Monthly Archives: May 2015

Ce-am făcut de Pride

Eu n-am văzut nici un grup de gay făcând un contra-marș la nici o adunare de pupat de moaște.
Homosexuali, lesbiene, transexuali, transgender, bisexuali, adunați într-un grup compact, eventual îmbrăcați în curcubee, să protesteze împotriva pupatului neigienic de moaște, împotriva popilor cu barbă, cădelniță și BMW, sau împotriva icoanelor care plâng, crucilor din copaci și a feței lui Isus din măr.
Că asta fac oamenii. Unii se pupă cu persoane de același sex, alții pupă oase de necunoscuți.

Eu n-am văzut nici un grup de femei care au făcut vreun avort sau care vor pur și simplu să aibă dreptul să facă unul, protestând în fața maternităților unde, înăuntru, alte femei țipă, se-ncordează, sau sunt anesteziate în timp ce se chinuie să nască. Sau în fața unei biserici, în timpul unui botez.
Că asta fac femeile. Unele nasc, altele vor să aibă dreptul să nu. Fără să vină vreun creștin să-i dea cu Biblia în cap pentru că a hotărât să se opună voinței divine.

N-am văzut nici un grup de cupluri în ”concubinaj” să protesteze în fața Stării civile, în timp ce alții stau la coadă să se căsătorească.
Nici un grup de fumători în fața unui loc exclusiv de nefumători, împărțind țigări aprinse și aruncând cu pachete, brichete și chibrituri în ei.
Atei în altar, făcând scandal în timpul slujbei. În afară de Pussy Riot. Da` acolo era un protest mai mult politic. Și erau în Rusia. Rusia nu se pune.
Persoane active sexual și celibatare care să protesteze în fața bisericilor pentru că înăuntru e o liotă de virgine. Sau de cupluri care fac sex ordonat, cu soțul din dotare, lumina stinsă și-o mână-n sus, să-l atingă pe dumnezeu.
Poligami care să se isterizeze că alții sunt monogami.
Cupluri care-și doresc copii, dar nu-i pot avea – împotriva celor care fac copii pe bandă rulantă, dar nu se-ngrijesc de ei.
Iubitori de animale care să ceară să n-ai voie cu copilul în mall.
Femei care să ceară ca bărbații să n-aibă voie la manichiură.

Și, în general, oameni care vor drepturi egale, să militeze împotriva drepturilor celorlalți.

Oamenii cu drepturi vor ca doar ei să aibă drepturi. Cu argumente religioase sau pur egoiste.
De parcă având dreptul tău, le micșorezi dreptul lor.
De parcă pe el, bărbat, profesor de istorie, cu 1 copil, casă, mașină, rată la bancă și-un venit lunar de 1200 de lei îl afectează direct că tu, bărbat, agent imobiliar, fără copii, cu casă, mașină, rată la bancă și-un venit lunar de 1200 de lei te căsătorești cu un bărbat. Nu te cunoaște, nu știe că exiști decât ca o altă persoană din cele 7 miliarde de pe Pământ, dar să ai aceleași drepturi ca el, îl râcâie. Nu-i schimbă cu nimic existența, dar nu vrea. Înțelegi? Nu vrea. Pe aceeași logică pentru care tu n-ai vrea ca un cutare de la capătul celălalt al globului să-și picteze sufrageria în verde. Că ție nu-ți place verdele. Nu-l cunoști, n-o să fii niciodată în sufrageria aia, dar pur și simplu nu vrei.
De parcă suntem cu toții legați prin cordonul ombilical și trebuie să avem aceleași dorințe, afinități, plăceri, reacții – toate obligatorii prin lege.

Și măcar dacă ar fi lege pură. Când rămân fără argumente, aici oamenii cu drepturi apelează la legea bisericii.
O biserică pe care eu n-o recunosc. Pe care tu n-o recunoști. Dar care are mai multe drepturi decât oamenii cu drepturi și care vrea ca tu să nu le ai niciodată.

Dacă tu capeți drepturi, restul oamenilor cu drepturi nu și le pierd pe ale lor, biserica-și pierde din oi. Pierde controlul. Și controlul e important când propovăduiești monogamia, și heterosexualitatea, și anti-anticoncepționalele bazându-te pe faptul că omenirea provine dintr-un bărbat, o femeie și cei doi fii ai lor.

Revenind. Înainte de marșul Pride de ieri, a fost un contra-marș. Format din familiști religioși și religioși nefamiliști.
Și-n tot timpul ăsta, am băut bere și-am pus o mașină la spălat. Pentru că drepturile nu-ți sunt recunoscute pentru c-ai mărșăluit, la fel cum nimeni nu ți le poate nega doar pentru că ceilalți latră mai tare și-au o poză c-o icoană pe post de stindard.

Published: May 24, 2015 | Comments: 9

3 boli pe care nu le-ai avut cât ai fost copil

Știi că în urmă cu doar câțiva ani ai fost copil. Și nu neapărat un copil model.
Poate ai spart vaza moștenire de la bunica. Ai decupat perdelele ca să faci hăinuțe la păpuși. Ți-ai rupt mâna când ai căzut din copac, la vânătoare de gorgoaze. Ai trecut cu chiu cu vai c-un 5 la matematică. Ai spart tabla. Ai furat caise din curtea vecinului. Ai făcut bișniță cu abțibilduri. Ai înjurat și-ai mințit că tu nu înjuri. Ai plâns că nu ai primit mașinuță teleghidată de ziua ta. Ți-ai imaginat nenumărate moduri în care-ți pedepseai părinții pentru că te-au pedepsit. Ți-ai rupt pantalonii în fund și-n genunchi. Ți-ai spart capul. N-ai fost un elev model. Ai ascuns ce note ai la școală, și mai ales câte absențe. Băteai copiii din fața blocului. Mușcai, zgâriai, țipai, plângeai.
Acum câțiva ani, cât încă erai copil.
Probabil îți luai două palme la fund pentru chestia asta. Poate că erai dintre copiii ăia, bătuți cu furtunul. Sau poate din ăilalți, trimiși la culcare fără desert sau, mai grav, fără masa de seară. Sau poate pedeapsa maximă era că ai tăi nu mai vorbeau cu tine, până să ți se facă rușine și să-ți pară rău de ce ai făcut.
Poate n-ai făcut nimic din toate astea, și-ți luai bătaie degeaba. Poate le-ai făcut pe toate, și nu ai primit niciodată, nici măcar o păruială.
Nu știu asta.
Ce știu, în schimb, e că dacă copilăria ta s-a terminat cel mult acu` 10 ani, n-ai avut nici una dintre cele 3 boli care fac ravagii printre copiii din ziua de azi.

1. ADHD
Mai nou, orice copil care ”nu se poate concentra” are ADHD. Nu, în nici un caz pur și simplu nu-i place ceea ce ar trebui să facă. În nici un caz nu are probleme cu autodisciplina pentru că a fost suflat în cur și învățat să facă doar ce are chef, când are chef.
Nu doar îi place să vorbească mult, să vadă tot, să descopere orice, nici măcar nu e deosebit de curios pus în fața multor obiecte fascinante.
Nu e nepoliticos, întrerupând conversația altora. Nu e nerăbdător după o călătorie de 4 ore cu trenul. Nu e indisciplinat când i se spune că trebuie să stea în rând. Are ADHD.

Tu, ăsta care ai fost copil până mai acum câțiva ani, nu te simți discriminat? Tu a trebuit să-nveți să vorbești când ești întrebat. Să atingi un obiect care te fascina doar dacă cereai, și ți se și dădea voie. Să stai în bancă cu mâinile la spate. Să faci pagini întregi de bastonașe, până-ți ieșeau ele drepte, și ție bastonașele pe nas. Să nu alergi dezlegat prin magazine. Să fii atent la lecție. Să citești poezia aia până o înveți pe de rost, chit că te-ai plictisit de ea după 2 ore.
Gândește-te, dacă te-ai fi născut cu câțiva ani mai târziu, puteai să-ți bagi picioarele în toate chestiile alea, pentru că cineva s-ar fi trezit să-ți găsească scuza ADHD.

2. Autism
Copilului tău nu-i plac îmbrățișările? Refuză să se joace cu alți copii, se enervează când îi sunt luate jucăriile, preferă să se joace în șifonier, miroase obiecte și pare a fi într-o lume a lui? Felicitări! Tocmai ai descoperit că eu sunt copilul tău!

Pentru că ADHD-ul a devenit o boală prea la modă, mai nou a început să crească îngrijorător numărul copiilor cu autism. Dacă e un copil banal, care nu pictează, cântă, face balet sau știe Luceafărul integral la 1 an și 2 luni, atunci sigur e autist.

Mai nou am auzit și povestea înduioșătoare a unei mămici, care se plângea că până să-i afle diagnosticul micuțului (autism) nu putea avea viață socială, pentru că în public, micuțul începea să răcnească, să se tăvălească pe jos și să zgârie și lovească persoanele din jur, dacă nu-i convenea ceva. Acum, după diagnostic, celelalte mămici au înțeles că reacțiile micuțului sunt de la boală, așa că îs mai dispuse spre toleranță.

Tu, ăsta care ai fost copil până mai acum câțiva ani, nu te simți discriminat? Tu a trebuit să suporți pupăturile zgomotoase ale mătușilor grase, amicii de joacă pe care-i displăceai total doar pentru că părinții erau prieteni din copilărie, să-mparți jucăriile doar pentru că erai gazdă, să ieși din șifonier când aveai musafiri, să miroși obiecte pe ascuns, să nu pari ciudat.
Și să nu te tăvălești pe jos în public, pentru că știai clar ori că nu e frumos, ori că-ți iei două scatoalce după.
Nu, nu aveai autism, aveai doar bun-simț. Pe care l-ai învățat, sau ți l-au insuflat părinții.
Gândește-te, dacă te-ai fi născut cu câțiva ani mai târziu, puteai să-ți bagi picioarele în toate chestiile alea, pentru că cineva s-ar fi trezit să-ți găsească scuza autism.

3. Tantrum
Copilul tău nu e prost-crescut, răzgâiat, cu năbădăi, nesimțit sau face istericale. Mai nou are un tantrum.
Ceea ce e perfect normal, pentru că micuțul trebuie să-și manifeste personalitatea, și e perfect normal să-l lași să urle până îi trece, ca nu carecumva să-l bruschezi. Să nu-i dai 2 palme la cur, pentru că e brutal și 2 palme la cur l-ar marca pe viață. Să nu-i spui nici măcar că e copil mare de-acum și dacă mai plânge, or să râdă toți copiii mai mici de el, pentru c-o să poarte stigmatul rușinii după el o eternitate.
Nu. E bine să-l lași în pace, eventual să-l încurajezi să-și manifeste nervii și-apoi, pentru că i-au trecut, să-l răsplătești cu o înghețată.

Cucoană, ce are plodul tău, nu-i tantrum. Îs năbădăi în cur. Și dacă-l învățai de mic nu să-ți știe de frică, ci să te respecte, nu făcea nici o criză. Nici în public, nici acasă.
Nu se dădea cu curul de pământ, nu bătea din picior, nu răcnea ca apucatul, nu-și smulgea hainele de pe el și nu, în nici un caz, nu te lovea. Nu are ”un tantrum”. Suferă de răzgâială cronică.

Tu, ăsta care ai fost copil până mai acum câțiva ani, nu te simți discriminat? Tu n-ai răcnit în mijlocul magazinului și nici prin cap nu ți-a trecut să dai cu pumnii și cu picioarele nici în maică-ta, nici în taică-tu, oricât de mulți nervi ai fi avut. Pentru că știai că copiii nu pot avea nervi decât cu alți copii.
Voiai o ciocolată și nu erau bani? Ghinion. Înghițeai în sec până la următorul salariu. Nu-ți convenea ce ai în farfurie? Ghinion. Nu mâncai, rămâneai flâmând până când ajungea să-ți convină. Nu voiai rochia cu bulinuțe? Ghinion. Trebuia s-o porți, pentru că tema serii erau bulinele și-așa au hotărât părinții.

Nu, nu aveai un tantrum. Nici măcar n-aveai crize, pentru că erai prea bine crescut să le ai.

Tu n-ai suferit de bolile astea în copilărie. Îs boli recente, întâlnite mai ales la copiii celor care până acum câțiva ani au fost copii. Că și-au promis că ei n-or să fie ca părinții lor, că plodul lor o să aibă de toate, că vor să se dea interesanți, că au nevoie de atenția pe care n-au avut-o niciodată, Sigmund Freud, analyse this.
Nu de alta, dar e cel puțin bizară epidemia asta de ADHD, autism și tantrum din ultima vreme.
Când erai tu copil se chema lipsă de educație. Dar, nah, evoluăm.

Published: May 11, 2015 | Comments: 17

Transgender la 5 ani

La 5 ani nu credeam că pe copii îi aduce barza, dar nici exact pe unde ies, nu știam.
Idealul meu masculin era tata, cu care eram convinsă c-o să mă mărit, când o să cresc mai mare. Că era tata, sau că, atunci când eu o să fiu mare, el deja o să fie bătrân, nici măcar nu-mi trecea prin cap. Pentru că aveam 5 ani, și la 5 ani, copiii nu se gândesc la chestii din astea. Pentru că nu le știu, nu le înțeleg și, mai ales, nu-i interesează.

Diferența dintre fete și băieți era că ei avea ”buletin” sau ”cuc”, și puteau să facă pipi din picioare. Mi-aș fi dorit să fiu băiat, să pot să fac simplu și lejer pipi din picioare. Plus că se lăudau că pot ținti de la depărtare ceea ce, fată fiind, era interzis și imposibil.
Nu-mi spuneți că la 5 ani Mozart compunea deja piese pentru pian. Mozart se juca cu pianul, nu făcea copii cu bona.

La 5 ani, îmi plăceau Corado Catani și Silvia Conti, fără vreo conotație sexuală explicită. I-aș fi vrut pe amândoi, fără să știu exact ce vreau.
Până pe la 12 ani, n-am avut definită noțiunea de sexualitate. Erau fete și erau băieți, dar cu toții erau asexuați, cam ca picturile alea cu îngeri goi, la care nu-ți dai seama ce sunt.

