Nu distrugeți cea dintâi artă

Am fost copil de port, de malul Dunării, de Galați. Aveam jucării puține și un televizor alb-negru care mergea pe antenă și pe pumni, mă interesa câteva minute cât prindeam desenele animate cu Povestea de Seară și m-a mai interesat când s-a plâns și s-a râs la revoluție.

Am fost copil de port cu o bunică născută-n `21, cu povești în care și-a cusut singură rochia de primul bal. Cu povești cu batiste căzute ca din greșeală în fața băieților, cu ceaiul de la ora cinci și fete mergând la braț, șușotind sub pălărioare cu panglicuță, fete mergând la teatru.

Am fost copil de port care n-a știut să asculte de părinți, dar a știut să-și asculte bunica. Cu povești în care încă nu erau desene animate, nici concerte, nici Cirque du Soleil, nici filme premiate la Oscar, și nici televiziune care să le laude. În care nu ți se povestea nimic în ziar. Trebuia să vezi cu ochii tăi minunea. Și să povestești după.

Povești î1n care bunica mergea la teatru pe furiș și pe fugă, uneori cu bani împrumutați, râdea sau plângea, păstrând mereu biletele. Amintire-ntre pagini de carte. Așa am văzut eu biletele de atunci, bilete de la Teatrul Evreiesc de Stat, bilete de la Teatrul Dramatic, de la Teatrul Muzical, îngălbenite de timp și totuși păstrând vie amintirea.

Amintirea palmelor care te usturau roșii de la aplauze, amintirea vânătorii pentru un loc mai în față, amintirea și mândria aia că un actor, da, un singur actor te-a privit în ochi pentru o secundă.

Mi-a povestit scenete pe care le-am văzut mult după, dar le-am văzut vii.
Mi-a recitat fraze pe care le-am întipărit în laringe și le-am rostit la momentul potrivit, în gând. Și un actor îmi era voce.
Mi-a spus că toate astea vor conta pe viitor, că nimic nu va strivi arta dintâi, că teatrul nu e ora de recreație, teatrul e ora de artă. Iar ora de artă nu există în programa școlară. E desen sau muzică. Teatrul e mai mult de atât.
Teatrul e viu.

Că dacă nu pastrezi tu amintirea vie, n-o păstrează nimeni pentru tine. Că vor trece anii și vor veni alte timpuri și uite că au și venit.

Am crescut și, încet încet, a crescut și nepăsarea unora. Mândria unui telefon deștept în care bifează teatrul ca locație și glorie personală. Un like.
Poate-am evoluat cu toții, poate că pentru unii evoluția înseamnă detașare de trecut. Nu e așa.

Eu am crescut și nu mă detașez de trecut. Nici de bunica, nici de povești și nici de teatru. De ce contează? Pentru că prin aminirile ei, prin amintirile mele, prin fiecare piesă văzută sâmbătă simt că trăiesc și în trecut, și în prezent, și în viitor. Că e mai mult decât îmi poate oferi un film sau o carte. Că e replica vie a cărții, că e actorul din film pentru care nu există pauză. Că e arta aia dureroasă pe care o voi povesti iar și iar. Pe care o trăiești iar și iar, cu fiecare replică, cu aplauze, cu bilete pe care am învățat să le păstrez între pagini de carte. Și voi continua.

Am fost întrebată ce vreau de la teatru. De la teatru nu vreau nimic. Vreau să fie. Să existe.

Vreau să am palmele roșii de la aplauze. De la oameni vreau mai mult. Vreau oameni mai mulți, vreau mândria că am fost la teatru fără să bifez pe rețeaua de socializare, vreau bunici care educă, vreau măști nu oameni care poartă măști, o oră de teatru în programă, implicare pentru cultură, educație pentru implicare, vreau Maia Morgerstern în Galați.

Vreau totul de1511907_496101287160676_320378943_n la oameni.

Nu cer nimic teatrului.
Poate pe viitor.

Viitorul? Cine știe. Depinde de mine, de tine, de noi. De ceea ce povestim, de povești, de alegeri. Până la urmă, n-ai cum să înveți pe cineva să învețe să trăiască.

 

Viitorul teatrului? Încă o dată, n-ai cum să înveți pe cineva să învețe să trăiască.
Oamenii simpli au copii simpli, oamenii bogați au copii bogați, oamenii care merg la teatru au copii care vor merge la teatru.

Și, ca în economie, atâta timp cât există cerere, va fi și ofertă. Iar dacă va apune din cauze economice, politice, sociale, vom construi un teatru ad-hoc și ne vom întoarce la origini. Resuscitare. Cu piedestal de lemn și monezi aruncate în aer, cu invitații scrise de mână, costume de mâna a șasea, teatrul nu va muri.
Că nici Goldfaden, nici Caragiale, nici Shakespeare nu au murit. Nu încă.

Se spune ca ruinele nu vorbesc. Și totuși ruinele Teatrului Evreiesc de Stat au încă viață, și le aud șoptind cuvinte din ”Tragedie dentară”, din ”Blestemul iubirii”, din ”Purimșpil”, cuvinte care se aud acum în alte săli, dar care i-au aparținut odată. Memoria nu arde.

1555346_481399711964167_1690363289_n

Am crescut. Tot în port, tot pe margine de Galați, am întinerit, poate-am și îmbătrânit. Citesc prin ochelari afisele teatrului din Galați. Caut mereu afișul ăla cu Maia Morgenstern. Văd prost, păstrez bilete, păstrez amintiri, îmbătrânesc ca bunica.
Bunica nu mai este.

Spring Superblog 2014, etapa 9.
Video realizat special pentru această etapă.

Comments (5)

  1. Ina

    există advertoriale și există advertoriale scrise de cami… poveste, suflet, amintiri, zâmbete, căldură, cuvinte care au viață. multe zâmbete.
    bravo, cami! mi-a plăcut mult de tot!

    Reply
    1. cami (Post author)

      hush, you make me blush!

      Reply
  2. Pingback: competitie anuala de blogging | Proba 9. Teatrul – trecut, prezent… viitor?

  3. Adela Anca

    Superb articolul! Felicitari! :)
    Mi-a placut foarte mult si videoclipul! Cum se numeste melodia pe care ai folosit-o? Este…fascinanta, e putin spus!

    Reply
    1. cami (Post author)

      ms, ms :)
      melodia e de pe coloana sonoră de la schindler’s list

      http://www.youtube.com/watch?v=j1VL-y9JHuI

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *