Monthly Archives: March 2015

Se trece la ora de vară

Știi cum e?

Te uiți pe geam, și pare că plouă. Îți zici că deja e aproape aprilie și cât de tare poate să plouă în aprilie? Îți iei un tricou pe sub geacă. Până ajungi unde vrei să ajungi, deja constați că ninge. Că primăvara asta seamănă foarte bine cu un început de iarnă.
A doua zi, tot tricou îți iei. Că poate vine primăvara. Sau poate sperii iarna cu hotărârea ta.
Probabil că, undeva prin mai, o să fie chiar primăvară. Și-o să zâmbești mulțumit că doar tricoul și încăpățânarea ta au alungat iarna.

Toți din jur sunt răciți. Te-ncearcă un strănut, un nas înfundat și-un început de febră. Refuzi să iei pastile, pentru că, dacă iei pastile, recunoști că ești bolnav. Boala e semn de slăbiciune și boala îi răpune pe cei slabi. Așa că nu iei pastile. Începi să le iei când febra e deja prea și tusea prea constantă. Și tot nu recunoști că ești bolnav. Că boala fuge de tine dacă o ignori. Dacă repeți că n-ai nimic.
Probabil că, undeva după câteva săptămâni, tusea o să înceteze și febra o să dispară. Și-o să zâmbești mulțumit că doar hotărârea ta și refuzul tău de a te recunoaște bolnav au vindecat răceala.

Te consideră cel puțin ciudat. Și, chiar dacă îți scot vorbe și strigături pe la spate, chiar dacă se-ncăpățânează să repete aceleași replici răsuflate, te-ncăpățânezi să nu te schimbi. Să nu devii mai puțin vizibil.
Poate vor înțelege că există un motiv pentru care suntem diferiți și vor învăța să nu-i mai intereseze ograda altuia.
Probabil că, după câțiva ani, se vor opri pentru că au găsit un nou subiect de care să se lege. Și-o să zâmbești mulțumit că doar verticalitatea și constanța ta i-a schimbat și i-a făcut să fie toleranți.

Asculți aceeași melodie zile-ntregi pe repeat, poate te vindecă hotărârea ei.
Faci gesturi repetitive, poate vei găsi secretul repetitivității.
Spui cu voce tare ce ai tocmai făcut, ca să nu ai îndoieli dup-aia.
Reiei amintiri vechi și faci scenarii alternative.
Te convingi că n-are rost în prezent să-ți faci scenarii alternative în trecut.
Fiecare semn e un semn.
Fiecare cuvânt e o rugăciune.
Fiecare gest e o speranță.
Fiecare pas te aduce mai aproape.
Zodiile s-au decalat.
Mâine, pe vremea asta, o să fie altă oră.
Și tu tot crezi că poți muta și munții din loc. Trebuie doar să vrei.

Published: March 28, 2015 | Comments: 1

Ne merităm soarta

M-am săturat să aud că ne merităm soarta. Că totul se întâmplă pentru că nu luăm, dom`le atitudine, și-i lăsăm să-și bată joc de noi! C-așa suntem, noi, românii. Slabi. Slabi de tot. Îi lăsăm să-și bată joc, să ne calce în picioare, să facă ce vor din noi, și tot nu se schimbă nimic.

M-am săturat pentru că cei care se plâng că nu facem decât să ne plângem, nu fac decât să se plângă.
M-am săturat pentru că dau vina unii pe alții și se arată cu degetul, șușotind pe la colțuri.
M-am săturat pentru că par atât de revoltați când spun că ne merităm soarta, da` toți pleacă capul când deschid o ușă.
Că e ultima modă în materie de replici, de câțiva ani încoace. Că nu știu decât să ceară, fără să vină cu soluții. Că se scuipă și se fac albie de porci, și dup-aia se miră că s-au murdărit. Că te lovesc, dar când ripostezi, se dau victime. Că au gura mare și gândul mic. Că toți știu cel mai bine ce ar trebui făcut dar, dacă îi iei la bani mărunți, nu fac decât să repete ce-au auzit la televizor. Că nu le convine nimic. Că așteaptă cu mâinile-n sân să se facă ceva. Când se face, găsesc alt motiv de nemulțumire. Că, orice ai face, mereu le pute. Că repetă exasperant și cretin ce țară de câcat e Românica. Cu accent pe Românica. Că nu se cară dracu` în altă parte, dacă tot pute atât de rău aici.

E o țară mizerabilă.
Da` de ce e mizerabilă, mă? Cine face tot gunoiul ăla de care te plângi? Eu văd din ăștia care fac curățenie zilnic. Și-adună gunoiul, și mătură, și curăță-n urma ta. Până seara e la fel. Că pe tine te doare mâna să-ți arunci gunoiul la coș. Tu-l arunci pe geamul de la mașină, de la balcon sau pe jos. Ție-ți pică tresele să aduni după tine la un grătar. Tu scuipi pe jos. Tu nu cureți rahatul când îți scoți câinele la plimbare. Tu ești gunoiul de care te plângi.

Am fost la concert la Alternosfera. Când am ajuns, era lună pe jos. Când am plecat, era ca-n cocină.
Cu toate că-n stânga și-n dreapta erau coșuri mari de gunoi, nu trebuia decât să faci câțiva pași până la ele, a fost mai interesant să arunce și pahare, și doze direct pe jos.
Cu toate că-n stânga și-n dreapta erau scrumiere, a fost mai interesant să le stingă de podea.
Și să se uite ca la felul 14 pentru că mi-am aruncat fiecare pahar la coș și mi-am stins fiecare țigară în scrumieră. Pentru că mie așa mi s-a părut normal, civilizat, omenesc.
Și eu eram la concertul ăla. Și eu am cântat, am țipat, am țopăit, am băut, am fumat, da` gunoiul ăla nu l-am făcut eu. Deloc.
Și e mai interesant să te iei după ăla care aruncă pe jos, decât după ăla care se deplasează până la coș. Mamă, ce rebel ai fost, c-ai făcut gunoi. Ce lache flaușat e ăla care folosește coșurile. Cum să fii la concert și să te duci la coș? Dar unde e spiritul de frondă? Unde e țipătul de luptă și atitudinea jemenfoutistă? Să facem gunoi și dup-aia să ne plângem că e mizerie și nimănui nu-i pasă.

Când o să fie și la noi ca-n afară? Medicina să fie medicină, să nu te trimită să-ți iei singur bandajele și seringa? Școala să fie școală, drepturile omului să fie respectate, să nu-ți rupi roțile pe drumuri pline de gropi? Când o să fim și noi o țară civilizată?

Când n-o să mai pupați moaște, mă. Când banii care se duc la biserică se vor duce la medicină, învățământ și infrastructură. Când popa o să-ți dea bon fiscal pe lumânare. Când n-o să mai aibă adepți care să-i pupe poala, ca să-și capete tupeu și să vrea să construiască biserică de miliarde. Când n-o să-i mai treacă prin cap că poate transforma un parc național în casa lui dumnezeu sau că poate da amenzi dacă vrei să urci 300 de scări. Când n-o să mai consideri că sexul e păcat dacă nu e aprobat de popă. Când o să poți să-ți înmormântezi mortul fără să faci împrumut la bancă. Când drepturile omului vor deveni într-adevăr ale omului, nu ale creștinului ortodox. Când o să citești PACS și n-o să gândești, scârbit instantaneu, ”gheii dracului!” Când o să-ncetezi să mai gândești ca-n Evul Mediu, cu afurisenii, cazane de smoală și sute de păcate capitale, și-o să vezi că religia nu e civilizație, e spălare de creier. Și-o să alegi să dai banii pe altceva decât pe basme.

Că nu e normal să ți se oprească apa rece. E inuman și revoltător. Doar în România se poate întâmpla așa ceva.
Păi, în afară, ar fi ieșit lumea în stradă. Ar fi sesizat Comisia pentru Drepturile Omului. S-ar fi lăsat cu revoluție!
Total de acord. De ce nu ești la revoluție? De ce nu ești în stradă? De ce nu-ți ceri drepturile? De ce nu faci reclamații, dai în judecată, scandezi pancarte sau ameninți că-ți dai foc în fața primăriei?
De ce aștepți poate face altul asta în locul tău? De ce în cuvinte ești atât de semeț, dar nu te miști de pe scaun? De ce e țara inumană, când tu nu faci nimic pentru a dovedi că meriți să fii tratat uman? Ar trebui să vină strada la tine? Sau Comisia pentru Drepturile Omului, să te tragă de mânecă? Sau poate ar trebui să se rezolve totul pentru că ești foarte revoltat verbal, la o sămânță, la colț de scară.

Că toți ne fură. Și la magazin, și în Parlament, și la impozite, și peste tot. Nu vor decât să facă bani pe spinarea noastră. Niște hoți care merită să-nfunde pușcăria.
Câți dintre voi, ăștia care ați gândit măcar o dată așa, cereți bon fiscal? Câți v-ați interesat exact pentru ce plătiți impozit, când luați salariul? Câți v-ați rupt 3 minute să completați formularul ăla de 2%? Câți ați semna pentru un referendum, să se schimbe parlamentul? Câți ați vota pentru nume pe care nu le știți și nu vi le repetă obsesiv Antena 3? Câți v-ați simțit răzbunați c-a intrat Udrea la închisoare? Câți v-ați renegocia real și obiectiv salariul? Câți v-ați uitat cu un ochi rău la cei care câștigă mai mult ca voi, fără să comparați job-ul în sine? Câți ați stat ore-ntregi să disecați cum fac alții bani, în loc să-i faceți și voi? Câți știți diferența dintre Senat și Camera Deputaților? Câți ați vota acum drept președinte o femeie de culoare, gay și atee, doar pentru că are un program politic de excepție și-un cv politic impecabil?

Prea mulți maidanezi. Prea mulți oameni care nu-și castrează animalul de companie și prea mulți care abandonează pui pe stradă.
Prea mulță violență. Prea puțini care preferă să sune la poliție, în loc să riposteze cu pumnul.
Prea mulți șomeri. Prea mulți oameni care refuză să muncească pentru 1000 lei pe lună, pentru că li se pare prea puțin.
Prea mulți copii în orfelinat. Prea mulți oameni care nu știu să se protejeze. Prea multe hibe pentru o adopție.
Prea multe familii sărace. Prea mulți bani băgați în închisori și biserici, în loc de burse de studiu.
Prea multe familii cu copii pe care nu pot să-i hrănească. Prea mulți care fac copii ca să trăiască din alocație.
Prea multă corupție. Prea mulți care încă nu concep să se ducă fără plic la medic, examen sau poliție.
Prea multă fraudă. Prea multe impozite, pe prea puțini bani.
Prea multe datorii. Prea mulți care nu știu să se oprească la timp.
Prea de câcat România. Prea mulți oameni de câcat în România asta.

Ne merităm soarta? V-o meritați, mă. Cu vârf și îndesat.

Published: March 25, 2015 | Comments: 13

Cea mai nasoală meserie din lume

Cred că una dintre cele mai nasoale meserii e aia de dentist. Că-ți bagi degetele-n gura omului, îți respiră-n față direct din stomac, pipăi rămășițe din cina lui de ieri, te-mproașcă cu salivă și praf de măsea, gem de dinți.

Bine, mai nasol e să fii ginecolog, că nu știi ce beaver te așteaptă, ce grote cu vegetație naturală și neatinse de săpun cu anii trebuie să explorezi, ce soi de animale necunoscute te atacă, dar, nah, când ți-ai ales specializarea, știai c-o să fie cel puțin bizar.

Dar ca dentist, măcar puțin cred c-ai crezut în reclamele alea la pastă de dinți, în care pacienții toți sunt responsabili și vin doar așa, de-un control de rutină și au toți apa de gură după ei. Nimic mai greșit, bineînțeles.

E nașpa să fii dentist. Să le fie tuturor frică de tine, unii să ajungă să te urască, iar tu să fii nevoit să porți conversații inteligente cu uvula, în timp ce cureți un canal și omori un nerv.
Da` mai nasol decât să fii dentist, e să fii pacient la dentist.

Când eram mică, dinții de lapte mi-i scotea regulamentar Bucur, cu ața. Se lega dintele bine, mă punea să mă uit la bec, o zvâcnitură din încheietură și bang! oleacă de sânge, loc gol, dinte aruncat de la balcon, să crească altul sănătos în loc. De obicei se aruncă pe casă, da` stăteam la etajul 9 și cred că era puțin ciudat să arunc cu dinți pe acoperișul unui necunoscut. Așa că-i aruncam de la balcon. Celor care au crezut că trebuie să fie neapărat un acoperiș implicat, le demontez superstiția, pentru că ai mei au crescut toți, chiar dacă strămoșii lor au luat un cap de asfalt, după cădere liberă preț de 9 etaje.

Oricum. Câțiva ani și câteva experiențe traumatizante mai târziu, am descoperit dentistul care nici nu mi-a lucrat nimic pe viu, nici n-a răcnit la mine, nici nu mi-a scos vreo măsea sănătoasă, doar pentru că poate. Și totuși. E ceva groaznic să fii pacient de dentist.

Mai întâi trebuie să te convingi că ai nevoie de dentist.
Dup-aia, să te convingi să-ți faci programare.
Să te mai convingi puțin.
Amâni.
Te iei de guler și suni.
Programare efectuată. Peste o săptămână.
Stresul acelei săptămâni. Să nu uiți de programare, cine știe ce o să-ți facă, dacă te doare, dacă îi tremură mâna, că doar a trecut ceva timp de când ai fost la ea ultima oară, dacă tocmai la tine uită să dezinfecteze ustensilele, dacă îți taie limba, dacă îi fuge freza din mână și-ți perforează creierul, dacă îi alunecă ciocănelul și-ți scoate ochiul, vai, dar e atât de dimineață programarea, n-o să dormi cât trebuie, toată ziua ta e pierdută, ce durere, ce trauma, ce chin!
Ziua fatidică a venit.
Te trezești. Bei cafeaua. Fumezi câteva țigări, să-ți ajungă până după dentist.
Periază! Bine! Mai bine! Așa! Ți-a sângerat gingia? Nu contează, doar te duci la meșterul reparator.
Ajungi.
Ai programare la 10.30, și-ai ajuns punctual la 10.29.
Stai în picioare, pentru că speri c-o să intri în următoarele 10 minute. Care trec.
Ajunsă înaintea ta, o gașcă de pensionari socializează. Le tremură protezele, din profil vezi cum la fiecare frază se-mproașcă unul pe celălalt cu salivă, miroase a dezinfectant și-a spray pentru molii. Dezinfectantul de la dentist, sprayul – de la colegii de așteptare.
Și pentru că socializează și vorbesc tare și discută despre orice, de la politică, la botezul nepotului procreat cu chin și tratamente, afli că și ei au programare. Înaintea ta. Când? La 10. E 11, și ei intră rând pe rând, lent și discutând în continuare, înaintea ta.
Pentru fiecare pensionar care intră, mai vin 2 în loc. Pompoși. Cărora le pică proteza când aud că da, și tu ai programare, la fel ca ei, doar că înaintea lor. Că ei au programare la 13, da` au venit din timp, să prindă loc. Irelevant.
Pensionarii socializează. Femeia de serviciu spală holul. La celelalte cabinete intră rar câte un pacient. Coada aia mare e da, la dentistul tău.
Și nu e deloc încurajator că, din când în când, de după ușile închise, se aude zgomot de freză. Zgomotul ăla care-ți ajunge până-n creieri. Vibrează scaunul cu tine. Simți durerea lu` ăla care strigă ”au!”, într-o încercare disperată de a se smulge din mâinile călăului care-i decapitează nervi și extrage rădăcini. Vezi sângele curgând șiroaie pe sub ușă.
Mai iese câte unul. Cu falca umflată, cu pansament ieșindu-i sângerând de sub buză, c-o față trasă, cretă, ținându-se dramatic de perete, cu privirea pierdută, de parcă s-a-ntors din iad.
Deja te bucuri că mai are până ajunge la tine.
Freza. Găurește, sparge, forează pe canal ca sondele după petrol.
Miros de arsenic și de plombă.
Nu mai ai nici o problemă, nu te mai doare nici o măsea, tot ce vrei e să fugi. Să lași dentistul în urmă. Te ține-n loc faptul că ai făcut o programare și că, mai mult ca sigur, va alerga cu freza pornită după tine, te va urmări până acasă și te va aduce triumfător și-nsetat de sânge pe scaunul pe care ai spus că vrei să stai.
Tic-tac. Poate ultimele momente din viața ta, înainte ca dentistul să te măcelărească. Tic-tac. Îniante de a-ți săpa în creieri și-n gingii. Înainte de a deveni tu ăla care iese cu falca umflată, cu pansament ieșindu-i sângerând de sub buză, c-o față trasă, cretă, ținându-se dramatic de perete, cu privirea pierdută, de parcă s-a-ntors din iad.

– Bucur?

Te-ai scurge sub scaun. Ai sări pe geamul închis. Te-ai refugia în Mexico. Și totuși…

– Da

Și intri. Dințișori prietenoși îți surâd din postere, de pe perete. O proteză aproape gata rânjește pe dulap. Suportul de creioane e da, un mare dinte. Hăinuța dentistului e plină de dinți zâmbitori! Ești ca Alice în Țara Dinților. Sau ca Guliver printre dinți.
Totul strigă că da, ești la dentist.

15 minute și 2 anestezii mai încolo, cu sânge întărit pe barbă, gust de dentist și limbă amorțită, ești ăla care iese din cabinet. Care lasă loc celorlalți nefericiți care, aidoma ție, și-au făcut scenarii apocaliptice în legătură cu dentistul.
N-o să-l mai vezi până data viitoare.
Acum ești curajos. Cam ca atunci când ai coborât prima dată din telecabină. Lumea e a ta. Dentist? Te-ntorci oricând, cu capul sus și pieptul în față! O bagatelă! Un mizilic! Cine a zis că e nasol să mergi la dentist? Și-un copil poa` s-o facă!

Și dacă e nasol să fii dentist, că dinți, halenă, supurații, e mai nasol să fii pacient de dentist. Pentru toate motivele de mai sus.

Published: March 14, 2015 | Comments: 6