Imaginează-ți NH Hoteles

Imaginează-ți că nu există un rai. Imaginează-ți că nu există un iad. Imaginează-ți că poți trăi pentru totdeauna. Imaginează-ți că Beatles nu s-au despărțit, că John Lennon încă trăiește, că n-ai auzit niciodată melodia asta.
Ar fi ușor să-ți imaginezi și doar parte dintre ele chiar ar fi reale.

Realitatea e că azi sunt față-n față cu femeia care a fost blamată pentru despărțirea celor de la Beatles, cu femeia care l-a văzut murind pe John Lennon, cu femeia care a afirmat că va trăi o veșnicie. Da, stau față-n față cu Yoko Ono, în București, NH Hoteles.

M-a surprins faptul că mi-a acceptat invitația, deocamdată presa nu știe motivul vizitei ei, mi-ar plăcea să fiu prima care-l află și nu pot trece peste faptul că da, a acceptat să ia micul dejun cu mine. Mă repet pe motiv de emoție. Inutil să spun c-am ajuns cu juma` de oră mai devreme, am inspectat masa, am văzut că o s-avem parte de breakfast AntiOx, m-am bucurat pentru că știu cât de riguroasă e Yoko cu ceea ce mănâncă. O, Doamne, nici n-am întâlnit-o, și deja îi spun Yoko! O fi politicos? Yoko Ono. Concentrează-te, Camelia, Yoko Ono. Bun. M-am bucurat când am văzut cât de frumos arată micul dejun, m-am întristat puțin, pentru că în mod sigur nu voi fi în stare decât să beau cafea, dar măcar pot alterna laptele. De soia cu arome naturale, lapte de orez, ba chiar lapte de nucă sau migdale. Revino-ți. Focus. Ai un interviu de realizat și uite-o că vine…

Îmi vine greu să cred că fYoko-Ono-Primeremeia asta, veșnic în negru, cu veșnicii ochelari de soare, zâmbitoare și agilă, are 81 de ani. Și mă trezesc întrebând, fără absolut nici o legătură:

– Culoarea în Nutopia nu era albul?

Zâmbește. Am făcut-o pe Yoko Ono să zâmbească. Doar dacă n-am făcut o gafă, și e un zâmbet ironic.

– Ce vezi pe masă? Culori, nu? Vezi sucuri de fructe și legume, vezi papaya, mango, kiwi, vezi muesli, vezi cum cafeaua pe care o bei tu stă lângă ceaiul pe care-l voi bea eu, toate, pe o față de masă albă. O utopie a micului dejun. Dacă aș fi fost și eu îmbrăcată-n alb, nu m-ai fi confundat cu fața de masă? Prea multă perfecțiune strică.

Uitasem că e renumită pentru umorul fin și ușor acid. Nu degeaba a fost prima femeie admisă în departamentul de filozofie al Gakushuin University. Trebuie să am grijă, îmi spun, în timp ce schimbăm amabilități, mai îmi torn o ceașcă de cafea și-mi plănuiesc următoarea mișcare.

– Știu că există două variante care circulă despre cum l-ați cunoscut pe John Lennon: cea în care vă oferă 5 șilingi virtuali, pentru un cui virtual și cea în care vă oferă versurile de la The Word, scrise de mână. De-a lungul timpului, n-ați confirmat nici una dintre variante. Să sper la o confirmare acum?

– Știi cum e? Legenda se menține prin mister. Dacă ți-aș spune acum adevărul și-l publici, te-ar crede cineva? Ar sări cu alte variante, cu alte interpretări, e o poveste atât de veche încât – poate – nici eu nu mai știu varianta exactă. Să spunem că, pentru a bate un cui, mi-a oferit acele versuri.

– Spuneți că e o poveste veche, dar…

– Crede-mă, nu există nici un ”dar” când vine vorba de vechime. Au trecut mai bine de 40 de ani de atunci. Da, complimentează-mă, ca oricare alt reporter, că nu se văd. Știu că nu se văd, pentru că nu vreau eu să se vadă…

E ciudat să văd cum femeia asta mică, plină de energie, îmi vorbește despre reporteri, despre cum au încercat s-o desființeze pentru că nu-și arată vârsta, despre cum e important să ai grijă de tine, despre cum antioxidații sunt misterul tinereții veșnice, despre cum un rid nu te face mai bătrân, dar ceea ce mănânci te poate distruge, despre cum merișoarele pot distruge celulele canceroase și te protejează împotriva infecțiilor digestive și urinare, iar anghinarea e leacul total împotriva îmbătrânirii, asta în timp ce gesticulează cu un croissant înmuiat în unt. Observ fără să vreau că n-a ales unul fără gluten, cu toate că erau la îndemână. Și, în mod ciudat, vorbind calm, fără să ridice vocea, fără să mă bage în aceeași cloacă a reporterilor care au acuzat-o că ar fi apelat la operații estetice, explicându-mi și, într-un fel ciudat, parcă dându-mi sfaturi.

– Am înțeles, ocolim subiectele ”legendă”. Am observat că rămâneți zen, indiferent de subiectul abordat. E o caracteristică pe care v-ați impus-o, sau e ceva ce vine de la sine?

– Presupun că ai citit Grapefruit. Sunt vărsător. Nu mă ascund până când toată lumea pleacă acasă, până când toată lumea uită de mine sau până când toată lumea moare. Nu-mi stă în caracter. Eu nu mă ascund, eu-mi duc luptele până la capăt. Sunt zen, în ideea în care mă enervez extrem de repede, dar îmi trece la fel de repede. Zen-ul meu nu vine din ocolirea enervării, vine din faptul că-mi consum toți nervii, îi las să dispară și-apoi sunt liniștită eu, pentru mine. Un soi de chibrit, dacă vrei. Se aprinde repede, dar se stinge la fel de ușor.

– Și-atunci? Grapefruit a fost interpretată ca un manual de zen. Cum să ajungi să fii la fel de zen ca Yoko Ono cred că a fost întrebarea multora. Cum ați scris un tratat de liniște, dacă recunoașteți că nu sunteți deloc așa?

– E simplu. Lumea înțelege ce vrea să înțeleagă. E ușor să dai sfaturi. Toată lumea vfea să-ți citească sfaturile, să-ți cunoască rețeta. Dacă aș fi spus că, pentru a fi zen, e de ajuns să consumi toată nemulțumirea care zace-n tine, am fi riscat acum un mapamond plin de oameni care se urăsc între ei. Suntem diferiți. Dacă eu pot să țip la tine, să mă descarc și dup-aia să te consider în continuare prieten, asta sunt doar eu. Pentru mulți, e mai ușor să ignore; sau să se ascundă, pentru a fi ignorați. Am scris cartea știind că, dacă aș da pe tavă ”rețeta” mea, prea puțini ar reuși să o digere.

– Să-nțeleg că Yoko Ono nu e persoana aceea transparentă, pe care o vede toată lumea, ci un joc de scenă?

– Nici măcar să nu te gândești la asta. Yoko Ono e exact ce se vede. Doar că ce aplică pe ea, nu se mulează pe toată lumea. Cred în puterea cuvintelor, cred în schimbare, am crezut în fiecare cauză în care m-am implicat, și am fost acolo.

În același timpjohn-lennon-and-yoko-ono-pic-mirrorpix-850053013, nu cred că poți să convingi lumea doar prin exemplul personal. Ca să convingem lumea să renunțe la războiul din Vietnam, de exemplu, n-am putut s-o facem doar spunându-le evidentul: războiul e rău, moare multă lume, e sânge, suntem stupizi, ce căutăm, până la urmă, în Vietnam? Fiecare a trebuit să protesteze după cum a crezut de cuviință. Nouă ni s-a părut cel mai sugestiv să facem Bed-Ins for Peace, în Amsterdam.
Toată lumea era cu ochii pe noi, toată lumea voia să știe cum e luna noastră de miere, în schimb noi vorbeam despre cum ar trebui să oprim războiul. Da, în pat, da, într-un hotel, dar da, în timp ce toată lumea era cu ochii pe noi.
Nu spun că datorită nouă s-a terminat războiul din Vietnam. Spun doar că am contribuit și noi la asta, și că cel mai mult contează cum pui problema, astfel încât să atragă atenția.

– Dar de ce un hotel în Amsterdam?

– Pentru că Europa a fost dintodeauna locul de unde a pornit informația. Dacă ne duceam într-un hotel de 4 stele în America, am fi fost oricare. Ca să atragi atenția americanilor, ai nevoie de locații europene. Nu, nu te gândi că am căutat un hotel care să ofere masaj terapeutic, care să aibă televizor în cameră, minibar, sau care să ofere concepte gen EcoMeetings, calculator de amprentă de carbon, sau care să aibă cosmetice în ambalaje oxo-biodegradabile. Astea le ai acum, le am și eu în cameră, am observat cât accent pune NH pe elementul eco. De asta l-am și ales. Îmi permit acum să mă gândesc și la alte aspecte ale activismului. Dar pe atunci nu ne interesa decât să oprim războiul. Și Amsterdam-ul atrăgea prin locație, nu prin facilități.

– Și așa ajungem la întrebarea-cheie: de ce hotel NH Bucharest?

– Pentru cosmeticele Agua de la Terra oferite gratuit în fiecare cameră a acestui hotel.

NH are, din câte știu eu, 400 de hoteluri în 26 de țări. Doar am văzut pe www.nh-hotels.com. Trebuie să am o figură foarte nedumerită, pentru că Yoko Ono continuă:

– Glumesc, desigur. Am ales hotelul pentru că e singurul din București care propune Wake up in a better world și se mulează perfect cu scopul vizitei mele. Pentru că toată lumea a fost intrigată de unde-mi iau energia și cum am curajul să spun că voi trăi veșnic, am început o campanie de informare despre importanța unui stil de viață echilibrat. Și-am ales România pentru că e una dintre puținele țări europene care au spus ”nu” GMO-urilor.

Și așa, în timp ceyou-are-water-yoko-ono împărțim un mic dejun AntiOx, în restaurantul unui hotel preocupat de tot ce-nseamnă protejarea mediului înconjurător, în timp ce mirosul de omletă din ouă Omega-3 (am aflat mai tâziu că asta se folosește) îmi chinuie plăcut stomacul, îmi explică ceea ce va spune mai târziu și celorlalți reporteri, în meeting room-ul hotelului. Că e important să ai grijă de tine, fizic și psihic. Că antioxidanții și acizii omega 3 se îngrijesc de amândouă. Că fructele și legumele îți prelungesc viața. Că sportul și hidratarea te ajută la fel de mult.

Că nu contează ce vârstă ai, dacă nu o arăți și, mai ales, dacă n-o simți.

Am băut doar cafea cât am stat de vorbă. Și totuși mi-am promis eu mie că da, voi avea mai multă grijă de mine. Că-i voi asculta sfaturile. Că le voi pune în practică. La urma urmei, chiar e diferență între a-ți începe ziua, și a-ți începe bine ziua.
Și o lume mai bună începe, în primul rând, cu tine.

Video realizat special pentru această probă.
Spring Superblog 2014, etapa 14.
Surse foto: www.99fm.com.na, www.motivationalquotesabout.com, www.chartattack.com

Comments (3)

  1. Ina

    genial! :) tu chiar ai fost acolo și i-ai luat interviu…
    bravo, cami!

    Reply
    1. cami (Post author)

      normal c-am fost! face to face o yoko ono :P

      Reply
  2. Pingback: competitie anuala de blogging | Proba 14. Breakfast AntiOx la NH Bucharest

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *