Toamna asta a-nceput deja

Mie nu mi-a plăcut toamna decât în literatură. Toamna aia care-ncepe cu ”cri-cri” și se termină cu povestea copacilor goi. Toamna frunzelor moarte și cea târzie, a puiului lăsat în urmă. Toamna versurilor și a tristeților pe hârtie.
Doar așa îmi place.
Fără să mă-nconjoare, fără să mă atingă, fără să mă cuprindă.

Îmi place toamna la fel cum îți place un tablou cu o corabie eșuată pe stânci. Mă bucur artistic privind-o, dar n-aș vrea să fiu pe puntea ei. Mă-nclin în fața autorului, dar n-aș vrea să-i fiu personaj.
Îmi place toamna metaforic și nu-mi plac metaforele care se materializează.

Toamna asta a început cu un lapte bătut. De fiecare dată când beau lapte bătut îmi aduc aminte de Cișmigiu și compania. De școală. Și-mi aduc aminte de fiecare început de școală pe care l-am avut.
Primele – pline de nerăbdare. Voiam să merg la școală. Voiam să fiu acolo, cu credința naivă că doar acolo poți învăța.
Următoarele – pline de idei nerealizabile, de colegi, amici, prieteni. Voiam să fiu acolo pentru iluzia de a aparține. De ceva.
Ultimele – pline de gânduri de evadare. Spre alte locuri, altă libertate, altă viață pe care anii mei de liceu o îngrădeau.
Fiecare început de școală a fost o speranță și-o tristețe. Speranța de a și tristețea de a nu.
Fiecare început de școală a fost așteptarea vacanței de după toamnă.
Fiecare toamnă venea cu promisiunea unei așteptări împlinite.

Cândva, toamna însemna castane care nu se mănâncă, dar se transformă cu răbdare în animale din castane. Sau adunat de castane multe, care se pun cu gaz la borcan, pe post de medicament universal. Sau de ferit de castane care cad, fără să le pese dacă te lovesc sau nu. Încă lovesc castane pe stradă și-mi imaginez că-s mingi de fotbal. Și stau cu inima strânsă după. De obicei se opresc în oglinzi retrovizoare, sau mașini cu alarmă. Toamnă infantilă.
Cândva, toamna a însemnat așteptare sub castani. Adolescentin.
Cândva, toamna a fost plină de castane coapte, și-un drum pe jos. Banii de bilet îi avea atunci vânzătorul de castane fierbinți. Liric.
Cândva au fost toamne pe care nu vreau să le știu.
Cândva toamna a fost doar anotimp și uneori toamna a fost personaj negativ.

Dintr-un film, îmi plac personajele negative. Îmi place să văd că binele triumfă, rămân plăcut impresionată când nu, dar personajul negativ mă fascinează mereu mai mult decât finalul în sine. Cum a ajuns așa? De ce a ajuns așa? Care e pasul următor?
Îmi place să știu răspunsurile și-mi place, în egală măsură, să-mi pun întrebări.
Îmi place stabilul real și instabilul posibil.
Îmi place realitatea și fantezia. Pe care o pot, cumva, controla.

Toamna asta a început cu un lapte bătut. Primul început a fost un țipăt. Cărțile au început cu un cuvânt. Scrisul a început cu o pată de cerneală. Școala – cu o speranță. Prieteniile – cu un zâmbet. Durerea – cu o lipsă. Supărarea – cu o greșeală. Țipătul – cu o durere. Lipsa – cu o supărare. Cuvântul – cu un scris. Începutul – când mi-ai zâmbit.

Mie îmi place toamna doar în literatură. Și versurile pe care le aud în ea.

Comments (8)

  1. Un trecător

    Super Fain.

    Reply
    1. cami (Post author)

      ms

      Reply
  2. alexander

    Ma bucur sa intalnesc astfel de blog-uri, cu autori care vin cu acel ceva imaterial, pe care nu il putem numi.
    Toamna asta trece prin atatea transformari, deformari, caricaturizari, incat dupa foarte multi ani, e de nerecunoscut.

    Reply
    1. cami (Post author)

      uneori mai scriu și imaterial

      Reply
  3. Mab

    za minez toamna azta az începutz cu pazazetamol fi fervețele

    Reply
    1. cami (Post author)

      brace yourself: răceala is coming!

      Reply
      1. valentin

        Eu am trecut la poezia de sezon ”Toamna pe uliță” – feeling lăudăros.

        Reply
    2. corporatistu

      deci ejti un pic racita bn d jtiut…

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *