Autobuzul 22

N-am mai așteptat de mult autobuzul. De fapt, n-am mai mers cu un autobuz de nu mai țin minte când. Nici cu tramvaiul. Dacă mă iei la bani mărunți, nu știu exact unde-s stațiile, și nici de unde se cumpără bilet.
Acum o să strâmbe măcar vreo doi din nas, și-or să spună că-s snoabă. Nu-s.
Pur și simplu n-am mai mers nici cu autobuzul, nici cu tramvaiul, după o perioadă destul de lungă în care n-am avut bani nici de bilet, nici de abonament. În care am stat la tiră cu biletul cumpărat din banii de pachet, sau cu bilete refăcute cu fierul de călcat sau puse la presat în Larousse. M-a învățat multe Larousse-ul, dar a fost și arma perfectă cu care-mi păstram pe linia de plutire bugetul.

Merg pe jos sau iau taxiul. Autobuzul nu l-am mai așteptat de nu mai țin minte când.
Uneori, doar uneori, aștept maxi-taxi. Un soi de mit urban, un autobuz mai mic, un soi de văr îndepărtat al autobuzului, găsibil doar în anumite orașe. Poți să numeri pe degete orașele cu maxi-taxi. Denumite, uneori, cașcarablete. Sau microbuze. Sau alintate maxi. Deja consumi prea multe litere și cu taxi-ul.
Uneori îl aștept.
Uneori îmi place să mă prefac că aștept autobuzul, cu toate că nu circulă nici un autobuz în zona în care mă hotărăsc eu. Să iau maxi.

Îl aștept, și-mi place să-mi imaginez că n-o să vină microbuzul cu 8+1 locuri și două la șofer în față. Că o să vină autobuzul ăla mare, în care nu se mai înghesuie la fel de mulți oameni ca-n copilăria mea, de unde nu știu să iau bilet și în care, în mod firesc, n-ar trebui să mai stau la tiră.

Cu toate că maxi-ul oprește și-ntre stații, la un semn din mână, îmi place să mă uit după el. Nu vine. Am timp să ajung în stație, să nu-i mai fac din mână. Să ajung în stația aia, mai mult sau mai puțin amenajată, și să-l aștept regulamentar. Să mă așez pe bancă. Să realizez că n-a trecut, pentru că deja mai așteaptă cineva același maxi. Așteaptă de ceva vreme, că n-a trecut nici unul când mergeam eu spre stație, și era deja acolo când eram eu departe. De la distanță văd încă foarte bine.
Să mă așez pe bancă. Să mă uit înainte dacă nu vine. Nu vine.

În sens opus, a trecut deja unul. Șase minute scrie pe plăcuță că trec între două curse. Trei minute-mi ia mie să ajung de la locul din care-i pot face din mână, până-n stație. Plăcuța de metal îmi spune că mai am de așteptat încă trei. Sau poate doar două, că persoana care e în stație înaintea mea așteaptă deja de măcar un minut.

Minutele sunt importante când aștepți autobuzul. Nu-s minute. N-au doar 60 de secunde. Începi să le împarți în milisecunde. În nanosecunde, dacă ai ști ce-nseamnă. Nu știi.
Așa că înmulțești 60, cu 60 și cu încă 60, până te decizi că nu mai știi să-nmulțești.
Dar e vital să știi exact cât face 60x60x60x60x60. Nu contează de ce. Când aștepți autobuzul, cifrele devin vitale.

Îți dorești un calculator, din ăla mare, ca ăla pe care-l folosește vânzătoarea la consignație, când calculează cât costă 2 kile și 300 de grame de cartofi.
N-ai.
Scoți telefonul.

Nu vine autobuzul. Nici măcar maxi-ul care ar putea să vină, nu vine. Nu încă.
Așa că calculezi pe telefon cât face 60x60x60x60x60.

Rezultatul pare să te mulțumească. Zâmbești aprobator, de parcă știai exact cât face, și telefonul doar ți-a confirmat-o.
Autobuzul nu vine. Nici măcar maxi.

Mai vine un așteptător. Se așează pe bancă. Se foiește. Ar vrea să calculeze cât din cele 6 minute de pe tablița cu orarul au mai rămas. Renunță. Sacoșă prea grea, aer prea cald, telefon prea departe în geantă. Banca nu-l înțelege. Se ridică, lovește de două ori bordura cu vârful de la pantof. Praf. O vrăbiuță molfăie o sămânță rătăcită.

Autobuzul nu vine. Nici măcar maxi.
Evident că, la un moment dat, o să vină. Nu în cele 6 minute anunțate riguros de tăblița cu orarul. Poate în 7, sau poate în 8. Sau poate vine la timp, și pentru tine alea 6 minute sunt dilatate. Nu percepi timpul când aștepți autobuzul.
Ai vrea să vină și-ai vrea să nu.

Să vină autobuzul ăla și să te ducă unde vrei. Sau unde trebuie să ajungi.
Sau să nu mai vină niciodată. Să-l vezi că nu mai vine și să fie exact șutul ăla care-ți trebuie ca să ajungi pe jos acolo unde vrei. Sau acolo unde trebuie.
Să te hotărăști, să te ridici de pe banca aia pe care fiecare așteaptă autobuzul, să-i ducă direct și sigur la destinație și să mergi pe jos. Pe alt drum, cu altă viteză, și-opririle să ți le faci tu, fără să-ți impună șoferul stația.
Chit că unii fac cu mâna, să-i ia de pe traseu.
Chit că e mai comod sau mai sigur.

Să dai dracu` încă o dată și șoferii, și traseele impuse, și opririle ordonate, și orarul, și tot ce te-nvață că trebuie să respecți și să iei alt drum. Clar drumul cel mai puțin circulat e așa pentru un motiv. Nu pe ăla mai puțin circulat, cât pe altul.

E musai să nu vină autobuzul să-ți poți da seama că poți merge și pe jos.
Și e musai, din când în când, să-ți aduci aminte cât de frumos era când drumul avea aceeași destinație, dar câte cărări descopeream în timp.
Oricât ar fi fost de lung.
Sau de greu.

Comments (6)

  1. Dinu Roman

    comod si sigur nu e egal cu frumos.
    bai.
    mai.
    put your hands us for Detroit

    Reply
    1. cami (Post author)

      tastez cu mâinile în aer

      Reply
  2. valentin

    vrei, nu vrei, tot ajungi să repeți cărările.

    Reply
    1. cami (Post author)

      posibil. sau poate mai găsești câte una nouă

      Reply
  3. joe

    după 8 ani de autobuz și max (acu se zice max), am învățat programele a 2 autobuze în 5 stații diferite. și tot pe jos o luam, că mai mult loc, aer, mai multă liniște pentru tine. și nici nu zice nimeni generația din ziua de azi

    Reply
    1. cami (Post author)

      uf, ce învechită sunt. fie, max.
      nici în autobuz nu zice nimeni; depinde de cât de ridicat e volumul din căști

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *