Olimpiada vecinilor

Îmi place să cred că sunt un vecin de treabă. Singurele câteva dăți în care mi-am deranjat vecinii pot fi numărate pe degetele de la o mână:
– când eram mai tânără și-ntr-un oraș străin, și-am întrebat juma` de scară unde găsesc un letcon, moment în care ei s-au uita siderați la mine pen` că nu-nțelegeau ce vreau, că-n Cluj nu spuneau nici letcon, nici pistol de lipit, ci un termen bizar pe care l-am uitat imediat ce-am intrat în posesia letconului;
– când, în aceeași perioadă, am pus de-o bulgăreală-n casă, că era prima zăpadă, da` și vecina era cu nervii, că nu era nici măcar 9 seara și-a făcut un scandal monstru că nu poate dormi din cauza zgomotelor denaturate care se aud de după ușa mea;
– și-n fiecare duminică, când decid că tre` să folosesc ori aspiratorul, ori mașina de spălat, ori amândouă, da` numai la ore decente, gen după 5 seara. Dar neapărat duminica. Altfel cum ar ști vecinii mei că-i duminică, dacă eu nu-s la post cu bârâitoarea?

Una peste alta, eu zic că-s un vecin de treabă. Nu dau muzica la maximum, nu arunc gunoi pe geam, nu sun la uși la 2 din noapte, nu bat mingea în perete, nu scutur covoare pe geam, n-am mânjit nici o clanță cu câcat, nu dau găuri în pereți și nu le pun piedică când îi văd. Ba chiar și salut, c-așa sunt eu, politicoasă din fire.

Da` n-ai cu cine, mă!

Cred c-au făcut consiliu, au decis că-s prea de treabă și și-au pus în gând să mă convingă că nu-i ok ce fac eu. Că nu e bună atitudinea mea și că trebuie s-o schimb. Că nu mă-ncadrez în societate dacă continui să nu deranjez pe nimeni.

Am mai povestit de vecinii care dau găuri constant. De parcă-s la concurs: cine are cele mai multe găuri date-n casă, câștigă o mașină nouă de găurit. Cu percuție. Despre care te-ntrebi dacă mai au loc de găuri. Oare le astupă pe alea vechi? Sau pereții lor sunt artă neomodernistă, cu tablouri nu pictate, ci găurite. Și despre ăia care pun gresie, scot gresie, pun gresie, scot gresie. Viața lor e o continuă schimbare de gresie. Ei nu spală gresia, ei o schimbă. Și fiecare placă pe care o scot, eu o simt ca pe-o lovitură de ciocan în rădăcina dintelui.

Pentru că toate astea n-ar fi fost de ajuns să-l scoată din sărite până și pe Dalai Lama, acum au inventat jocuri noi. Că alea vechi deja nu mai au farmec. Și-au luat pauză de la renovat în casă și-au început să renoveze afară. Da, m-am exprimat bine: nu exteriorul, ci AFARĂ.

În primă fază au decis că lungimea ierbii nu e conformă cu normele europene, și-au început să tundă iarbă. Pentru că faza cu foarfecele și tăiatul frunzei la câini e sport de primăvară. Toamna se tunde iarba. Și ce oră ar fi mai potrivită pentru a practica acest sport vital, decât 8 dimineața? Pentru că cine se scoală dimineață, tunde mai multă iarbă. Face panarama aia de mașină un zgomot infernal. Se aude prin toate termopanele. Intră pe gaura cheii și-mi vibrează până-n inimă. Știi senzația aia de gâdilătură la nivel de mușchi intern? E, aia e, da` nu gâdilătura aia plăcută, de dinainte de orgasm, ci cealaltă, de-ți vine să iei cuțitul, să te crestezi adânc pe piept și să-i duci vecinului gospodar inima ta pe tavă, poate-poate lasă dracu` mașina aia și cheamă ambulanța.

Normal că mă trezesc. Mă uit la ceas. 8 dimineața. Înjur de mașini, tehnologie, sfinți, vecini, rog universul să-i strice mașina, zgomotul încetează. Acum e momentul să adorm din nou! Vecinul a terminat de tuns iarba. Ei, a terminat! A obosit doar puțin. Așa că decide să-și ia o pauză. De la bârâit, evident. Așa că se așează relaxat lângă alți vecini, se-aude un fâsâit de bidon, cel mai probabil bere, că berea merge la muncă asiduă, și pune-te pe pălăvrăgit, penru că 8.30 dimineața e ora ideală să trăncănești, după ce ai tuns iarba. Și dă-i cu hahahoho, vorbește TARE, vecine, nu contează că celălalt e lângă tine și te-aude și fără volum la maximum, nu contează că te-aude tot orașul, tu dă-i înainte și țipă-ți inepțiile, și povestește de cumătra, cumătrul, nașa, nunta, botezul, accidentul de pe trecerea de pietoni, hoții din politică și nesimțiții care fac zgomot și-și deranjează vecinii. Subiecte, cârcă!

Când ciripiturile lor subtile se opresc, ghici ce! Încep din nou să tundă iarba. Aventura continuă. Iar, și iar, că nu e de ajuns o singură zi să tunzi nenorocita aia de iarbă. Nuu, ar fi prea frumos. Ei continuă s-o tundă câteva zile la rând, și când o termină pe-a lor, trec mai departe, ba-s în stare să sune, să bată, să-ți scoată ușa din țâțâni, ca să-i lași s-o tundă și pe-a ta. Mai că-mi vine să cred c-au o dependență de iarbă. Legală, bineînțeles.

Și până termină ei de tuns toată iarba, mai că vine toamna și-s gata să treacă la partea cu gresia din nou. Am cearcăne până-n barbă de nesomn și-un calup nou de înjurături, legate exclusiv de munca casnică și patriotică.

Al doilea sport nou inventat, e tăiatul copacilor. Care iar nu poate fi rezolvat într-o singură zi, c-ar fi prea uman și domestic. Nu. Copacul se taie timp de măcar o săptămână. Că tai mai întâi fiecare cracă-n parte, craca aia o descrăcești în alte crăcuțe mai mici, bucățești totul bine ca să poți să o transporți și, când s-a terminat o cracă, treci la următoarea. Cu evidentele avertizări gen CAAADE, BĂĂĂĂ! sau LAAA OOOO PAAARTEEEE!
Plus că nu poți lăsa lemnul unde l-ai bucățit. Tre` să-l muți. Cu ce? Cu roaba, evident! Care roabă face cam la fel de mult zgomot ca mașina de tuns iarba. Cu nelipsitele opinteli și icnituri. După roabă, urmează pauza. Aia cu bere și discuții. După ce te-a luat oleacă flama de la primul bidon de bere, vocile devin mai stridente, ritmul de tăiere-transport mai lent, după a doua pauză și-al doilea bidon o lași pe a doua zi, că n-ai vrea să tai altceva decât un copac.
A doua zi, de la capăt. Următoarea cracă.
De o săptămână se chinuie să termine un copac. Nu l-au terminat încă. Problema e că vor să treacă și la al doilea. Până la prima zăpadă, posibil să-i termine pe amândoi.

Când o da prima zăpadă, or să aibă idei de deszăpezire. Și nu oricum, ci tot organizat, toți vecinii cu idei și chef mai mult de pauză decât de muncă. Cu relaxare cu vin fiert, că deja e frig, și berea nu mai merge. De treabă între ei, cu singurul țel comun de a-mi distruge mie nervii. Sau a mă transforma în soiul lor de vecin.

Drept urmare, undeva la 2 din noapte, am programată sesiune de aspirat, cu muzica TARE. Că am înțeles că așa stă treaba: faci cât mai mult zgomot când alții încearcă să doarmă. Poate o să-ncerc și câteva lecții de balet, cu grația mea de neegalat. Sărituri, piruete, orice le-ar face perna să vibreze în așa fel încât să creadă că-i cutremur. Tre` să-mi dea diplomă de vecin de treabă după chestia asta și să mă primească-n clubul lor. Chiar și fără rotopercutor și drujbă, tot pot face la fel de mult zgomot. Sper doar să aprecieze faptul că-mi dau interesul.

Și, ca să dovedesc că-s proactivă, m-am gândit și la ale sporturi de introdus în olimpiada vecinilor: spartul nucilor direct pe ciment, mutatul mobilei dintr-un colț în altul, bătutul în țevi cu ciocanul, pornitul de alarmă la fiecare mașină din zonă și repetiții de lătrături cu corul câinilor din zonă. Imposibil să nu prind loc pe podium la măcar una din probe.
Țineți-mi pumnii!

Comments (2)

  1. valentin

    Cred că poți să iei și locul întâi la una dintre probe dacă urmezi acest Online Coaching Advice: se ia o trotineta/bicicletă /motoretă se pune și o pisică într-o cutie și se face o tură de cartier. Efect dublu la câini: roți + pisică, care-i posibil să-i țină până dimineață.

    Reply
    1. cami (Post author)

      sau cu un cărucior din ăla care mai și scârțâie, pentru un boost de zgomot!

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *