poate numi ”o anumită zodie”.
S-a lovit? Pac! Un status despre cum colțurile mesei sunt nasol construite, numai bune să te-mpiedici de ele și dacă, doamne ferește, în loc să dea cu genunchiul, ar fi dat cu tâmpla? Să schimbăm această nedreptate și să rotunjim colțurile la toate mesele. A făcut un pârț? Public! Uite-te la mine, ce dezinhibată și amuzantă sunt, recunoscând public asta. A câștigat la loto, a intrat la liceu, a terminat liceul, a gătit fasole, i s-a întâmplat ceva nasol, totul, dar absolut totul trebuie făcut public. Pentru că, dacă nu te bagi tu în seamă, nu te bagă nimeni.

I s-a întâmplat ceva nasol, am zis? Tot ceea ce i se întâmplă și nu i-a ieșit conform scenariului din mintea ei, e nasol. A scris un eseu la școală, și ei i se pare de 10, și profu` i-a dat 7 pentru c-a sărit gramatica și-a bătut câmpii? Injustiție! Să ne plângem public pentru că cum poate, dom`le, proful ăla să-și bată joc în așa hal de munca mea și până la urmă, ce știe el de gramatică? N-a apreciat fluturașii pe care i-am lipit pe margini? N-a văzut metafora din afara ghilimelelor? N-a punctat și caligrafia? Ce-i asta? Citiți și voi. Dați-vă cu părerea. Da` nu-mi veniți cu critici, că criticile nu-s acceptate. Dacă n-ai de gând să mă lauzi, mai bine stai în banca ta și taci dracu` din gură. N-am nevoie de păreri obiective, am nevoie de laude. Și dacă-mi mai spui și că ce prof prost, îmi devii prieten pe vecie. Să nu-ndrăznești însă să mă critici vreodată, că nu te mai cunosc. Și nici nu te mai salut pe stradă.

Zodia asta e cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, cea mai cultă, cea mai inteligentă, cea mai descurcăreață, cea mai sinceră, cea mai bună, cea mai mirifică. Spusă de ea. Că dacă tu nu te lauzi, cine să te laude?
În plus, e deținătoarea adevărului absolut. Să te ferească sfântul să spui altfel ca ea, că te cacă de nu te mai spală o Dunăre întreagă. Spovadă e un termen pur catolic. Spovedanie – ortodox. Dar, dacă ea știe că spovadă e corect, pentru c-așa a învățat în familie sau pentru că n-a avut tangențe cu spovedania, atunci clar trebuie să-ți up-gradezi dicționarul, pentru că ești prost și incult și mai ai și tupeul s-o contrazici.
A observat o chestie care ei i se pare greșită? PAC! Te-a țăcat. Înainte de a verifica măcar dacă ai greșit sau nu. Pentru că nu contează părerea ta, părerea ei e literă de lege.
Ai îndrăznit să i te opui? Ai îndrăznit s-o tragi de mânecă? Jap-jap! Două palme să-ți revii, un șut în fund, o altă plângere publică despre cât ești tu de incult și cum ai avut tupeul s-o înfrunți, șters numărul de telefon, unfriend, block, mută-te în alt oraș pentru că orașul ăsta nu-i de-ajuns de mare pentru amândoi.

Și ideea aia că, dacă ea nu face lege și ordine, nimeni n-o să facă. Cu lamentările de rigoare, cu cultul personalității ridicat la grad de artă, cu ideea că toți care nu împart aceeași zodie cu ea nu merită să trăiască. O s-o recunoști după cum sare de cur în sus când i se pare că s-a întâmplat o nedreptate, după cum orice chestie care nu-i convine o să devină un roman al pătimirii noastre, după cum nu poate să tacă și-o vezi cum se sufocă dacă nu e în mijlocul atenției.

Plus mania persecuției. Nu, stai liniștită, dragă zodie, textul ăsta nu e despre tine. Decât dacă te recunoști total. Pentru că, în ciuda părerii foarte bune pe care o ai despre tine, pământul nu se-nvârte-n jurul tău. Și nici nu-i ești buric.

Cam atât. Eu am învățat să merg în partea opusă când îmi apare zodia asta în cale. Nervii or fi ei constructivi, da` asta te bagă dracu` în spital că ți-a explodat o venă pe creier, sau în pușcărie, că i-ai dat cu caloriferul peste dinți.

Published: March 26, 2014 | Comments: 14