Zi-mi ce colegi ai avut, ca să-ți spun ce coleg ai fost

Azi vorbim de amintiri din criptă. Pentru că când ajungi la o anumită vârstă, amintirile te chinuiesc.
Vă brașovesc acum, pentru că memoria mea de elefant reține tot și n-are nevoie să ajungă la o anumită vârstă să-și aducă aminte. Pe bune că rețin toate câcaturile, de care n-o să am nevoie niciodată și am amintiri care nu-s amuzante decât pentru mine.

Și da, am uitat toate informațiile pe care le-am învățat la biologie și botanică, în schimb am reținut toate versurile de la nu`ș ce melodie care e peste tot și care mă seacă total. Aia cu ”tu prea sexy, eu prea gelos”, și-mi vin versurile-n minte în cele mai neportivite ocazii. De exemplu, când cumpăr pâine, cer pâinea, nu e muzică-n magazin, și-n mintea mea urlă ăla.

Încerc să schimb playlist-ul și creierul meu își bate joc de mine, refuzând să-și aducă aminte orice altă melodie. Sau, ca să fie mai sadic, înlocuiește vrăjela aia cu maneaua penală care răsuna ieri din boxa vecinilor, și-mi făcea patul să vibreze. What the fuck, brain?

Amintiri total inutile: cu ce mă ajută pe mine faptul că știu numele colegilor de la grădiniță și-i mai și recunosc pe stradă? Cu absolut nimic. Poate doar să par mai creepy decât par deja, dacă l-aș opri pe Focșa, de exemplu, i-aș zâmbi cu toți dinții și i-aș explica că n-are cum să nu mă țină minte, doar am împărțit aceleași jucării și i-am tras scaunul, și-a picat ca bolovanul. Doar așa mi-ar fi util.

Dar revenind la amintiri din criptă.
Fiecare clasă a trebuit să aibă un gras. Nu știu clasă în care să fi fost sau persoană pe care o cunosc care să nu fi avut în clasă un coleg gras. Nu rotunjor, nu dolofan, gras de-a dreptul. De care râdeai, sau la care te uitat cu milă sau care, mai grav, era și al naibii de răutăcios și venea doar de-a dracu` cu pachetul cu prăjituri la școală, și le mânca singur, în fața tuturor, c-o moacă satisfăcută, fără să-mpartă, în condițiile în care tu vedeai prăjituri doar la salariu.

Fiecare clasă avea un desenator. Ăla care dădea clasă oricui, care te bătea la fundul gol chit că desena o simplă casă, care avea trusă din aia șmecheră, cu creioane pe mărimi, carioci și acuarele, în fața cărora salivai de fiecare dată și pe care da, n-o primeai nici de ziua ta, nici de Crăciun, oricât de mult ai fi implorat. Și care desena de-ți stătea mintea, pe absolut orice. La un moment dat, banca îi era portofoliu, și-l priveai cu un ochi rău, că banca ta arăta banală și tristă pe lângă a lui.

Fiecare clasă avea un tocilar. Ăla care-și petrecea întreaga noapte învățând pe de rost lecția și da, încă o lecție înainte. Care știa absolut toate răspunsurile din carte, care avea lecțiile făcute chiar înainte de a le da proful, care dădea cartea prin mașina de tocat și-o mânca pe post de marmeladă. Care nu te-ar fi ajutat niciodată la lecții, care nu sufla, care pâra pe cei care copiau sau chiuleau, care avea ciudă pe ăilalți care aveu note la fel de bune, fără să tocească. Care, trezit din somn în miez de noapte, îți recita mediile tuturor din clasă. Și pe obiecte și media generală.

Fiecare clasă avea un bully. Ăla de care te temeaia c-o să-ți pună piedică, c-o să te-mpingă-n așa fel încât să cazi cu dinții de bancă sau cu ochiul în creion, care trăgea fetele de codițe și făcea gluma aia stupidă cu ”azi e joi”, care nu conta ce note avea în rest, dar la purtare avea mereu cel mult 8.

Colegul care excela la sport. Care nu făcea tumbe, făcea din rostogolit în rostogolit în crăcănat în triplu salt cu șurub. Care dădea rezistența fără să transpire, termina viteza înainte de a porni profa cronometrul, care sărea la groapa cu nisip direct peste groapă. Care în afară ar fi făcut facultatea pe bursă sportivă și-ar fi ajuns ăla pe care-l vezi la știri că-l înlocuiește pe Tyson.

Colega care avea prea mulți prieteni de la 12 ani și căreia toți profii îi prevedeau o carieră înfloritoare ca damă de companie sau ca mamă de 5 copii la 20 de ani. Colegul după care suspinau toate fetele din școală și pe care, dacă-l puneai să deschidă gura, dădeai și fugeai. Viitorul scriitor, viitorul geniu matematic, viitorul chimist și colegul bun la toate, viitor nici el nu știe nici acum ce.

Nu mi-a plăcut la școală. Da` pe bune că fiecare clasă, oricât de diferită ar fi părut să fie, avea tipare bine stabilite. Colegi care-ți plăceau și colegi pe care-ți veneai să-i dai cu dinții de calorifer, să nu carecumva să-i întâlnești mai târziu ca colegi la job. Pentru că și când crești, tot într-un grup plin de tipare nimerești. Puțin diferite că, nah, nu ne mai dă nimeni note și nici nu ne mai așează în bănci, dar tot tipare.
Într-un episod următor.

Comments (2)

  1. mihaela

    Hai strica-mi ziua cu amintiri din liceu, io cred ca am inceput sa exist cand am terminat facultatea :P

    Reply
    1. cami (Post author)

      da` nu-i așa că ai început să cauți printre toți colegii tiparele? ă? ă? :D

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *