Monthly Archives: February 2015

Taxa de viciu

Un leu în plus la cărți.
Un leu în plus la cărți nu mă afectează.
Un leu îl găsești pe stradă. Îl dai cerșetorului care se satură doar privind vitrinele. E o pâine, iar eu nu cumpăr decât foarte rar pâine. E bacșișul mai nemulțumit din bar. E restul pe care i-l lași taximetristului. E suma pe care nu știi c-ai pierdut-o. O țigară, dacă ai cumpăra țigări la bucată.
E nimic material, dar e taxă de viciu.

Nu era viciu când părinții tăi, ai mei sau ai noștri strângeau banii de pachet și-și luau o carte pe săptămână. Când Biblioteca pentru toți se mutase în biblioteca lor. Când cărțile se făceau cadou la aniversări. Când covrigii cu susan se transformau în file de carte. Când ei au umplut rafturile cu cărțile pe care le citești și azi.

Cu biblioteca plină, azi e viciu să-ți cumperi o carte.
La fel cum e viciu să-ți aprinzi o țigară, sau să-ți cumperi o bere.
Citesc, beau bere și fumez, fără să mă simt vicioasă. Dar mi se spune că sunt. Că trebuie să plătesc pentru viciile mele.

Mi se spune că a fuma e un obicei barbar. Urât, scârbos, nesănătos.
Că dacă vreau să fumez, trebuie să plătesc pentru asta. Financiar și psihic.
Că nu o să am voie să fumez decât acasă. Că locurile publice s-au săturat să miroasă ca o scrumieră. Că-n baruri, cluburi și restaurante n-o să mai am voie să fumez. Că plătesc cu bani țigările care m-ar putea îmbolnăvi și plătesc prin izolare că i-aș putea îmbolnăvi pe alții.
Că e momentul ca fumul meu să se oprească să le mai intre în plămâni, să-i înnegrească pe interior și să-i violeze vizual și olfactiv.
Că trebuie să mă opresc din a ieși din casă, pentru a lăsa orașul să fie populat de nefumători fericiți și fumători frustrați. Da, frustrați. Pentru că li se refuză plăcerea unei țigări, într-un loc public.

În locuri publice ies să mă relaxez. Nimeni nu oprește obezii, mârlanii, violenții verbal, nespălații, libidinoșii, zgomotoșii, proștii să iasă din casă, să se relaxeze. Cu toate că mă violează vizual, auditiv și olfactiv.
Lor nu li se pune taxă de viciu și nu li se interzice nimic. Nici măcar să socializeze. Îs absolviți de păcate, pentru că nu fumează. Li se spune că e ok să fii obez, mârlan, violent verbal, nespălat, libidinos, zgomotos, prost, atât timp cât nu fumezi.
Că e viciu, atât timp cât se poate pune taxă pe el.

Demistificarea nu începe cu mituri și religie. Alea sunt ok.
Demistificarea începe cu pași mărunți. Cu primul om care și-a aprins o țigară pe sticlă. Cu Garbo fumând. Cu Clark Gable. Cu Marlboro man. Cu icoane mici de băieți răi și femei pe care toată lumea le-a așteptat să prindă voce.
Cu soldații. Soldații? Ei pot să fumeze.

Ei pot să fumeze pentru că mi se spune că trebuie să fiu soldat. Să lupt într-un război care nu-i al meu. Că trebuie să-mi apăr țara, că trebuie să scotocesc după un patriotism care nu-i al meu, într-un joc în care n-am ales să joc.
Sau poate că eu nu trebuie să lupt. Nici tu, nici tu, nici tu, pentru că suntem fete. Și fetele nu pot fi chemate în armată. Dar ei, da. Și tatăl meu, și tatăl tău, și tații tuturor, care-s încă rezerviști și nu-s destul de bătrâni să-i fi uitat armata.
Li se spune că trebuie, că, dacă e cazul, vor fi chemați, că nu pot refuza, că nu e nici demn, nici patriotic și că nu e viciu să fumezi, pentru că nimeni n-a văzut soldat nefumător. Cu toate că războiul e un loc public.

Mi se spune că BDSM-ul e bolnav, și păcătos, și murdar și că nu e normal să-ți placă sexul violent. Pentru că toți au văzut 50 shades of Grey. Și militează pentru poziția misionarului, drepturile femeii și sex cu lumina stinsă, doar după căsătorie.
Eu n-am văzut 50 shades of Grey. Fără să țin cu nici una din părți, mi se pare că a vedea sau nu un film, e o alegere personală. La fel cum e o alegere personală ce mănânci, ce bei, pe ce parte a străzii mergi, dacă faci sau nu sport, pe cine placi sau nu, pe cine iubești, ce condimente folosești, dacă-ți plătești sau nu facturile, dacă te vopsești, cum te tunzi sau ce faci în dormitor.
Interesant e că toți scuipă pe BDSM cu toate că, până acum o bucată de timp, nu știau nici măcar de existența termenului.
Dar e bolnav, și păcătos, și murdar pentru că ei nu-l practică. Și-și scuipă-n sân, și-s fac și cruce, că asemenea murdării văd lumina zilei.

Mi se spune ce e bine să mănânc, și ce nu. Mai nou, și cartofii prăjiți, și șnițelele-s nesănătoase și cancerigene. Ce intervale orare ar trebui să-mi placă la serviciu. De câte ori pe săptămână ar trebui să dau cu aspiratorul. Cum nu e sănătos să mă spăl pe cap în fiecare zi. De câte ori pe săptămână e bine să fac sport. Câtă apă ar trebui să beau. Ce timpuri verbale ar trebui să folosesc. Cum ar trebui să devin adult și să știu unde și cum se retrage TVA-ul. Unde ar trebui să donez. Cum să fiu un cetățean responsabil. După ce reguli gramaticale să mă ghidez. Ce filme ar trebui să-mi placă. Ce muzică ar trebui să ascult. În ce dumnezeu să cred. Către ce se duce impozitul. Ce e viciu și ce nu. Cât să plătesc pentru fiecare viciu în parte. Ce-mi face bine, și ce nu. Cum ar trebui să merg, să stau pe scaun, să tastez, să respir, să trăiesc.

Fără să mă conformez decât chestiilor obligatorii prin lege, cu dorință din ce în ce mai acută de revoluție pentru a schimba legile lor, nu pot să nu mă-ntreb: cine a murit și v-a lăsat, pe voi ăștia, experți în viața altora?

Published: February 21, 2015 | Comments: 25

Camera de urgențe – p.6

Știi cum toată lumea se plânge de medicina de stat din România? Din diverse motive.
Și cum, pe oricare ai întreba, îți spune că preferă să se ducă la particular, că dai un ban, da` știi că face?
Ei, uite așa cum vă plângeți voi de stat, eu mă plâng de particulari. Că la stat mi-au scos apendicul rapid și gratis, la stat mi-au făcut analize la sânge curat și rapid și, tot la stat, dentistul meu meșterește plombe eterne.

La particular pe de altă parte…

La particular asistentele îs mai scârboase decât alea din spital, nu te-ntâmpină nici cu prăjiturele, nici cu lapte și se mai și uită la tine de la înălțimea unei prăjini cu toate că, pe tocuri, abia-mi ajung la umăr.

La particular am pierdut o măsea sănătoasă, scoasă rapid și fără timp de gândire, în timp ce măseaua cu problemă era exact alături. Și medicul la care m-am dus, căruia nu-i știam decât numele de familie, s-a dovedit a fi soțul mai puțin practicant și mai puțin talentat al doamnei doctor care îmi fusese recomandată.
A catacdisit să mă anunțe înainte de a sta triumfător cu măseaua mea sănătoasă în vârful cleștelui? Nu! A țipat la mine, că eu trebuia să știu ce măsea e cu problemă? Da!

La particular… Dar să-ncepem cu-nceputul.

Periodic am câte o criză de ipohondrie. De data asta a fost ceva mai simplu. ORL. Că n-am mai fost la un orelist de când mi-au scos amigdalele, la 4 ani și mi-a venit mie ideea că nu mai aud la fel de HD ca odinioară.

Datorită job-ului, o grămadă de chestii sunt gratuite la o clinică da, particulară. Mare, frumoasă, pompoasă, aproape, ce mai! Am zis că mă vindec de ipohondrie numai cât intru în clinica cu pricina.
Ca orice clinică care se respectă, se merge pe bază de programare. Așa că am sunat să mă programez la orelist. Și-am sunat. Și-am sunat. Trei zile la rând. Ori nu răspundea nimeni, ori intra faza aia cu ”așteptați până când apelul dumneavoastră va fi preluat de un operator.” Nici un operator n-a răspuns. Timp de 3 zile.

Într-un final glorios, am făcut programarea în persoană. Nu, nu la orelist. La generalist. Care trebuie să-mi dea trimitere la ORL. Că cică doar un medic generalist își poate da seama de ce soi de specialist ai nevoie. De parcă eu aș fi vrut să mă vadă un oftalmolog, să-și dea cu părerea dacă aud bine sau nu. Sau un cardiolog. Mă rog, am zis că, na, oamenii sunt tâmpiți și mulți dintre ei îs mai ipohondri decât mine și abuzează de specialiști fără să aibă nevoie, mai ales că-i gratis. Și-am acceptat să mă vadă un generalist, să-mi dea trimitere la orelist pentru ca, mai apoi, să-mi fac programare și la el.

Programare generalist – 9.50 dimineața.

Cu câteva ore de somn în minus, ajung la clinică la 9.45, în ideea în care să nu las medicul să aștepte.
Clinică.
Coadă la recepție.
Trebuie să stai la coada de la recepție pentru a prezenta buletinul și a confirma programarea pentru care ai mai stat o dată la coadă, că ei n-au răspuns la telefon, să te salveze de stat la prima coadă.
Coadă. Nu mare. De vreo 4 persoane în fața mea.
Voi ăștia, care ați stat la coadă în spital, la stat, pentru analize, programare sau control și vă plângeți c-ați așteptat 20 de minute până să vă vadă medicul, imaginați-vă că, pentru 4 persoane la particular, am stat 20 de minute. La recepție, nu în fața cabinetului.

Dar ce lume! Ce mirosuri! Ce viitori foști pacienți!
Îți imaginezi că, fiind la particular, nu vin decât anumite persoane. Nu știu de ce, așa mi-am imaginat eu. Că la particular merg ăștia mai simandicoși, care au bani și se și spală. Greșit!
Juma` din pacienți erau pensionari. Da, din ăia care se plâng că-s pensiile mici, că nu le ajung banii de medicamente, că după ce au muncit o viață, statul își bate joc de ei. În haine de blană și cu tot aurul la vedere. Și să ne înțelegem că vorbim despre o clinică la care eu nu mi-aș permite neapărat să achit nota, dacă n-ar fi gratuit din partea firmei. Și eu am salariu, n-am haină de blană, nici aur, și nici nu mă plâng. Dar da, clinică cu scoruri mari.
Vreo 2-3 d`ăștia d`alde mine.
Restul – să spunem doar că miroseau de parcă au tăiat total bugetul la apă și săpun pe câteva luni.

20 de minute de stat la coadă, la recepție, pentru 4 persoane în fața mea. Din spate se-ngrămădeau vreo alte 4. De parcă, dacă se-nghesuiau ca sardelele, ajungeau mai repede. E dovedit științific că ajungi la fel de repede și dacă nu practici metoda sandviș, dar cred că ei erau certați cu știința. Pe lângă apă și săpun.

Ajung și-anunț programarea la generalist. Mi se cercetează buletinul, angajatorul și amprentele dentare și mi se indică etajul și cabinetul. Cu un zâmbet pe față? În nici un caz! O mai știți pe asistenta aia grasă și fioroasă care ținea copiii la școală, când era vremea să faci vaccinul? Ei, fără kilogramele asistentei ăleia, dar cu aceeași atitudine.

Față-n față cu cabinetul, aștept. Că e cineva înăuntru. Și chiar dacă programarea mea era pentru acu` juma` de oră, mai e cineva și în fața ușii, înaintea mea. Fie. Cât poate să dureze o vizită la generalist? Zici ce te doare, se uită la tine și-ți scrie trimiterea. 3 minute. Atât a durat la mine, după ce am mai așteptat 35 de minute să iasă ăla care era înăuntru deja, să intre persoana din fața mea și să și iasă.

Da. Cu programare, la clinică particulară, am așteptat aproape 1 oră, pentru 3 minute de mâzgâlit o trimitere.

Din nou jos. Coadă. N-am stat. Am fost nesimțită, m-am băgat în față cu trimiterea, și-am zis că vreau programare la orelist. Azi, de preferat. Programare rezolvată, mai pe după-amiază.

În speranța că se va rezolva rapid, ajung la ora cu pricina, din nou la clinică.
Altă coadă, alte asistente, alte mirosuri.
Alt stat la coadă, cu programarea făcută, pentru confirmarea programării.
Vreo 10 minute, că erau 2 persoane în fața mea. Dintre care una mai avea puțin și mă lua la palme, că eu am crezut că pot să mă prezint cu programarea, să-mi spună camera la care trebuie să ajung, fără să mai stau la coadă. A sărit coadă, rupeți-i capul! Asistenta – de aceeași părere cu aia din fața mea. Insist să cred că am scăpat cu viață doar pentru că existau martori.

Celor care au stat cu sufletul la gură până acum să afle dacă-s sănătoasă (fizic) sau nu, tre` să le spun că da. Cică n-am nimic, aud bine, pot să fac și-o audiogramă, de control dar, în principiu, sufăr de ipohondrie acută, care se manifestă o dată la câteva luni.

Celor care se plâng de sistemul medical de stat, nu pot să le spun decât că eu îs dezamăgită mai mult de ăsta particular. Că da, își iau mult mai mulți bani.
Și unii, și alții, îs cadre medicale. Jurământul lui Hipocrate, bunăstarea pacientului și toate vrăjelile de genul ăsta.
Poate că-n spatele nepăsării, neputinței, nervilor, lipsei, incompetenței, neglijenței unora din sistemul de stat, stă frustrarea de a fi învățat pe brânci și de a nu le fi recunoscută și răsplătită (financiar și nu numai) munca.
Da` ăștia care-și scot bani cu sacul, că lucrează la particular, ce scuză au să te trateze la fel de prost sau poate chiar mai prost decât la stat?

Și, ca să fiu corectă până la capăt, trebuie să fac precizarea că nu a fost vorba despre medici în sine, ci despre partea cealaltă: asistente, hârțogăraie, administrație.

Până la urmă e adevărat că pân` la dumnezeu te mănâncă sfinții și că banii nu-l fac pe om.
Să-mi aducă cineva aminte, de fiecare dată când mă pocnește vreo durere, c-ar fi bine să-mi tratez, înainte de toate, ipohondria. Așa scăp și de stat, și de particular, și de nervii pe care-i implică amândoi.

Published: February 7, 2015 | Comments: 9

Redecorare de primăvară

Poate o să pară puțin ciudat, dar sunt genul de persoană care e în stare să se plimbe cu orele în căutare de mobilă. Că am neapărat nevoie sau doar îmi imaginez cum ar fi să redecorez și-s la vânătoare de idei, îmi place mobila. S-o văd, s-o cumpăr și da, s-o montez. Nu în stil pro, piese imense și complicate, dar mă descurc să montez, la nevoie, un șifonier și câteva dulapuri.
În altă epocă, m-aș fi făcut tâmplar și montator profesionist de mobilă.

Dacă până acum câțiva ani vânătoarea de mobilă se limita la partea fizică exclusiv, recent am trecut la un nou nivel: caut on-line, cercetez, compar și de-abia dup-aia trec la partea cu ajuns în magazin, văzut, acceptat, cumpărat, transportat acasă și de-abia dup-aia montat.

Și aici vine partea dificilă, pentru că reușesc destul de rar să găsesc exact ce vreau.
Că nu e pe culoarea pe care mi-o doresc eu, că nu se potrivește ca dimensiuni sau că, pur și simplu, nu avem acel clic.
Caut de jumătate de secol prin magazine un anumit tip de șifonier. Nu știu exact cum ar trebui să arate, dar nimic din ce am văzut prin magazinele fizice nu m-a convins. Banal, prea folosit sau doar nu pe filmul meu.

Așa c-am decis că ultima variantă pentru mine e mobila la comanda. Puțin de-aici, puțin de colo, o culoare împrumutată de la alt model. Cu 2 uși? Dar de ce nu cu 3? Cu oglindă? Cu! Rafturi? Multe, cât mai multe. Loc pentru umerașe? Nu foarte mult. Nu folosesc atât de multe umerașe pe cât loc oferă majoritatea șifonierelor. Îs mai mult tipul de persoană cu rafturi.

Ultima chestie la care trebuie să mă hotărăsc e culoarea. Da, știu, am zis că e importantă, dar nu mă pot decide între un negru total și-un albastru spre gri. Bineînțeles, a doua variantă ar presupune să mai fac o tranșă de mobila la comanda, pentru c-ar fi în antiteză totală cu restul camerei.

Când cumpăr? Nu știu. Dar mă relaxează să-mi fac planuri.

Published: February 6, 2015 | Comments: 0