Citesc, deci exist

Am fost ceea ce unii ar putea numi ”șoarece de bibliotecă”. La propriu. Nu rodeam cărți, le devoram. Când am terminat de citit și de re-recitit tot ce aveam în bibliotecă, am trecut la bibliotecile altora. Citeam tot ce-mi pica în mână, citeam ca să aflu, citeam ca refugiu și ca destindere. Lumea mea era în cărți și, cu fiecare personaj pe care-l cunoșteam, îmi imaginam cum ar fi să. Cum ar fi să fiu șeic, ca-n poveștile arabe? Cum ar fi să existe magia din poveștile nemuritoare? Cum ar fi să fiu pirat, sclav, vrăjitor, medic, detectiv, arheolog? Cum ar fi dacă viața reală ar fi ca-n cărți și cum ar fi să fiu eu – erou de carte?

N-am ajuns încă nici unul dintre eroii cărților pe care le-am citit, dar cu fiecare pagină întoarsă am devenit mai bogată. În vocabular și-n imaginație. Cu fiecare carte citită am fost, pe rând, scriitor, personaj și cititor. Cu fiecare carte citită am învățat câte ceva: reperele istorice nu mi le-am luat din manuale, mi le-am luat din cărțile citite de plăcere. Și cele geografice, și cele de stil, până și gramatică, tot din cărți am învățat.

Și tot datorită cărților am învățat cum stă treaba cu așteptarea. Cum e să aștepți o săptămână sau o lună să apară următoarea carte de aventuri. Cum e să trăiești alături de personaje, să dai pagina și, pe ultima, să scrie ”va urma”. Să știi că va urma-ul ăla înseamnă că n-o să știi ce se întâmplă decât peste o bucată de timp. Să-ți faci scenarii, să te gândești oare ce urmare aduce acel ”va urma”, să-ți imaginezi ce ai face tu, dacă ai fi personaj, să speri că autorul gândește ca tine, să vizualizezi multiple posibilități și-apoi, peste o săptămână sau o lună, cu următoarea aventură-n mână, să răsufli ușurat, pentru că da, totul se petrece conform scenariului tău.

Am trăit chestia asta cu Aventurile submarinului Dox, am regăsit sentimentul în așteptarea următorului număr din Mickey Mouse, l-am devorat pe Jules Verne nu ca pe o continuitatea, ci ca pe o curiozitate – oare ce-o să mai inventeze ca să surprindă? – și-am așteptat cu sufletul la gură următoarele mistere propuse de Agatha Christie.

Asta pe vremea când cărțile apăreau în colecții, regulat, și știai exact cât mai ai de așteptat până la următoarea carte. Pe vremea când nu-mi permiteam să-mi cumpăr singură cărți și trebuia să duc muncă de convingere cu ai mei, să fac promisiuni, să apelez la șantaj emoțional, pentru a-mi satisface mania.

Fiecare vârstă vine cu plăcerile și preocupările ei. Dar poveștile nu-s pentru o vârstă anume și cărțile pentru copii le poți citi și când ai sărit de mult de vârsta copilăriei. Poți citi povești și la 60 de ani, fără să pară ciudat sau desuet. Să spui că poveștile-s desuete e să spui că cititul, în sine, e desuet. Cititul nu se demodează doar pentru că există alte atracții. O carte nu se demodează în timp, oricât de puțin actuală ar fi acțiunea ei.

Citești Povestea unui poloboc ca să vezi cum se gândea și cum se scria la vremea aia, ca să înțelegi satira și pamfletul, citești Oksa Pollock ca să vezi cum sunt poveștile și eroii de poveste în ziua de azi, citești Șoborații ca să înveți că e posibil ca un șoarece să capete trăsături umane și să-ți imaginezi că totul e posibil, fie doar și pe hârtie. Înveți cum e să fii prințesă din Manualul Prințeselor, te uiți sceptic la pisica ta, care doarme liniștită pe scaun, pentru că știi de ce e în stare după ce ai terminat Pisicile Războinice, descoperi o altă latură a culturii generale cu Pixi Știe-tot. Le găsești pe toate la Editura All, timp și răbdare să ai, să cauți.

Poveștile din ziua de azi poate că sunt cumva diferite de poveștile copilăriei mele, dar pun același accent pe dorința de fantastic și pe dorința de aventură a celui care le citește.

Nu e demodat să citești, nu e demodat să aștepți următoarea aventură din următoarea carte, nu e demodat să-ți lași imaginația să zburde și să-nveți că lumea reală poate fi total diferită de cea a poveștilor, dar cea din urmă e mai plină de magie și de promisiuni respectate. Demodat e să devii adult prea ancorat în realitate, înainte de vreme. Sau să devii adult care nu mai știe să viseze.

Avem nevoie, din când în când, de o evadare din realitate. Din când în când, avem nevoie să credem iar în magie, și-n animale care poate nu vorbesc cu cuvinte umane, dar comunică între ele, și-n faptul că poate există și alte realități decât cele cu care suntem obișnuiți, și că puterile supernaturale nu-s de domeniul științifico-fantastic, și că eroii pot fi eroi chiar și fără să o știe, și că se poate învăța și altfel decât prin metode riguroase și tipic școlărești. Avem nevoie încă să ne simțim, măcar din când în când copii, să dăm la o parte și facturile de la lumină, și fluturașul de salariu, și grija zilei de mâine și să ne reîntoarcem la momentul ăla, când totul era simplu și pur și, chiar dacă nu credeam în unicorni, nu excludeam posibilitatea din imaginație.

Copil fiind, aveam nevoie și de poveste, și de magie, și de așteptare. Aveam nevoie să cred, cu puterea celor câțiva ani pe care-i aveam, că după fiecare realitate există încă una, și că totul depinde doar de tine și de cum înveți să-ți imaginezi.
Adult fiind, eu încă am nevoie de asta.

Poveștile nu te fac să fii cu capul în nori, poveștile te-nvață să visezi. Te-nvață să-ți pui întrebări, să cauți răspunsuri, să vrei să știi mai mult. Lectura nu face decât să te dezvolte, să te convingă că încă nu deții cheia cunoașterii supreme, să te facă să vrei mai mult, să știi mai mult, să nu te limitezi.

Campanii pro-citit? Librării cu ”colț de lectură”, unde poți sta să citești cât și ce vrei, fără să fii nevoit să cumperi cartea înainte, pentru că știm cu toții că, uneori, bugetul e limitat. Serate literare, pe vârste, unde să poți descoperi ce-au mai citit alții, ce ai putea citi, ce te-ar încânta sau ce s-ar mula pe tine. Locurile de joacă din mall-uri să aibă și-un raft cu cărți, nu doar rafturi cu jucării. Periodic, ”ziua cărților deschise”, în care librăriile să ofere posibilitatea de a le descoperi titlurile la prețuri atractive. Recenzii la cărți, publicate în reviste. Discuții televizate pe marginea cărților, emisiuni despre cărți, interviuri cu autori, reportaje despre cum ai ajuns să scrii cartea aia, cum ai reușit s-o publici, ce-ai vrea să mai vezi publicat. Profesori care să nu-ți impună câte cărți trebuie să citești în vacanță, sau ce cărți e musai să citești, pentru că cititul poate deveni astfel o corvoadă, nu o plăcere. Profesori care să-ți sugereze, nu să-ți impună.

Îmi spui să conving copiii, adolescenții și părinții că nu e perimat să citești și nici să-ți placă poveștile. N-am cum să-i conving, pentru că cititul nu e o activitate la care să te lași convins. Cititul e un microb pe care-l ai sau nu în sânge. Îl faci din plăcere, sau nu-l faci deloc. Prea puțin contează titlul cărții pe care ți-aș recomanda-o, dacă tu consideri cartea un obiect mort, fără să simți cum personajele iau viață, cu fiecare cuvânt citit. Ți-aș spune să citești Oksa Pollock, ți-aș spune să te gândești la aventuri cu șoareci neînfricați și pisici descurcărețe, ți-aș spune să fii iar copil și să vrei să știi tot, dar toate cuvintele mele nu te-ar putea convinge, dacă e nevoie să te conving.

Citești o poveste pentru că-ți place să citești, și pentru că vrei să te lași fermecat. Citești pentru tine, nu pentru cum te privesc ceilalți. Citești pentru că te relaxează, nu pentru că e la modă. Îți îndemni copilul să citească pentru că știi că o să-l ajute să crească frumos mental și cult. Dacă e nevoie să te conving să citești sau să-l convingi să citească, deja n-am nici o șansă. Nu poți ajuta un om care refuză să se ajute singur.

Și cred că nu contează nici implicarea, nici campaniile, nici coperțile lucioase sau cărțile cu poze. Astea sunt și vor fi. Contează dorința ta de a ști mai mult, de a visa mai mult, de a te dezvolta mai mult, nu cuvintele frumoase spuse de ceilalți. La urma urmei, nici de citit nu citești pentru ceilalți, ci pentru tine.

Spring Superblog 2014, etapa 11.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *