Pâinile, Superblogul și partenerii

A fost odată ca niciodată o fată bună, harnică și cuminte. Era mândria părinților, nu ieșea niciodată din cuvântul lor, oricui îi zâmbea cald și sincer, nu ezita să ajute pe oricine avea nevoie, era săritoare, politicoasă, ce mai, un înger de copil.

Cadrul se mută puțin mai la stânga. Mai la stânga.
Da, băiețoiul ăla cu genunchii juliți care tocmai trage un băiat de păr și-l lovește-n fluierul piciorului cu bocancul sunt eu. Politicoasă eram ignorându-te, harnică eram când îi organizam șuruburile pe mărimi și șurubelnițele după culoare lu` tata, săritoare am fost mai ales când îmi ieșea ceva din asta și nu puține au fost dățile în care eram dezmierdată ”drac împielițat”.

Cel mai bine era să mă lași în elementul meu și, de obicei, nu stricam nimic.

Dar să revenim la povestea noastră. Stăteam la etajul 9, nu luam liftul niciodată și fiecare invitație de genul ”du-te și tu și ia pâine” era o corvoadă pentru că da, nu-mi făcea nici o plăcere să urc cele 9 etaje pe scări. O asemenea invitație m-a prins exact în momentul în care ascultam la Radio Lynx o emisiune despre partenerii SuperBlog, ajunsesem la partea aia, cu cine sunt bloggerii parteneri, aud de Raluca Cincu, blogger partener, la care mă amuză definițiile noi din dicționarul limbii române și, exact când se anunțau câștigătorii edițiilor anterioare, își dau ai mei seama că e nevoie de pâine și e mai ușor să mă duc eu, 9 etaje pe scări, decât să ia tata liftul.

(Dacă reperele temporale derutează pentru că eu clar nu puteam fi mică în 2008, când a debutat Superblogul, încetăm să mai facem calcule și ne aducem aminte că asta e o poveste cu mine în rolul principal, deci pot avea ce vârstă vreau, indiferent de an.)

Bombănind în barbă, mă târăsc victimizată către ușă, încercând să prind din zbor cine a câștigat concursul în 2011 și e anul ăsta partener, aud de Manuel Cheța și-mi pun notă mentală să-l caut pe Google când mă-ntorc.

Zbor pe cele 144 de trepte, sar peste cele 4 de la intrarea în bloc, alerg într-o goană pân` la magazin, dau banii, înșfac pâinile, sar peste partea cu ”vă rog frumos” și ”mulțumesc”, sperând să ajung să prind măcar cine a câștigat ultima ediție.
Mă-ntorc la fel de vijelios, urc un etaj, două, pâinile sunt din ce în ce mai grele, răsuflarea mă cam trădează și, când ajung într-un final glorios la 9, îmi alunecă piciorul, aud un CRACK!, îmi dau seama că nu mai stau decât într-un picior, celălalt e moale și mă cam trage-n jos, nu simt durerea din cauza șocului, îmi târăsc piciorul până-n fața ușii, sun, depun angelic pâinile în brațele mamei și, la fel de angelic, o informez că, din cauză de pâine, tre` să mă ducă la spital.

Partea proastă? Ghips care îmi provoacă mâncărimi, mobilitate redusă și câte-o durere, din când în când.
Partea bună? Am scăpat de corvoada mersului după pâine și am reușit să prind emisiunile de pe TVR2, care-i și el partener media, despre participanți, probe, parteneri.

Povestea se încheie aici. Nu de alta, dar tre` să-nceapă interviul dublu cu Irealia și cu Dana Lalici, primele fete care au câștigat Superblogul după ce, până la ele, fusese cam patriarhat.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.

Spring Superblog 2014, etapa 16.

Comments (9)

  1. abisurile

    Inedit. Cu stil propriu. Felicitari !

    Reply
    1. cami (Post author)

      mulțumesc frumos :)

      Reply
  2. mihaela

    Ai ajuns pana la ultima? Adevarul e ca fara nici un concurs eu nu mai scriu asa ordonat, fac pauze lungi si dese care contrar credintelor populare nu sunt vreo cale spre succes :P

    Reply
    1. cami (Post author)

      yup, până la ultima. am început și eu cu pauzele, da` prefer să cred că inspirația mă lovește mai rar, dar bine :))

      Reply
  3. Nicusor Adrian Rotaru

    Incepusei atat de bine articolul… cred ca te-a inhibat limita celor 600 de cuvinte, altfel te dezlantuiai frumos.

    Reply
    1. cami (Post author)

      o poveste-n 600 de cuvinte încă n-am văzut. mai ales dacă-i autobiografică, fără să-mi fi rupt piciorul

      Reply
  4. Pingback: Sut …si de la capat | Metafora buzz-ului

  5. Adela

    Si eu am avut piciorul in ghips chiar cand a trebuie sa dau BAC-ul si – ce e si mai rau – m-am lovit chiar in casa! :)) “Micutul” ghips imi provoca si mie mancarimi…si ceva mici dureri, asa cum ai spus si tu.
    Dar bine ca am scapat…cu bine (si acum mai am mici probleme, dar a ramas sensibilitatea)! Tie ce iti mai face piciorul? :)

    Felicitari pentru articol si pentru povestioara interesanta.
    Succes in competitie!
    :)

    Reply
    1. cami (Post author)

      piciorul se simte foarte bine, mai ales că, în realitate, n-a fost rupt niciodată. e o poveste foarte poveste :P

      mulțumesc frumos. încă puțin, și se termină. succes și ție! :)

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *