Monthly Archives: April 2014

Gicu și pisica

– Nu știi tu pe cineva care ar vrea să adopte o pisică? Are 3 ani, e bună, e leneșă și iubitoare, am castrat-o acu` vreo doi ani și e frumoasă, tu! E așa, cea mai bună pisică pe care și-ar dori-o cineva: nu zgârie, nu ataca, doarme pe tine, te urmărește peste tot prin casă, nu e pretențioasă la mâncare, nu năpârlește, nu distruge mobila, nu-ți roade pantofii, nu miaună decât când te salută, ce mai, o dulceață de pisică!

Sună a pisica perfectă, nu? Și, în mod normal când aud din astea, îmi fac zeci de mii de scenarii, cum că e o pisică pe care stăpânul cu o formă foarte gravă de cancer la creier, aflându-se în ultimele lui luni de viață, fără rude sau prieteni, încearcă să-i găsească o casă, înainte de a muri.
Sau că stăpânul ei a murit deja și acum e la cutare foster, care nu poată s-o țină foarte mult, pentru că orice pisică merită o casă și-un om care s-o iubească.
Sau că stăpânul ei a murit și singura persoană care putea s-o ia e o mătușă bătrână, și ea pe moarte, care acum, în ultimele ei zile de viață, caută o casă pentru pisica căreia îi vor fi murind, în curând, două persoane iubite.

Atât. Am exagerat cu zeci de mii de scenarii. Singurul scenariu valid în care îți lași pisica e că-ți scrii, cu ultimele puteri, testamentul.

Am auzit de persoane care au devenit, peste noapte, alergice la părul de pisică, după ce au avut-o 12 ani de zile. A, da, și alergia cu pricina s-a întâmplat să intervină exact în momentul în care-și căutau chirie. De parcă nu puteau, în goana nebună după apartament nou, să treacă și pe la farmacie, să-și ia dracu` picături din alea antialergie, sau pastile, sau plasturi și să-și schimbe reședința, fără să schimbe pisica.

Am auzit de persoane care au făcut un plod și au dat pisica aia, pe care o aveau de 12 ani, care i-a trezit, și tors, și iubit în fiecare dimineață, pentru ca plodul să nu facă toxoplasmoză. Newsflah, mămică de duminică, tu ești purtător. Dacă se-mbolnăvește de toxoplasmoză o s-o facă cât timp e în uter, nu după ce s-a născut. Mai toți care avem animale suntem purtători. Deci fă-ți analizele obligatorii în timpul sarcinii, și nu renunța la pisică după ce-ai născut, pentru că e ilogic și inutil.

Și, vai, micuțul s-ar putea să înghită păr, s-ar putea să-l zgârie mâța, sau s-ar putea chiar să-l sufoce din gelozie, în timp ce doarme. Alt newsflash: oricum inhalează tot soiul de câcaturi. Când fumezi în aceeași cameră cu el, nu ți-e frică că s-ar putea îmbolnăvi? Nu, dar sigur o să facă un ghem de blană direct în plămân.
Singurul lucru pe care-l poate face o pisică unui copil e da, să-l zgârie ca să învețe că nu-i nevoie s-o tragă de coadă. Și să-l învețe să iubească animalele. Un copil mic cu o pisică lângă el e un copil mai fericit și mai uman de mic. Pentru că învață de mic respectul pentru viață, pentru prietenii mici, pentru natură. Dar e alegerea ta să-l privezi de toate astea, să-l dezinfectezi cu spirt de fiecare dată când pune mâna pe noroi și să-i bulelti total sistemul imunitar, în timp ce te amăgești cu gândul că-i faci un bine.

Am auzit de persoane care s-au plictisit de pisică și-au abandonat-o în stradă, fără măcar să-ncerce să-i caute stăpân. Persoane care au zis că cheltuie prea mult pe întreținerea pisicii și că, mai degrabă, fac un copil, cu toate că nici măcar pe ăla nu l-au făcut. Persoane care au luat un pisoi, l-au crescut cât era mic și drăgălaș și pe care l-au înlocuit cu alt pisoi, de îndată ce a crescut. Persoane care au luat pisoi și l-au dat după două zile pentru că miaună și face pipi peste tot, cu toate că are litiera la dispoziție. Să mori tu! Dacă nu-l înveți, nu-i programat genetic să caute litiera. Face unde poate. Îți ia cam 3 zile să-l înveți să ajungă la litieră dar da, tu ești prea comod ca să te ocupi de el.

Și, apogeul, persoane care au pisică de ani de zile și-i caută stăpân pentru că da, s-au combinat cu cutare, și cutare nu suportă pisicile.

– De 3 ani o am dar știi tu… al meu nu e tocmai fan pisici. Nu e alergic sau ceva, dar nu concepe cum poate o pisică să doarmă-n pat cu noi, sau cum poate să vină să mănânce din aceeași farfurie cu mine. Și, înțelegi tu, cred că el e Alesul. Nu pot să-mi stric casa și fericirea și viitorii copii și totul, doar din cauză de pisică. Așa că o dau. Hai, nu face fața asta, nu-i ca și cum aș da-o în stradă, îi caut o familie care s-o vrea și care s-o iubească.
Știi doar cât țin la Miți, doar ai văzut și tu, am sterilizat-o, cine plângea cu ea în brațe la veterinar când a avut gâlci? Mânca pliculeț în fiecare zi și-n fiecare seară adormea în brațele mele, dar tre` să-nțelegi, dragă, Gicu n-o vrea și pace bună!
Mi-a zis: ori Miți, ori eu!
A fost așa, ca un ultimatum, și eu nu pot să renunț la Gicu, că e bun, și frumos, și deștept, doar că nu suportă pisicile.
Deci, știi pe cineva care ar putea-o vrea pe Miți?

Momentul ăla în care îți vine s-o dai cu moaca ei zâmbitoare și care vrea să inspire milă și să-ți trezească toată empatia de care ai putea da dovadă direct de-un perete. Și nu un perete de acum, lin și văruit cu var lavabil. Nu. De un perete din ăla, din copilăria noastră, care avea chestii în relief, din aracet amestecat cu vopsea și-n care, dacă intrai din greașeală cu ochiul, rămâneai fără. Sau cu dinții de calorifer. Din ăla de fontă. Sau să-i faci direct lobotomie, că oricum nu-și prea folosește creierul.

Păi, explică-mi și mie, vaca domnului, cum poate fi Gicu bărbatul ideal, dacă nu-ți respectă plăcerea ta simplă de a avea pisică? Cum te iubește și te înțelege? Cum sunteți voi compatibili și cum e el în stare să priceapă cine ești, dacă la elementul primordial – animalul de companie – sunteți diametral opuși?

Sau, altfel, ce fel de om ești tu dacă ești dispusă să renunți la o ființă care ți-a fost alături și când erai down, și când erai cu mucii în barbă după o despărțire tragică anterioară, și când n-aveai ce mânca, și când ai dat chix cu musacaua, care te aștepta să vii de la serviciu, care se bucura de fiecare dată când o băgai în seamă, care ți-a fost și prieten, și companion, și familie, pentru simplul fapt că da, Gicu poate să-ți facă copii și aduce și-un salariu în casă. Păi, tu ai vinde-o și pe mă-ta în stilul ăsta, doar pentru că Gicu spune că n-o place pe mă-ta. Sau, dacă-ți dorești cu adevărat un copil și-l faci, și Gicu spune nu după, că plânge, și face mizerie, și distruge cablurile că-i cresc dinții, tu-l duci la orfelinat, că Gicu spune.

Aș spune că ești o lătură de om, da` am puțin respect pentru lături, că porcii le mănâncă, și porcii sunt, totuși, niște ființe inteligente.

Și dacă Gicu spune să-ți dai mâța, îi arăți ușa și-i spui că a fost frumos că v-ați cunoscut, dar nu sunteți compatibili.
Dacă ești de acord cu Gicu, nie la paie! Belciugul pe care o să ți-l pună-n nas, îl meriți cu desăvârșire.

