Münchausen syndrome by proxy

– Ce bucălat, roșu în obraji și grăsunel e el, plesnește de sănătate!
Mania bunicilor de a îngrășa plodul, de a-l transforma într-un butoi cu față de om și convingerea fermă că, cu cât e mai gras, cu atât e mai fericit. Mania bunicilor din copilăria mea, care văd că n-a dispărut o dată cu timpul.
Îl îngrași ca pe porc, cel mai probabil va deveni un obez căruia n-o să-i pese, dacă o să-i pese o să se chinuie toată viața să dea jos kilele alea pe care i le-ai băgat pe gât cu forța, o să aibă probleme de sănătate și de respect de sine, misiunea bunicii – îndeplinită.
Da` măcar era o grijă oareșcum constructivă, pornită din convingerea ancestrală că, dacă ești slab, nu ești nici sănătos, nici fericit, nici nu beneficiezi de un anumit statut social. Explicabilă pentru persoane care au prins pâinea din porumb amestecat cu coajă de copac și marea foamete.

Bunicile maniace cu îndopatul au început să dispară. În locul lor au apărut părinții convinși că au copii autiști.
Pe care-l prinzi, donează la asociații care se ocupă de autism și au măcar un dubiu că plodul lor ar putea fi afectat de. Dacă sunt mai psihopați, or să susțină sus și tare că clar da.

Fără a diminua importanța bolii reale, pe bune că autismul a ajuns un soi de medalie pentru părinți.

Parcă și-ar dori ca plodul lor să fie bolnav.
Parcă și-ar dori să se plângă lăudându-se în cercul strâmt de alte mămici că copilul lor e deosebit, un geniu neînțeles, diferit și în nici un caz comun, ca restul plozilor.
E un statut să spui că ești mamă de copil autist. Nu mai e o boală, e o treaptă socială.

Până acum o bucată de timp toți plozii, dar absolut toți, aveau ADHD. Da` parcă nu era destul de grav. Nu era îndeajuns de serios. Să plusăm, copilul meu nu poate avea ADHD, ca majoritatea plozilor din grupa lui de la cămin. Al meu trebuie să fie special, să iasă în față, să se distingă cu ceva. A, uite, mă ignoră, nu vrea să se se joace cu alți copii, ba chiar refuză să vorbească, clar are autism. Și de aici drama, grija excesivă, admirația celorlalți, laudele că eu în locul tău nu știu ce-aș face, ce femeie puternică ești, lasă, dragă, poate o să numere și el 6 pachete de cărți ca-n Rainman, am înțeles că, în ciuda problemelor, sunt genii și cine știe ce bine major o să aducă societății, așa, bolnav cum e, sărăcuțul, oricum, aplauze din partea mamelor din întreaga lume, n-ai născut un copil sănătos, dar nu-i nimic, uite o diplomă pentru că te sacrifici să-l transformi în autist.

Nu mai țin minte pe la ce vârstă am început să vorbesc, în schimb am încetat să mai arăt cu degetul imediat ce am aflat că nu e politicos.
Un timp am vorbit mult, apoi am refuzat să mai socializez.
Nu vorbeam decât când aveam chef, cu cine aveam chef.
Nu zâmbeam decât în mine. Am poze în care ar fi trebuit să par fericită, și eu arăt ca un ofițer nazist care a intrat într-un lagăr cu evrei.
Aliniam jucării, aranjam cărțile din bibliotecă periodic, dup criterii știute doar de mine, m-am atașat de păpușa pe care o chema Buțulache, o târam peste tot după mine și dormea doar cu ea, iar mai târziu am făcut manie pe cămașa de noapte a bunică-mii, pe care o ascundeam cu sentimentul paranoic că toată lumea vrea s-o distrugă sau s-o arunce.
Făceam chestii repetitive, îmi mișcam într-un mod bizar mușchii gâtului, verificam de câteva ori dacă am închis ușa, dacă am închis apa, dacă aragazul nu e deschis.
Nu răspundeam la stimuli auditivi decât dacă și când aveam chef.
Evitam contactul vizual pentru că nu o dată mi s-a spus că mă uit urât și, pentru a evita genul ăla de remarci, nu mă mai uitam direct la nimeni.
Nu interacționam cu ceilalți copii pentru că mi se păreau neinteresanți, și jocurile pe care le jucam eu cu mine erau mult mai frumoase. Plus că ar fi însemnat un efort în plus să stau să explic regulile jocului meu și, de mică, am evitat complicațiile inutile.
Dacă mă deranjai din ce făceam eu acolo, foarte concentrată, treceam de la concentrarea maximă la o tristețe iremediabilă.
Eram și-am rămas impulsivă.
Dacă prin preocupări neadecvate se-nțelege și așezatul pe mărimi a piulițelor și șuruburilor, făceam și asta. Plus că aruncam sistematic cu cartofi și cârlige de rufe de la balcon, puteam să mă joc ore-ntregi sub masă, sub pat sau sub birou, fără să mă auzi și am studiat intens problema religiei, existenței lui Noe și a durerii suferite la răstignire de când aveam 5 ani.
Mă uitam pe cer și mă rugam divinității să apară un OZN.
N-am mers pe vârfuri, dar doar pentru că mi se părea incomod.
Nu ceream chestii, nu mă interesa lumea exterioară mie, n-am țipat niciodată când m-am speriat și cel mai bine era să mă lași în plata mea.

Astea toate sunt simptome ale autismului. Ca un copil să fie diagnosticat autist de părinți în ziua de azi, e necesar să aibă măcar vreo 5 dintre ele. Eu le aveam pe aproape toate, fără să sufăr de autism.
Dacă m-aș fi născut acum, cel mai probabil mi-aș fi petrecut restul zilelor în azil, spital sau măcar terapie intensivă, cu psihologi pe post de prieteni.

Pentru că în ziua de azi orice copil solitar, ciudat și neinteresat de restul lumii, e musai să fie autist.
Pentru că mai degrabă afirmi că plodul tău are boala geniilor, decât să recunoști că e un viitor antisocial, care n-o să participe la reuniuni de familie și nici n-o să se bucure teribil când vecinii vor să vină-n vizită.
Pentru că ți-e atât de frică că s-ar putea să fie banal, încât îi bagi pe gât de mic o boală care să-l scoată din anonimat.

Numărul copiilor cu autism a crescut de 6 ori. Nu pentru că toți ar fi autiști, ci pentru că părinții preferă să creadă asta. De ce nu există copii autiști în Africa? Sau în Republica Moldova? Pentru că ăia nu stau să-i scobească și-n cur, să vadă dacă nu cumva, probabil, posibil, poate și dacă suferă de vreo boală, fie ea și închipuită.

În concluzie, n-a crescut numărul copiilor bolnavi de autism, a crescut numărul părinților bolnavi de Munchausen by proxy.

Comments (27)

  1. mihaela

    Mie oricum mi-a intrat in cap ca nimeni nu e sanatos la cap asa ca de ce as avea de la ploada personala pretentii pe care eu clar nu le indeplinesc ?

    Reply
    1. cami (Post author)

      pentru că unii au impresia că sunt

      Reply
  2. Mucegai

    Esti rea. Copil rau ai fost, acum esti o adulta rea, Grincioaso!
    :))

    Reply
    1. cami (Post author)

      daa, îmi iese realitatea pe tastatură de rea ce sunt :P

      Reply
  3. Anamaria

    Am întâlnit atâția părinți de genul acesta în ultimul timp, încât mi-e lehamite. Pe lângă ei, mai sunt și ăia care, deși-și văd odrasla bând, culcându-se cu unul/una și altul/alta de la vârsta de 14 ani, cu drogurile-n nas, refuză să-i zgâlțâie, că ”lasă-i, dragă, că sunt copii”. Ciudat mod de a-ți trăi copilăria!

    Reply
    1. cami (Post author)

      nu-nțelegi tu libertatea. să le zică ceva, ar însemna să le îngrădească personalitatea, iar ei sunt prea moderni pentru asta

      Reply
  4. picatura

    amuzante postarile tale pe subiectul plozi.
    un singur lucru e de remarcat, atat timp cat copiii se vor produce , in continuare, fara licenta, ai sa tot ai ce scrie

    Reply
    1. cami (Post author)

      aș putea să scriu o bibliotecă-ntreagă numai despre ei

      Reply
  5. Nautilus

    ” Ca un copil să fie diagnosticat autist de părinți în ziua de azi, e necesar să aibă măcar vreo 5 dintre ele. Eu le aveam pe aproape toate, fără să sufăr de autism.”

    Din moment ce le aveai pe toate, ce te face să spui că nu suferi de autism?

    Reply
    1. cami (Post author)

      tu ce zici, dacă aveam pe bune, mai puteam să scriu postarea asta?

      Reply
  6. picatura

    cand vei si trai fenomenul pe piele proprie o sa fie climax-ul! daca nu devii socioapata si fugi de orice vietate cu pui, incercand sa-ti protejezi nervii restanti :))

    Reply
    1. cami (Post author)

      sunt sociopată :))

      Reply
      1. picatura

        :)) cata vreme raspunzi la postari ,lasa-mi rezerve :)))).
        garantez insa ca devii si violenta, in plus, dupa primele doua ture de parc cu minim 2 mame standard si te gandesti ca progenitura ta o sa vietuiasca alaturi de creatiiile alora :D

        Reply
        1. cami (Post author)

          violentă? îs agresivă, doar :P

          Reply
          1. picatura

            perfect! constat ca esti pregatita sa faci copii :D. stim, nu vrei! dar macar n-o sa fii luata prin surprindere daca ti se intampla

          2. cami (Post author)

            singura luată prin surprindere a fost mama lu` isus. da` și ea a primit un oareșcare avertisment înainte :))

          3. picatura

            esti frageda domnita :))

  7. Poate maine

    Intr-o zi o sa fii (o) mamica. Frumoasa, mai frumoasa decat esti tu acum.
    Si sa te vad atunci ce o sa scrii despre situatia in sine. Abia astept.
    Ca acum inca mai copilaresti si ai voie sa ii judeci pe altii…

    Reply
    1. cami (Post author)

      eterna replică. poate că nu vreau să fiu, la asta te-ai gândit?

      Reply
      1. Poate maine

        “Succesuri” :)

        Reply
        1. cami (Post author)

          ”ms, ms” :)

          Reply
  8. molie

    Boala milieniului romanesc, al meu face, al meu drege, iar al tau are autism. Concurenta parintilor duce la diagnosticarea de catre mai marii doctori. Care doctori? Prof.dr.Vecin, prof.dr.Ruda si prof.dr.Prieten.
    Si tu ai boala normalo-blogar-autism. :)

    Reply
    1. cami (Post author)

      mișto asta. îmi place și e și reală ;)

      Reply
  9. Pingback: Grupul mămicilor feisbuchiste | Erase Rewind

  10. Pingback: 3 boli pe care nu le-ai avut cât ai fost copil | Erase Rewind

  11. valentin

    În Rainman n-am văzut nici o mamă aplaudând. Dar…

    Reply
    1. cami (Post author)

      mame demodate…

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *