Monthly Archives: October 2014

Părinții te cred retardat

A mai observat cineva că părinții ne consideră retardați?
Indiferent de vârstă, diplome, școli, meserie, orientare sexuală, situație civilă, materială, psihică, fizică, părinții ne consideră retardați. Incapabili de a face ceva ca lumea sau de a lua o decizie corectă. În absolut orice domeniu, în afară de calculator și Internet.

Când vine vorba de sfântul Internet, părinții se vor uita la tine ca la un zeu. Chit că tu nu știi mai mult de a deschide compul și de a face o banală formatare, ei te vor vedea ca acest Shiva al IT-ului. Nu le spune de IT, că nu știu ce înseamnă dar, cel mai probabil, își imaginează că freci compul ăla lucrând la programe care vor revoluționa lumea.

Le moare boxa? Mâna pe telefon, sună plodul retardat și-ntreabă-l dacă e vreo problemă că boxa nu se aprinde. E în priză? Normal! Ce, mă crezi bătută-n cap? Mă chinui de 2 ore și tot nu se aprinde. Bine, mă mai uit o dată… Camelia… de fapt nu era băgată-n priză. Cred că a scos-o mâța sau ceva…

Nu se mai aprinde sursa? Mâna pe telefon și-ncepe plângerea. Nu contează că plodul e la kilometri distanță și prin telefon nici nu-și poate imagina ce s-a întâmplat. Poate s-a ars sursa, poate orice, tu descrie cu lux de amănute cum nu se deschide compul, timp de măcar 15 minute și dup-aia așteaptă să se pogoare verdictul, ca îngerul deasupra fecioarei și, pentru că verdictul întârzie să apară, hotărăște că nu vrea să te ajute.
Cu toate că l-ai purtat 9 luni în pântec, te-ai chinuit cu el când avea febră și colici, l-ai hrănit și i-ai spus povești, el, nerecunoscătorul, refuză să te ajute. N-are cum să nu știe, nu vrea, asta-i clar! Și dacă-ți sugerează să chemi pe cineva care chiar se pricepe, e din lene, că-ți știi odrasla comodă și delăsătoare.
Revino cu verdictul peste o bucată de timp, pe un ton mustrător, că mai degrabă te-a ajutat străinul căruia i-ai dat bani, decât propriul copil.

Dar asta se întâmplă doar legat de tehnologie. Doar acolo ai dreptul să ai păreri.
Orice ai face altceva, nu te-ai maturizat destul, nu știi să iei o decizie ca lumea, tot plod prost ai rămas.

Vrei să faci un credit? Crreditele nu sunt bune. Dacă ai pune și tu bani deoparte, de la salariu la salariu, și n-ai mai cheltui pe tot soiul de tâmpenii, dacă ai ști de unde să-ți faci cumpărăturile mai ieftin și dacă n-ai mai merge atâta cu taxi-ul, n-ai avea nevoie de credit. Dar, fie, ești încă copil și vrei să te legi la cap cu banca.

Cu care bancă? Orice răspuns ai da, va fi cel greșit. Întotdeauna vor avea ei o variantă mai bună. Vor fi mai informați în legătură cu DAE și procente, costuri și fiabilitate. Alegerea ta va fi desființată bucățică cu bucățică, dacă faci greșeala de a le spune. Nu că ai ținut morțiș, ci pentru că da, ai avut nevoie de factura la lumină.
De asta e bine să ai măcar o factură pe numele tău. Pentru a evita bătaia de cap legată de credite. Că nu te freacă banca la fel de grav pe cât te freacă îngerii dreptății și ai adevărului absolut.
Pe ce sumă? Iar orice ai răspunde, va fi greșit.
Pentru ce? Idem.
Nu contează că vrei gresie, faianță, mobilă, concediu, bani de buzunar, mașină, aspirator sau frigider, nici un răspuns nu va fi satisfăcător. Pentru că tu nu știi nimic și ai impresia că tot ce zboară, se mănâncă.
Ideal ar fi, dacă vrei un credit, să fii silent assasin. Nu le spune, nici măcar dpă ce ți-a fost aprobat. Că dup-aia or să-nceapă să ia la puricat ce-ai făcut cu banii. Și, crede-mă, orice gresie, faianță sau mașină ți-ai fi luat, mereu o să aibă ei o variantă mai bună calitativ și mai ieftină. Mereu.

Vrei să-ți iei casă? Ce nevoie ai de casă? Poți sta cu chirie sau, mai bine, în cuibul părintesc, decât să arunci cu banii. Că de asta aia vut nevoie de credit, că nu știi să te chivernisești.
Și-n ce zonă vrei? Cu câte camere? La ce etaj? În ce preț?
Oricare ar fi răspunsul, mereu vor avea o variantă mai bună. Și vor veni și cu exemplul lu` cutare, care și-a luat așa și pe dincolo, da` nu vrei tu mai bine să vorbească ei cu cutare, să ia informațiile persoanei care s-a ocupat de tranzacție, să te rezolve și pe tine? Că tu nu ești în stare să faci ceva de unul singur.
O cameră? Prea puțin. Două? Hm… mai bine, dar nu perfect. Trei? O să te rupă la întreținere.
Cum o dai, nu e bine. Mai degrabă nu le spui nimic. Nu, nu-i ruga să te ajute când te muți și, mai ales, nu face prostia de a le da adresa după. Keep a low profile, ca să eviți discuțiile de după. Cu cât ești mai departe și mai anonim, cu atât vei fi mai liniștit și mai calm.

Nu vrei un copil? De ce? O să vezi, la bătrânețe n-o să aibă cine să-ți aducă o cană cu apă. Te sălbăticești și o să regreți foarte curând alegerea asta. Mai ai vreo 10 ani în care ovulele tale sunt fertile și vârsta îți permite un copil fără riscuri. Îi lași fără nepoți și se stinge cu tine linia familiei.

Vrei un copil? Da` ești încă tânără. Cu ce o să-l crești? Cu ce o să vă întrețineți? N-aveți nici loc, nici bani. Mai bine mai așteptați, că sunteți încă prea necopți pentru o decizie atât de mare. Un copil îl ai pe viață, nu e ca un scaun, de care te descotorosești când nu mai ai chef de el. Noi zicem să vă mai gândiți, că încă nu e trai în țara asta pentru un copil.
Dacă până la urmă îl faci, ține-l departe. Nu le spune. Sau spune-le de-abia când ajunge plodul la majorat. E mai sigur și pentru el, și pentru tine.

Nu votezi? Din cauza ăstora ca tine se duce țara de râpă.
Votezi? Cu cine? Nu e bine. Ei sunt mai informați, urmăresc mai multe emisiuni și-au evaluat toți candidații până au ajuns la concluzia bună. Doi părinți, două păreri diferite. Da` nu contează. Oricum opțiunile lor sunt mai bune decât ale tale, care habar n-ai cu ce se mănâncă politica.
Ești un plod retardat dacă votezi cu X. Ei, ce să știi tu. N-ai văzut câte am văzut noi, nici n-ai ascultat câte emisiuni am ascultat noi, nici nu știi ce știm noi.
Orice argument le-ai aduce, oricât de întemeiat și de bun simț ar fi, concluzia e clară: habar n-ai de nimic. Și vor veni cu alte argumente, care n-au nici o legătură nici cu discuția, nici cu candidatul, nici cu alegerile, doar ca să-ți dovedească că n-ai dreptate. Că nu știi nimic.
De preferat să nu te bagi cu părinții în politică. Eu am încercat și, după 5 minute, am decis să nu mai repet niciodată greșeala. Nu de alta, da` mai aveam puțin și-i strângeam de gât pe amândoi. Pentru că argumentul lor suprem era că n-am de unde ști eu ce e bine. Am crescut, da` tot fraieră am rămas.

Concluzia? Oricât de mult s-ar lăuda în fața prietenilor, rudelor, amicilor cu tine, oricât de mare ar fi competiția între ei și oricât de strălucitoare ar fi lumina în care te prezintă în fața altora, părinții te consideră retardat.

Ce-ai făcut bine a fost o întâmplare, ai avut doar noroc și, de cele mai multe ori, or să-și aducă aminte că ai un job bun la un call-center, pe franceză, pentru simplul motiv că, în clasa a 5-a, ei au hotărât să te dea la clasă de intensiv franceză. Altminteri ai fi fost, cel mai probabil, un șomer ratat.
Mai ales dacă făceai ce voiai, gen profil real, mate-info sau bio-chimie.
Bunăstarea ta de acum se datorează exclusiv alegerii lor de atunci. Întâmplare, sau mâna lor călăuzitoare.
Orice altceva faci de capul tău, nu e bine. Și-o să vezi tu, c-o să te dai cu capul de sus, mai devreme sau mai târziu.

Și așteaptă acel mai devreme sau mai târziu cu o plăcere sadică. Să vină momentul ăla în care să exclame, triumfători, ”ți-am zis noi!”

Pentru că, și la 50 de ani, tot retardat o să fii. Mai ales dacă ești așa, ca mine, și nu ți-ai întemeiat până acum o familie, n-ai dorințe de schimbat jobul pe unul pompos, de preferat medic sau avocat și vrei să trăiești după cum te taie pe tine capul, nu după decaloagele lor. Și idealul suprem e un concediu, cu bere, discuții și somn.

Ce plozi retardați sunteți!

Published: October 28, 2014 | Comments: 30

Toamna asta a-nceput deja

Mie nu mi-a plăcut toamna decât în literatură. Toamna aia care-ncepe cu ”cri-cri” și se termină cu povestea copacilor goi. Toamna frunzelor moarte și cea târzie, a puiului lăsat în urmă. Toamna versurilor și a tristeților pe hârtie.
Doar așa îmi place.
Fără să mă-nconjoare, fără să mă atingă, fără să mă cuprindă.

Îmi place toamna la fel cum îți place un tablou cu o corabie eșuată pe stânci. Mă bucur artistic privind-o, dar n-aș vrea să fiu pe puntea ei. Mă-nclin în fața autorului, dar n-aș vrea să-i fiu personaj.
Îmi place toamna metaforic și nu-mi plac metaforele care se materializează.

Toamna asta a început cu un lapte bătut. De fiecare dată când beau lapte bătut îmi aduc aminte de Cișmigiu și compania. De școală. Și-mi aduc aminte de fiecare început de școală pe care l-am avut.
Primele – pline de nerăbdare. Voiam să merg la școală. Voiam să fiu acolo, cu credința naivă că doar acolo poți învăța.
Următoarele – pline de idei nerealizabile, de colegi, amici, prieteni. Voiam să fiu acolo pentru iluzia de a aparține. De ceva.
Ultimele – pline de gânduri de evadare. Spre alte locuri, altă libertate, altă viață pe care anii mei de liceu o îngrădeau.
Fiecare început de școală a fost o speranță și-o tristețe. Speranța de a și tristețea de a nu.
Fiecare început de școală a fost așteptarea vacanței de după toamnă.
Fiecare toamnă venea cu promisiunea unei așteptări împlinite.

Cândva, toamna însemna castane care nu se mănâncă, dar se transformă cu răbdare în animale din castane. Sau adunat de castane multe, care se pun cu gaz la borcan, pe post de medicament universal. Sau de ferit de castane care cad, fără să le pese dacă te lovesc sau nu. Încă lovesc castane pe stradă și-mi imaginez că-s mingi de fotbal. Și stau cu inima strânsă după. De obicei se opresc în oglinzi retrovizoare, sau mașini cu alarmă. Toamnă infantilă.
Cândva, toamna a însemnat așteptare sub castani. Adolescentin.
Cândva, toamna a fost plină de castane coapte, și-un drum pe jos. Banii de bilet îi avea atunci vânzătorul de castane fierbinți. Liric.
Cândva au fost toamne pe care nu vreau să le știu.
Cândva toamna a fost doar anotimp și uneori toamna a fost personaj negativ.

Dintr-un film, îmi plac personajele negative. Îmi place să văd că binele triumfă, rămân plăcut impresionată când nu, dar personajul negativ mă fascinează mereu mai mult decât finalul în sine. Cum a ajuns așa? De ce a ajuns așa? Care e pasul următor?
Îmi place să știu răspunsurile și-mi place, în egală măsură, să-mi pun întrebări.
Îmi place stabilul real și instabilul posibil.
Îmi place realitatea și fantezia. Pe care o pot, cumva, controla.

Toamna asta a început cu un lapte bătut. Primul început a fost un țipăt. Cărțile au început cu un cuvânt. Scrisul a început cu o pată de cerneală. Școala – cu o speranță. Prieteniile – cu un zâmbet. Durerea – cu o lipsă. Supărarea – cu o greșeală. Țipătul – cu o durere. Lipsa – cu o supărare. Cuvântul – cu un scris. Începutul – când mi-ai zâmbit.

Mie îmi place toamna doar în literatură. Și versurile pe care le aud în ea.

Published: October 25, 2014 | Comments: 8

Cu cine nu votez

Mă știți că-s apolitică. Că n-am mai votat de când s-a bătut Băsescu cu Vadim și c-am promis că mă informez anu` ăsta, să văd dacă merită să ies din casă să votez sau nu. Ca să nu se ducă țara de râpă din cauză că n-am votat eu. Și nici să nu mă duc ca ăia care țipă sus și tare că aleg răul cel mai mic, să fie bine ca să nu fie rău, mă rog, toate clișeele care se-nvârt în jurul prezidențialelor ăstora.

Cel mai prost argument pe care l-am auzit în perioada asta e ăla cu ”îmi place de X, aș vota cu el, da` n-o s-o fac, pentru că n-are șanse”. Logica e simplă: dacă fiecare persoană care are o simpatie ar vota cu persoana respectivă, indiferent de ce procentaj îi acordă sondajele, poate chiar ar avea șanse. Că nu e ca la pariuri, unde te iei după statistici. Tu ești parte din statistica aia, tu o creezi, tu ești un număr care poate înclina balanța. Tu și toți cei care cred în cineva, indiferent de nume.
Dacă tot ieși din casă, măcar pune ștampila în funcție de afinități, nu de șanse. Altfel nu-nțeleg de ce te mai obosești.

Ca să nu-ți fure votul? Da, zi-mi mai multe despre cum se fac mânării și despre cum mafioții o să profite de faptul că nu ți-ai anulat votul, ca să și-l însușească. Sincer acum, au apărut liste cu morți care au votat, ce te face să crezi că, dacă tu ți-l anulezi, tot nu-l va folosi cineva? Mă gândesc eu că dacă au scos mortul din groapă pentru o ștampilă, faptul că ești viu nu te va împiedica să apari ca și cum ai fi votat de măcar 2 ori. Dacă, într-adevăr, teoria conspirației e adevărată. Altminteri cred că vrei doar să te dai mare, din același spirit teribilist care te-a făcut să te tatuezi la 16 ani.

Și să votezi cu candidatul care are cele mai puține șanse doar de dragul de a vota mi se pare, din nou, o mare prostie. Că dacă toți ăștia care nu vor să voteze cu numărul 1 din sondaje ar gândi ca tine, și-ar pune ștampila pe ăla căruia i se dă un maximum de 1%, ghici ce! Se-ntoarce balanța. Și reprezentantul UDMR-ului sau al partidului ecologist – luați ca exemple aleatorii – ar câștiga alegerile, pentru că tu ai vrut să votezi pe cineva fără șanse. Ca tine, mulți. Și-așa i-ai crescut șansele.

Subiectul ”da` tu cu cine votezi?” e la ordinea zilei.
Aseară vreo 5 mârlani discutau aprins despre Ponta și cum or să-l voteze ei, indiferent de dacă a fost sau nu sub acoperire, dacă a copiat sau nu, dacă e hoț sau nu. Că le zice, vrea să crească pensiile și le-a dat și ulei. Și ai văzut ce campanie puternică are? De fapt, e singurul care ne mai poate salva, de asta îi scot acuma vorbe și-ncearcă să-l discrediteze. De parcă noi suntem proști, dom`le! De parcă nu vedem că e, de fapt, doar un joc politic și el, săracul, e inocent, da` pentru că are șanse, vor să-l facă de câcat, ca să-l scoată din cursă.
Beți și puși pe harță, mai că mai aveau puțin și se ridicau în picioare, să cânte imnul Ponta, salvatorul românilor.

Ăștia îl votează. Ăștia și babalâcii care au impresia că o să le ofere siguranța de dinainte de Revoluție. Aia cu un job stabil, o locuință asigurată și-o pensie mai mult decât decentă.
Da` ia să ne gândim noi puțin: dacă ei vor siguranța de dinainte de Revoluție, oare noi n-ar trebui să ne temem de cenzura de atunci? De o posibilă alianță cu Rusia și-o posibilă izolare, aidoma ei?
Eu nu vreau, nici măcar la nivel de idee posibilă, granițe închise.
Eu nu vreau să trăiesc ca rușii, cu net cenzurat și coadă la pâine.
Eu nu vreau, nici măcar ipotetic, să mă gândesc c-ar fi posibil să revenim acolo.

Că nu e maniac ca Ceaușescu, da` cultul personalității îl are, clar. S-a văzut în toată campania lui. Defilare ca la 23 august mai lipsea, și cravata roșie de pionier.
Și mă gândesc eu, dacă de pe postul de prim-ministru n-a reușit să schimbe nimic în bine, de ce ar face-o ca președinte?
Și că e nevoie de un cadavru ca să poți scoate un schelet din dulap. Adică nu iese fum fără foc. Iar focul lui Ponta e cam mare și cam din prea multe direcții.

De asta nu votez cu Ponta.
Asta, și pentru că fața lui nu-mi inspiră încredere.

Iohannis n-are atâtea puncte-n minus ca Ponta, în fața mea.
Nu-mi pasă câte case are și de unde a avut bani, din salariul de profesor, să și le cumpere. Poate a avut bani din familie, poate a știut în ce să investească, poate a știut când să cumpere, poate a fost doar deștept. Sincer nu-mi pasă.
N-o să-l votez pentru că e alunecos. Și nu i-a lăsat pe ăia de la Therion să concerteze în Piața Mare. Știu, e un motiv pueril, da` măcar e unul personal și solid. Plus că zâmbește sadic. Prea sadic.

Da` dacă ajung în turul 2 Ponta cu Iohannis, normal că votez cu neamțul.

Dar. În turul 1.
În turul 1 o să ies din casă duminica, la o oră nespus de matinală, undeva în jurul prânzului și eu, Camelia Bucur, o să votez. Am zis că n-o s-o fac decât dacă o să am un candidat preferat. Că nu mă complic decât dacă e ceva care să-mi placă. Pregătiți pietrele.
Pe 2 noiembrie mă duc și votez cu Macovei.
Mi se tot repetă că n-are șanse. Posibil. Da` măcar e un independent deștept. C-o duce capul și are idei bune. Și poate să fie făcătură, și poate că nu știu ce alte teorii ale conspirației, da` am un sentiment ok legat de ea. Iar mie-mi place să-mi ascult instinctul. Bonusul e că e vărsător și are pisici. Dar astea-s la fel de puerile ca motivul cu Therion. Personale, dar puerile.

Posibil să nu ajungă-n turul 2. Da` dacă toți care n-au votat anii trecuți, la fel ca mine, pentru că n-aveau pe cine, ies și votează, se adună șansele. Și dacă toți cei care au fost dezamăgiți de candidații trecuți – votează, iar se adună șanse.

Aș putea să vă-nșir toate motivele serioase care m-au făcut să mă decid. Aș putea.
Dar nu-ncerc să conving pe nimeni. Fiecare are un creier pe care e dator să-l folosească. Altfel îl poate dona pentru cercetări. Da` dacă vă bate gândul să votați, citiți înainte. Și pro, și contra. Și ce a făcut fiecare, și ce se spune că ar fi făcut, și ce se bănuiește, și ce se vehiculează. Și-apoi trageți o concluzie. Nu pentru că zice mama, tata sau iubitu`, ci pentru că ați fost convinși să votați cu cineva. Nu pentru un litru de ulei, ci pentru că se mulează pe ce vreți voi să se schimbe. Că-n cabina aia, nu știe nimeni cine ce v-a dat și pe cine ștampilați. Un pix acceptat pe stradă nu te obligă la un vot. E un pix pe care-l folosești că are pastă și scrie, nu pentru că ești convins de ce scrie pe el.

Dacă nu, mai bine nu votați deloc. E mai sincer.

Published: October 19, 2014 | Comments: 17

Meid in Galați – p.2

– Ce-ți dai tu cu părerea? Ești doar un câcat cu ochi!
Adulții. Adulții care te văd copil, indiferent de vârstă. Da` când erai copil, nu ezitau să-ți și spună. Vizualizam un câcat cu ochi. Și-mi dădeam de pe atunci seama că adulții sunt bizari, nu văd bine și au o percepție disimulată a realității. Se vedea doar cu ochiul liber că e o comparație forțată și falsă.

Dacă insistai, se trecea la artileria grea. Câcat în iarbă dovedea clar că adulții, pe lângă vădită miopie, mai au și o lipsă totală de imaginație. Centrul complimentelor lor era câcatul.

Nu trebuia să te bagi în vorba lor pentru că erai catalogat ca având un tupeu de te dă jos de pe câcare și culmea argumentului era că-ți arde mintea ca gheața. De unde tragem concluzia că adulții nu-s buni nici la fizică, pentru că gheața nu arde. Nici la logică, și nici la altceva decât să scoată expresii inutile pe bandă rulantă.

În virtutea acestei realități, nu e de mirare că generația mai sus ponegrită a încercat să-i întreacă. În imaginație, în sadism și-n idei anormal de periculoase.

Pe vremea mea, la mine-n cartier și, cel mai probabil, și-n cartierele vecine circula o serie de obiceiuri aproape păgâne. Cu toate că toți copiii își făceau cruce când treceau pe lângă o biserică și aveau mare grijă să nu scuipe împărtășania. De trei ori cruce și eu am scuipat-o de la etajul 9, pierzându-mi astfel, pe veci, nemurirea.

Dacă fredonai un colind în afara sezonului clar specificat pentru astfel de îndeletniciri, se trezea măcar unu` care să-ți spună că nu e bine. Să-ncetezi, sau îți apar bube dulci pe limbă. Ce-s bubele dulci? Habar n-am. Un soi de bau-bau al bubelor din întreaga lume. Suna oareșcum scârbos. Pustule buboase care se sparg pe limbă și au un gust dulce. Absolut scârbos. În ciuda acestui fapt, fredonez anumite colinde tot anul, și niciodată nu m-am molipsit de respectivele bube fantomă.

Dacă te călca cineva din greșeală, trebuia să-l calci la loc, altfel îi murea mama. Reciproca era valabilă.
Și dacă refuzai să te supui unui asemenea calvar, călcat după călcat, riscai să fii fugărit prin tot cartierul ca să fii călcat, la rândul tău și să eviți, astfel, prin puterea magică a unei tălpi pe bombeu, tragedia unui deces în familie.
Am văzut maratoane de călcat și copii plângând spasmodic, convinși fiind că, pentru că n-au returnat călcatul, acasă îi va aștepta o înmormântare. Faptul că nu se întâmpla nimic nu însemna că, a doua zi, n-o luau de la capăt. Copiii au memoria scurtă.

Pășeai peste cineva tolănit în mijlocul drumului? Altă dramă! Ce căuta în mijlocul drumului e total irelevant. Musai trebuia să-l pășești din nou, altfel nu mai creștea. Rămânea pitic pentru eternitate. Și, din nou, alergături, lacrimi, rugăminți. Atmosfera propice pentru șantaj. Îl pășeai pe unu` și dup-aia nu-l pășeai la loc decât după ce-ți dădea colecția lui de surprize, mingea, jucăriile, ciocolată, orice. Puteai ajunge mahăr dacă erai atent pe cine și când să pășești. Și dup-aia, cu bunurile lui în buzunar, îl pășeai salvator și redeveneați prieteni.
Copiii sunt și proști.

Când din greșeală te procopseai cu un cucui de la capul altuia, ghici ce! Trebuia să vă loviți din nou. Cap în cap, ca să nu plouă. De obicei cucuiele de gen se întâmplau în zile însorite, când n-aveai chef să te duci în casă pe motiv de vreme. Așa că, în loc de un cucui te mândreai cu două, da` și cu titlul de salvator al vremii frumoase.

Cum nici între copii nu lipsește invidia, orice ai fi avut în plus față de altul, o notă bună, o ciocolată, un joc câștigt, ritualul era același.
Bravo mie, ciudă ție, bagă nasu`n diaree!
Pentru că nu doar adulții aveau manie pe fecale. Doar că ăștia mai copii știau să pluseze. Ce e mai nasol decât un câcat? Unul moale, bineînțeles!
Adversarul nu se lăsa mai prejos. El știa clar că urmarea e: diareea la veceu, bagă nasu`n curu` meu!
Câte planuri, câtă strategie ca să nu fii primul care dă replica, ci cel de-al doilea. Să-i arăți tu lui! Să-l umilești, așa cum a vrut să te umilească pe tine. Cel mai tare e cel care are ultimul cuvânt și, pe vremea aia, nici măcar nu se punea problema cu cel mai deștept cedează. Rămâneai în pană de replici? Puteai oricând să-l calci, ca să-l ameninți cu o moarte în care credea. Sau să-l urmărești zile-ntregi, să-l pășești.
Viclenia e cea mai bună strategie de supraviețuire.

Te făceai unu` prost? Cine zice ăla este, ca măgaru` din poveste.
Doar că era și continuarea.
Și măgarul a murit, și tu l-ai înghițit.
Eu m-am dat după perdea, și-ai mâncat și porția mea!
N-aveai de unde ști dacă adversarul știe continuarea, așa că trebuia să te porți cu mănuși. Nu mergeau mănușile? Treci la partea cu călcatul!

Adevărul e că exista un fetiș evident pentru animalele moarte. Pentru că măgarul nu era singurul pasibil de a fi mâncat. Să ne amintim de Marița? Cum care Marița? Era doar una. La ea în poartă e o mâță moartă. Cine-o râde sau vorbi, drept în gura lui va fi! Și știm cu toții cât de greu e să-ți stăpânești râsul exact în momentele în care știi clar că n-ai voie. Cineva clar mânca mâța aia moartă. Mereu te rugai să nu fii tu.

Ghinionul tău dacă te chema Gelu. Sau Nelu. Sau Ion, sau Ionuț, că se ajungea rapid la Nelu de la numele tău. Și, în funcție de nume, erai nebunul care trage cu tunul pân` la ora 1 și împușcă rațele, le mănâncă mațele. Din nou, fetiș pe mâncat animale moarte sau chestii dezgustătoare.
Umilință publică!

Oricare ar fi fost replica, cineva avea una mai bună și mai scabroasă decât a ta. Dacă nu, reluăm, se trecea la șantajul cu călcatul, pășitul, sau cucuiele. Că nici asta cu cucuiele nu era așa, doar între două persoane. Toată gașca voia soare. Așa că, dacă nu te loveai cap în cap din nou de bună voie, se trezea unu` mai mare și mai puternic care ordona să fiți prinși și dați cap în cap. Era mai puțin dureros s-o faci de bunăvoie.
Da` dacă-l călcai pe șef, cu toată autoritatea lui nu te putea obliga, că trebuia să fie călcat înapoi de bunăvoie. Și-l aveai la mână. Până scăpa din laț, și-atunci era nevoie să fii bun alergător. Sau să fii dispus să nu-ți mai arăți fața la joacă măcar câteva zile, până uita și redeveneați prieteni. Am mai spus că plozii au memoria scurtă?

Oricum. Nu-mi imaginez că părinții actuali, foști copii etichetați drept câcați cu ochi, să ducă mai departe tradiția. Drept urmare copiii din ziua de azi sunt mai lipsiți de imaginație. Că e cam greu să pășești pe cineva din spatele monitorului. Sau să ameninți cu o mâță moartă. Că se isterizează și protecția copilului, și protecția animalelor.
De-asta îmi tresare inima de bucurie când mai trec pe lângă copii care da, au uitat de sadismul și fetișismul în care am crescut noi, da` mai joacă încă ascunselea și prinselea. Și mai că m-aș băga și eu la o rundă. Doar că-s din ce în ce mai rari. Și mai simandicoși. Și mai triști.

Published: October 15, 2014 | Comments: 14

Cum n-am ajuns pionier

Eu mi-am dorit din tot sufletul să fiu șoim. Șoim al patriei. Pentru mine era un statut, nu o pasăre. Șoimii erau primul pas către pioneri. Aveau cravată cu insignă și, când spuneau poezii, erau aplaudați de sute de oameni, nu doar de musafirii adunați în sufragerie. Dădeau flori și primeau cadouri. Multe cadouri. Sau așa îmi imaginam eu, că doar nu spuneau poezii gratis.

Iar pionierii… pionierii erau cutezători, și vajnici, și curajoși. Despre faptele lor de vitejie citisem doar cărți întregi. Și făceau chestii frumoase, mergeau în tabere, dădeau spectacole, ce mai! Erau acest model demn de urmat și idealul meu pe când aveam vreo 5 ani.

Revoluția a stricat tot. De-abia mă făcuseră șoim, aveam cravată albastră și ținteam spre cravata roșie de pionier. Câțiva ani – și mi-aș fi văzut visul cu ochii. Dar au vrut democrație și mi-au călcat speranțele în picioare. Da, mă bucur că nu trebuie să-mi încep fiecare dimineață cu mulțumiri către mult iubitul tovarăș Nicolae Ceaușescu. Mă bucur că a fost revoluție și m-am bucurat încă de pe atunci, dar tot mă gândesc cu jind la aventurile pionierești la care n-am apucat să particip.

M-am bucurat când a fost revoluția, pentru că și la aproape 6 ani îți dai seama că nu e bine să se taie lumina în fiecare zi, nici să vorbești în șoaptă despre marele conducător, nici să iei pâine cu porția, nici să stai la coadă cu orele pentru un pui amărât, nici să te uiți cu jind la pachete primite de alții, din afară, cu dulciuri, și ciocolată, și gumă, când tu te rogi o zi întreagă să fie țiganii bișnițari cu Turbo în piață. Și să mesteci guma aia până când nu mai e dulce deloc, parcă ai mesteca elastic și, cu toate astea, să fii cel mai șmecher pentru că măcar tu ai gumă. Nici să n-ai desene animate, nici să fii exasperat de Cântarea României, nici să-ți dorești să moară Ceaușescu ca să ai toate chestiile la care visezi. În afară de cravată de pionier.

Da` nu urăsc perioada aia. Nu am dorințe de a mă fi născut mai târziu.
Atunci m-a învățat cum e să te bucuri de-o ciocolată, chiar dacă-i din aia mică, învelită-n staniol, căreia-i zice Scufița sau Kiss.
Cum nu e indicat nici să-ți bagi capul în cuptor, nici să pui mâna pe drotul încins, nici să bei amoniac. Fără childproof sau chestii închise cu lacătul. Și nici să nu-mi tai degetele cu foarfecele. Chiar dacă nu mi-a zis nimeni, instinctul îmi spunea că s-ar putea să doară.
Să mă bucur la lucruri mici, gen o portocală, pentru că portocale nu erau decât de Crăciun. Și alea mici și, posibil, acre. Sau orice, pentru că erau rare cadourile și, de cele mai multe ori, erau ciorapi și maiouri.
Că nu e o tragedie nici dacă te julești în palme sau în genunchi decât dacă te duci în casă, plângând. Pentru că atunci o să fii certat că ai căzut, pedepsit să fii dezinfectat cu spirt și rivanol și să nu mai ieși la joacă decât – posibil – a doua zi. Dacă te-ai julit, pui o frunză peste, sau dai cu praf, sau o speli la prima gură de canal și dup-aia continui să te joci. Nici nu te arestează nimeni în casă, și mai și câștigi puncte de curaj în fața celorlalți juliți.
Că nu stai în casă decât dacă ești bolnav sau pedepsit sau fără chef de zbenguială. În rest, ești afară fugărind alți copii, fugărind mingea, făcând cazemate, săpând tranșee, mâncând fructe neidentificabile, și frunze, și flori, plănuind expediții sau găsind și-ntr-un banal drum până-n complex – o aventură.
Că, dacă n-ai chef de zbenguială, oricând poți da iama prin bibliotecă. Când se termină a ta, au alții și pentru tine.
Că e mai mișto să stai de vorbă față-n față – decât la telefon.
Că e foarte mișto să trimiți bilețele și să aștepți răspunsul, tot prin bilețel.
Că e cașto să spui mișto, chiar dacă adulții zic că-i limbaj golănesc. Și e bengos să fii rebel.
Să știu că banul e ban, dacă-l câștigi cinstit. Indiferent dacă ești muncitor pe șantier, inginer sau profesor. Și că da, suntem egali, atât timp cât suntem ok unul cu celălalt.
Cuvântul ok. Pe care-l scriam ochei.
Cum e să vezi rafturile goale, chit că mama zice că sunt bani, și să-ți dorești să fii în altă țară, unde compotul, și bomboanele, și parizerul nu dispar niciodată din galantar.
Care e diferența între tovarăș și domn.
Cum e să porți uniformă și cum e să-ți dorești să nu mai porți niciodată. Pentru că uniforma uniformizează nu doar fizic, ci și psihic.

Și dup-aia, după `89, cum e să ai acces la tot. Filme, desene, haine, mâncare. Să nu mai fii bătut la palmă. Să stai drept și să spui că nu ești de acord. Să-ți dorești ceva și să n-ai bani să iei. Să poți face comparații. Să-ți dai seama ce mic și prost erai când erai mic și prost. Să știi și trecutul și prezentul. Să ai nostalgii legate de trecut, și nervi, și regrete. Și povești de spus pentru că da, pentru o bucată de timp, ai fost acolo.

Mi-am dorit să fiu șoim.
Nu mi-aș fi dorit să mă nasc mai târziu.
Și azi, în supermarket, când am fost întrebată insistent dacă am peste 18 ani, am zâmbit sincer. Am atâta istorie în spate și, din fericire, nu se vede.

Published: October 11, 2014 | Comments: 16