Published: April 27, 2014 | Comments: 5

Zi-mi ce colegi ai avut, ca să-ți spun ce coleg ai fost

Azi vorbim de amintiri din criptă. Pentru că când ajungi la o anumită vârstă, amintirile te chinuiesc.
Vă brașovesc acum, pentru că memoria mea de elefant reține tot și n-are nevoie să ajungă la o anumită vârstă să-și aducă aminte. Pe bune că rețin toate câcaturile, de care n-o să am nevoie niciodată și am amintiri care nu-s amuzante decât pentru mine.

Și da, am uitat toate informațiile pe care le-am învățat la biologie și botanică, în schimb am reținut toate versurile de la nu`ș ce melodie care e peste tot și care mă seacă total. Aia cu ”tu prea sexy, eu prea gelos”, și-mi vin versurile-n minte în cele mai neportivite ocazii. De exemplu, când cumpăr pâine, cer pâinea, nu e muzică-n magazin, și-n mintea mea urlă ăla.

Încerc să schimb playlist-ul și creierul meu își bate joc de mine, refuzând să-și aducă aminte orice altă melodie. Sau, ca să fie mai sadic, înlocuiește vrăjela aia cu maneaua penală care răsuna ieri din boxa vecinilor, și-mi făcea patul să vibreze. What the fuck, brain?

Amintiri total inutile: cu ce mă ajută pe mine faptul că știu numele colegilor de la grădiniță și-i mai și recunosc pe stradă? Cu absolut nimic. Poate doar să par mai creepy decât par deja, dacă l-aș opri pe Focșa, de exemplu, i-aș zâmbi cu toți dinții și i-aș explica că n-are cum să nu mă țină minte, doar am împărțit aceleași jucării și i-am tras scaunul, și-a picat ca bolovanul. Doar așa mi-ar fi util.

Dar revenind la amintiri din criptă.
Fiecare clasă a trebuit să aibă un gras. Nu știu clasă în care să fi fost sau persoană pe care o cunosc care să nu fi avut în clasă un coleg gras. Nu rotunjor, nu dolofan, gras de-a dreptul. De care râdeai, sau la care te uitat cu milă sau care, mai grav, era și al naibii de răutăcios și venea doar de-a dracu` cu pachetul cu prăjituri la școală, și le mânca singur, în fața tuturor, c-o moacă satisfăcută, fără să-mpartă, în condițiile în care tu vedeai prăjituri doar la salariu.

Fiecare clasă avea un desenator. Ăla care dădea clasă oricui, care te bătea la fundul gol chit că desena o simplă casă, care avea trusă din aia șmecheră, cu creioane pe mărimi, carioci și acuarele, în fața cărora salivai de fiecare dată și pe care da, n-o primeai nici de ziua ta, nici de Crăciun, oricât de mult ai fi implorat. Și care desena de-ți stătea mintea, pe absolut orice. La un moment dat, banca îi era portofoliu, și-l priveai cu un ochi rău, că banca ta arăta banală și tristă pe lângă a lui.

Fiecare clasă avea un tocilar. Ăla care-și petrecea întreaga noapte învățând pe de rost lecția și da, încă o lecție înainte. Care știa absolut toate răspunsurile din carte, care avea lecțiile făcute chiar înainte de a le da proful, care dădea cartea prin mașina de tocat și-o mânca pe post de marmeladă. Care nu te-ar fi ajutat niciodată la lecții, care nu sufla, care pâra pe cei care copiau sau chiuleau, care avea ciudă pe ăilalți care aveu note la fel de bune, fără să tocească. Care, trezit din somn în miez de noapte, îți recita mediile tuturor din clasă. Și pe obiecte și media generală.

Fiecare clasă avea un bully. Ăla de care te temeaia c-o să-ți pună piedică, c-o să te-mpingă-n așa fel încât să cazi cu dinții de bancă sau cu ochiul în creion, care trăgea fetele de codițe și făcea gluma aia stupidă cu ”azi e joi”, care nu conta ce note avea în rest, dar la purtare avea mereu cel mult 8.

Colegul care excela la sport. Care nu făcea tumbe, făcea din rostogolit în rostogolit în crăcănat în triplu salt cu șurub. Care dădea rezistența fără să transpire, termina viteza înainte de a porni profa cronometrul, care sărea la groapa cu nisip direct peste groapă. Care în afară ar fi făcut facultatea pe bursă sportivă și-ar fi ajuns ăla pe care-l vezi la știri că-l înlocuiește pe Tyson.

Colega care avea prea mulți prieteni de la 12 ani și căreia toți profii îi prevedeau o carieră înfloritoare ca damă de companie sau ca mamă de 5 copii la 20 de ani. Colegul după care suspinau toate fetele din școală și pe care, dacă-l puneai să deschidă gura, dădeai și fugeai. Viitorul scriitor, viitorul geniu matematic, viitorul chimist și colegul bun la toate, viitor nici el nu știe nici acum ce.

Nu mi-a plăcut la școală. Da` pe bune că fiecare clasă, oricât de diferită ar fi părut să fie, avea tipare bine stabilite. Colegi care-ți plăceau și colegi pe care-ți veneai să-i dai cu dinții de calorifer, să nu carecumva să-i întâlnești mai târziu ca colegi la job. Pentru că și când crești, tot într-un grup plin de tipare nimerești. Puțin diferite că, nah, nu ne mai dă nimeni note și nici nu ne mai așează în bănci, dar tot tipare.
Într-un episod următor.

Published: April 26, 2014 | Comments: 2

Cum să trăiești sănătos

De mâine o să trăiesc mai sănătos!

De obicei spusă ori după o mahmureală gravă, ori când realizez că blugii care-mi erau largi au devenit colanți, ori când îmi aduc aminte că am organe interne care s-ar putea să nu fie foarte fericite între bere, șaorme și 2 kile de cartofi prăjiți pe seară. Și nici cu pofta mea de ouă ochiuri la 3 din noapte.

În principiu mâine, dacă mâine nu-i week-end și de preferat dacă mâine-i luni și nu-i nici a doua zi de Paști, nici zi liberă, nici ziua mea. Că-i deprimant să-ncepi să trăiești sănătos în week-end, când toată lumea petrece. Să-i vezi pe toți cum varsă râuri de bere și tu să stai ca tristul, cu suculeț de morcovi, sau ce fel de suculeț beau ăștia de trăiesc sănătos.

Prima zi – dimineața
De azi trăiesc mai sănătos! Mănânc fructe, legume, lactate, bere beau doar la ocazii sau, nah, o bere, acolo, în week-end. Nu mai mult de două și-n nici un caz nu trec de trei.
Adio, cartofi prăjiți în toiul nopții, adio, chips-uri, snacks-uri, șaorme. Doar așa, hai să zicem o dată pe lună, că oameni suntem și nu ne putem reprima în așa hal poftele.
Dulciuri? Mai răruț, c-am ajuns deja la o ciocolată jumate pe zi.
Reducem și cafeaua, că nici aia nu-mi face bine la ficat, stomac, pancreas și ce alte mațe mai sunt pe acolo. Cafeaua de dimineață, și-atât. Oricum e cană din aia mare, deci ar trebui să-mi ajungă cofeina întreaga zi.
Și sport. Clar sport. Plus multă apă, că hidratarea e bună și apa e elementul cheie într-un regim echilibrat.
Plus că m-am trezit mai devreme, c-am observat că lenevesc cam mult și am nevoie de mai mult timp doar pentru mine.

Prima zi – la prânz
Am cumpărat chestii pentru salată, mamă, să vezi ce-o țin numai în salate de acum și fructe, multe fructe.
O salată lejeră, cana de cafea, singura pe ziua de azi, clar la cafea nu mai bag mai mult de 5 țigări.
10 minute de bicicletă, 5 seturi de câte 20 de abdomene, 5 seturi de 20 de gantere, apă din plin.
Energie totală, fericire maximă.
Nu mă gândeam că trăitul ăsta sănătos te poate face să te simți atât de bine. Cui îi trebuie pizza când are delicioasa salată? Cui îi trebuie bere când are delicioasa și mai ales sănătoasa apă?
Diseară-mi trântesc și-un ceai din ăla de plante naturale, stai să vezi ce simbol eco devin!

Prima zi – undeva pe la ora 7 seara
Cofeină! Am nevoie de cofeină.
Hai, o cafeluță mică la muncă n-are cum să strice. E din aia, de la automat, e mică, cât de rău poate să-mi facă? Plus că organele mele chiar cer cofeină, că-s epuizată de la sportul de dimineață.
Plus că nu mă afectează, că ceaiul pe care-l voi bea diseară mă va liniști și purifica din nou.

Prima zi – după muncă
Mmmm, să facem o salată, Camelia. Toate vitaminele alea care intră în tine, le și vezi cum vin ele vesele, să te ajute, să te fortifice și să te energizeze.
Mmmm, ce bun e ceaiul ăsta. Un amestec de tot soiul de plante, special create ca să te ajute.
Desert? Un măr tăiat felii, pentru că mărul tăiat felii e mai delicios decât mărul întreg.
Ce zi interesantă. Ce bine te simți acum în pielea ta, după ce ai trăit cu adevărat sănătos de dimineață până seara.
Noapte bună, Camelia, vise frumoase și, mai ales, energizate!

A doua zi – dimineața
Prea dimineață. Prea multe ore pân` la ora la care mă trezeam în mod normal. Dacă schimb alarma cu jumate de oră față de ora obișnuită, am tot timpul din lume să trăiesc sănătos.
Așează alarma și-ntoarce-te pe partea cealaltă pentru încă câteva ore de somn.

A doua zi – la prânz
Bună dimineața, Camelia. Te-ai trezit cu juma` de oră mai devreme decât de obicei. Ai tot timpul din lume.
Cafeluța, 2-3 țigări și la sport cu tine!
Oare e bine să fac și cardio și forță în aceeași zi?
Dacă le-aș împărți eu o zi bicicletă și-o zi abdomene și gantere? Cred că e mai profi așa.
Azi fac abdomene. Au. Febră musculară. Cred c-am exagerat puțin ieri. Am luat-o prea repede din prima zi. Deci, abdomene.
Primul set de 20. Au! Doare ca naiba. Al doilea set. Cred că m-a prins și-un cârcel.
Clar am exagerat ieri.
Bun, fără să ne panicăm. Azi fac doar 3 seturi de 20, durerea e prea cumplită. Până-și dau drumul mușchii e bine s-o iau mai încet. Și 3 seturi de 20 de gantere, că simt că-mi cad mâinile cu totul.
Bun. Energizată și cu febră musculară, ziua tre` să continuie.

A doua zi – 5 seara
Cafea! Am nevoie de cafea! Hai, beau una, că e mică, de la automat și n-are atât de multă cofeină. Plus că trebuie să mi se relaxeze cumva mușchii, febra musculară e prea groaznică.

A doua zi – 7 seara
Cafea! Încă una n-are cum să-mi facă rău.

A doua zi – după muncă.
O salată, o cană de ceai, ce pușca mea au mușchii mei, că nu vor să colaboreze. Dor ca dracu`. Ei, se obișnuiesc ei…

A treia zi – la prânz
Trezit cu juma` de oră mai devreme, un mic dejun sănătos, cafeaua, țigările, 10 minute groaznice de bicicletă. Parcă-mi bagă cineva cuțite-n picioare. Febra e mai gravă decât credeam.

A treia zi – 5 seara
Prea mult efort m-a secătuit de puteri. Cred că fac ceva greșit. Vitamine bag în mine, fibre la fel… Proteine! Asta-mi lipsește. Tre` să bag proteine, altfel nu-mi crește masa musculară. Din cauză de sport, fără proteine scade masa musculară în loc să scadă din stratul de grăsime. Comandă la șaorma, careva? Șaorma conține proteine. Nu mă abat de la regim, doar îl diversific.

A treia zi – 6 seara
După proteină, merge o cafeluță.

A treia zi – 7 seara
Și-ncă una.

A treia zi – 8 seara
Hai, încă una și gata.

A treia zi – după muncă
Mmmm, nimic nu se compară cu o bere rece când vii obosit, după 8 ore istovitoare la serviciu. Nectar of gods!

Daps, o minune ține 3 zile.
Nu mai am febră musculară, fac bicicletă și/sau abdomene și gantere, după cum îmi tună, am revenit la ciocalată și șaorme, berea după muncă e un must, că doar nu-s bolnavă să beau ceai, trăitul meu sănătos după ureche e cel mai sănătos. Că am satisfacția că da, fac sport și fericirea că pot să bag în mine ce cum vreau, fără restricții. Plus litri de apă, că-mi place să mă hidratez. Viciul meu, apa. Salata? S-a terminat și mi-e lene să ajung la aprozar.
Ce ziceai de-o porție de cartofi prăjiți?

Published: April 25, 2014 | Comments: 14

Experimental

Cu toții avem prietenul ăla în listă îngrijorat de-o cauză, care te spamează în fiecare zi, de mai multe ori pe zi, cu povești dramatice despre copii, animale, casa regală și uite, râma mea a învățat să bată din palme. Nu mă deranjează foarte tare pentru că fiecare spamăm, într-un fel sau altul, pe cineva. Pentru asta există unfriend, block sau pur și simplu scroll down și treci mai departe.

În ultimul timp însă, am observat o creștere îngrijorătoare a numărului celor care citesc, lăicuiesc, șeruiesc texte cheesy. A celor care se hrănesc cu nefericiri scrise pe bandă rulantă, cu ode aduse eternului feminin sau despre cum dragostea perfectă nu poate fi decât cu ea, ciufulită dimineața și cu vergeturi adânc întinse pe fund, care-s cele mai frumoase vergeturi create de univers, pentru că universul le-a creat direct pe ea, pentru ea.

Și nu vorbesc despre ăia care se trezesc într-o dimineață și-și spun: hm, m-am săturat de ce scriu eu de obicei, ia să trântesc eu spre desfătarea unora un text brânzos. Să tremure catrința pe alea de-l citesc, să-nmoaie inimile de piatră, să sufere toți cum sufăr eu în dimineața asta, în care n-am de ce suferi. Nici de ăia pe care-i lovește din când în când melancolia și scriu cu viori pe fundal și dup-aia-și văd de-ale lor.

Eu vorbesc de oameni care scriu constant doar despre asta. De parcă le plouă doar lor în ogradă, care s-au prins că rana adâncă prinde la majoritatea, care nu pot scrie altceva decât melancolisme adând metaforice, la care pică jumate din populația masculină și aproape toată aia feminină.
Acești Mel Gibson ai literaturi. Sau Bruce Willis. Depinde cu care ați văzut mai multe filme în care, cu 3 gloanțe-n piept, fără o mână și cu capul tăiat, el tot reușește să strângă pentru ultima dată batista Ei, și să-și imagineze cum se iubesc pentru eternitate.

De-alde Arsenic, cutare Constantinescu, Rita lista se lungește cu fiecare care mai descoperă un text plin de miez, scris în 15 minute. Eu mi le imaginez scrise pe tabletă, la un laxativ bun. Dar asta-s eu. Poate-s mai insensibilă și nu pricep durerea adevărată, dragostea curată și textele gen Coelho. Poate sufăr de intoleranță la lactoză-n exces. Da` tot nu poate mintea mea să priceapă cum au ăștia zeci de mii de laicuri. Că nu pot. Că-s cârcotașă din fire.

Bine, mi s-a explicat că, cel mai probabil, sunt laicuri cumpărate. Or fi, nu bag mâna-n foc. Dar din zeci de mii de laicuri, fie ele și cumpărate, măcar jumate tot îs pe bune. Adică jumate din zeci de mii tot citește dulcegării fără să dea în diabet.

Și-acum urmează partea experimentală. Eu nu vreau să-mi cumpăr laicurile, cu toate că am înțeles că-s ieftine. Da` facem un troc experimental: dacă până pe 1 mai reușiți să-mi aduceți pagina de facebook de la blog la 400 de laicuri, pe 1 mai mă prezint regulamentar la datorie cu o postare atât de cheesy și de dureroasă, că-l fac și pe Hannibal Lecter să verse-o lacrimă.

Nu-mi pasă cum. Vă spămuiți prietenii, vă faceți conturi pentru toate rudele în viață sau nu, trimiteți invitații prin poștă, puneți anunțuri în scara blocului, chiar nu mă interesează. Căsuța e în dreapta, vă descurcați voi cumva.

La 400 de laicuri pe 1 mai vă fac să plângeți. Sau să râdeți de cât de brânzoaică pot fi, în funcție de cum simțiți.

Care se bagă?

Published: April 24, 2014 | Comments: 18

Münchausen syndrome by proxy

– Ce bucălat, roșu în obraji și grăsunel e el, plesnește de sănătate!
Mania bunicilor de a îngrășa plodul, de a-l transforma într-un butoi cu față de om și convingerea fermă că, cu cât e mai gras, cu atât e mai fericit. Mania bunicilor din copilăria mea, care văd că n-a dispărut o dată cu timpul.
Îl îngrași ca pe porc, cel mai probabil va deveni un obez căruia n-o să-i pese, dacă o să-i pese o să se chinuie toată viața să dea jos kilele alea pe care i le-ai băgat pe gât cu forța, o să aibă probleme de sănătate și de respect de sine, misiunea bunicii – îndeplinită.
Da` măcar era o grijă oareșcum constructivă, pornită din convingerea ancestrală că, dacă ești slab, nu ești nici sănătos, nici fericit, nici nu beneficiezi de un anumit statut social. Explicabilă pentru persoane care au prins pâinea din porumb amestecat cu coajă de copac și marea foamete.

Bunicile maniace cu îndopatul au început să dispară. În locul lor au apărut părinții convinși că au copii autiști.
Pe care-l prinzi, donează la asociații care se ocupă de autism și au măcar un dubiu că plodul lor ar putea fi afectat de. Dacă sunt mai psihopați, or să susțină sus și tare că clar da.

Fără a diminua importanța bolii reale, pe bune că autismul a ajuns un soi de medalie pentru părinți.

Parcă și-ar dori ca plodul lor să fie bolnav.
Parcă și-ar dori să se plângă lăudându-se în cercul strâmt de alte mămici că copilul lor e deosebit, un geniu neînțeles, diferit și în nici un caz comun, ca restul plozilor.
E un statut să spui că ești mamă de copil autist. Nu mai e o boală, e o treaptă socială.

Până acum o bucată de timp toți plozii, dar absolut toți, aveau ADHD. Da` parcă nu era destul de grav. Nu era îndeajuns de serios. Să plusăm, copilul meu nu poate avea ADHD, ca majoritatea plozilor din grupa lui de la cămin. Al meu trebuie să fie special, să iasă în față, să se distingă cu ceva. A, uite, mă ignoră, nu vrea să se se joace cu alți copii, ba chiar refuză să vorbească, clar are autism. Și de aici drama, grija excesivă, admirația celorlalți, laudele că eu în locul tău nu știu ce-aș face, ce femeie puternică ești, lasă, dragă, poate o să numere și el 6 pachete de cărți ca-n Rainman, am înțeles că, în ciuda problemelor, sunt genii și cine știe ce bine major o să aducă societății, așa, bolnav cum e, sărăcuțul, oricum, aplauze din partea mamelor din întreaga lume, n-ai născut un copil sănătos, dar nu-i nimic, uite o diplomă pentru că te sacrifici să-l transformi în autist.

Nu mai țin minte pe la ce vârstă am început să vorbesc, în schimb am încetat să mai arăt cu degetul imediat ce am aflat că nu e politicos.
Un timp am vorbit mult, apoi am refuzat să mai socializez.
Nu vorbeam decât când aveam chef, cu cine aveam chef.
Nu zâmbeam decât în mine. Am poze în care ar fi trebuit să par fericită, și eu arăt ca un ofițer nazist care a intrat într-un lagăr cu evrei.
Aliniam jucării, aranjam cărțile din bibliotecă periodic, dup criterii știute doar de mine, m-am atașat de păpușa pe care o chema Buțulache, o târam peste tot după mine și dormea doar cu ea, iar mai târziu am făcut manie pe cămașa de noapte a bunică-mii, pe care o ascundeam cu sentimentul paranoic că toată lumea vrea s-o distrugă sau s-o arunce.
Făceam chestii repetitive, îmi mișcam într-un mod bizar mușchii gâtului, verificam de câteva ori dacă am închis ușa, dacă am închis apa, dacă aragazul nu e deschis.
Nu răspundeam la stimuli auditivi decât dacă și când aveam chef.
Evitam contactul vizual pentru că nu o dată mi s-a spus că mă uit urât și, pentru a evita genul ăla de remarci, nu mă mai uitam direct la nimeni.
Nu interacționam cu ceilalți copii pentru că mi se păreau neinteresanți, și jocurile pe care le jucam eu cu mine erau mult mai frumoase. Plus că ar fi însemnat un efort în plus să stau să explic regulile jocului meu și, de mică, am evitat complicațiile inutile.
Dacă mă deranjai din ce făceam eu acolo, foarte concentrată, treceam de la concentrarea maximă la o tristețe iremediabilă.
Eram și-am rămas impulsivă.
Dacă prin preocupări neadecvate se-nțelege și așezatul pe mărimi a piulițelor și șuruburilor, făceam și asta. Plus că aruncam sistematic cu cartofi și cârlige de rufe de la balcon, puteam să mă joc ore-ntregi sub masă, sub pat sau sub birou, fără să mă auzi și am studiat intens problema religiei, existenței lui Noe și a durerii suferite la răstignire de când aveam 5 ani.
Mă uitam pe cer și mă rugam divinității să apară un OZN.
N-am mers pe vârfuri, dar doar pentru că mi se părea incomod.
Nu ceream chestii, nu mă interesa lumea exterioară mie, n-am țipat niciodată când m-am speriat și cel mai bine era să mă lași în plata mea.

Astea toate sunt simptome ale autismului. Ca un copil să fie diagnosticat autist de părinți în ziua de azi, e necesar să aibă măcar vreo 5 dintre ele. Eu le aveam pe aproape toate, fără să sufăr de autism.
Dacă m-aș fi născut acum, cel mai probabil mi-aș fi petrecut restul zilelor în azil, spital sau măcar terapie intensivă, cu psihologi pe post de prieteni.

Pentru că în ziua de azi orice copil solitar, ciudat și neinteresat de restul lumii, e musai să fie autist.
Pentru că mai degrabă afirmi că plodul tău are boala geniilor, decât să recunoști că e un viitor antisocial, care n-o să participe la reuniuni de familie și nici n-o să se bucure teribil când vecinii vor să vină-n vizită.
Pentru că ți-e atât de frică că s-ar putea să fie banal, încât îi bagi pe gât de mic o boală care să-l scoată din anonimat.

Numărul copiilor cu autism a crescut de 6 ori. Nu pentru că toți ar fi autiști, ci pentru că părinții preferă să creadă asta. De ce nu există copii autiști în Africa? Sau în Republica Moldova? Pentru că ăia nu stau să-i scobească și-n cur, să vadă dacă nu cumva, probabil, posibil, poate și dacă suferă de vreo boală, fie ea și închipuită.

În concluzie, n-a crescut numărul copiilor bolnavi de autism, a crescut numărul părinților bolnavi de Munchausen by proxy.

Published: April 19, 2014 | Comments: 27