La 5 ani, nu-mi păsa neapărat dacă colegii mei de joacă sunt fete sau băieți. Plus că, dacă nu-și dădeau pantalonii jos, nu prea-ți puteai da seama care și cum. Nici măcar coafura nu-i trăda, pentru c-am văzut fete tunse chilug, și băieței cu plete.

Dacă mă-ntrebai dacă mi-ar fi plăcut să fiu băiat, ți-aș fi răspuns clar și răspicat că da. De ce? Păi, dintr-o mulțime de motive:
Pe băieți nu-i chinuiau bunicile să le facă codițe, eventual împletite, trase strâns la tâmple, de-ți făceau ochi asiatici și care usturau cumplit.
Nu-i obliga nimeni să se-mbrace cu fuste incomode, cu care trebuia să ai mereu grijă să nu stai crăcănată pe scaun, că ”ești fată, și nu-i frumos!” Nici cu rochițe de care trebuia să ai grijă să nu se boțească.
Nu trebuiau să aibă grijă să nu cadă-n genunchi, că-și rup dresurile.
Nu se lua nimeni de ei că au prea multe zgaibe sau vânătăi. Orice zgârietură era trofeu, nu motiv de rușine.
Nu le spunea nimeni că se comportă ca un golan dacă făceau garaje-n noroi sau se cățărau pe țevi și centrală.
Aveau parte de jucăriile mișto, gen mașinuțe, cuburi de construit, șuruburi și piulițe, țeavă cu cornete, praștie, minge de fotbal, tunuri cu carbit, fără să li se reproșeze că nu se joacă cu banalele păpuși.
Băteau cuie și tăiau la traforaj, nu împleteau și croșetau.
La 5 ani mi se părea că băieții au voie să facă mai multe chestii amuzante decât fetele și, chiar dacă le făceam și eu, mi-ar fi plăcut să le fac fără să mi se amintească constant că nu-s îndeletniciri de fete.
Deci da, mi-aș fi dorit să fiu băiat.

Da` nu pentru că știam pe ce lume trăiesc. Nu pentru că mă simțeam băiat. Nu mă simțeam în nici un fel, sexual vorbind, pentru că nu știam ce-i aia sexualitate. Motivele mele, oricât de plauzibile ar fi părut la 5 ani, erau exact ca mine: puerile.

Știu cum e să nu te simți bine în pielea ta. Știu cum e să simți că nu aparții. Știu cum e să vrei să fii altcineva. Dar nu la 5 ani.

La 5 ani poți să-ți urăști numele. Mie nu-mi place al meu nici acum. Dar asta nu te face transgender. Că nu-ți place că te cheamă Nectaria, copiii râd de tine, ți-e rușine să te prezinți și ți se pare că Mircea sună grozav, la 5 ani nu înseamnă că ești trangender. Înseamnă că ai un nume stupid și că râd pe bună dreptate de tine. Posibil ca Mircea să fie copilul de care ascultă toți și de care nu râde nimeni. Și de asta ai vrea să te cheme Mircea.

Că nu-ți plac hainele de fetițe și ți se par mai mișto ale băieților (sau invers) nu, nu te face trangender. Femeile poartă haine bărbătești, fără să se considere bărbați. Bărbații ar purta haine de damă, dacă societatea n-ar râde de ei, fără să se simtă mai puțin bărbați. Dar de asta nu-ți dai seama la 5 ani.

Că tata ți se pare mai mișto decât mama, că ți-ai dori să ai o mașinuță, nu o păpușă, că bărbații par tot timpul puși pe drăcii, în timp ce femeile își fac lista de cumpărături, că bărbații merg la pescuit, în timp ce femeile vorbesc cu orele la coafor sau, reversul, bărbații sunt violenți și miros a bere, în timp ce femeile sunt drăguțe și miros a parfum, tata are șuruburi și scule care miros a vaselină, în timp ce mama are farduri, și dresuri, și haine drăguțe, bărbații îți dau un pumn încurajator, femeile te mângâie și te răsfață, toate astea le vezi la 5 ani. Nu le înțelegi, dar îți dorești să fii ca persoana care-ți place, chit că e de sex opus.
Nu, nu vrei să fii alt sex, vrei să fii ca persoana care te face să te simți bine și-n siguranță.

La 5 ani nu ești capabil să iei o decizie. Nici ce soi de înghețată-ți place nu ești în stare să te hotărăști, darămite ce vrei să fii, fată, sau băiat.

Dar, în virtutea libertății în gândire, cel mai tânăr transgender, cu aprobarea familiei și cu aplauzele comunității, are 5 ani.
Și comunitatea consideră asta un lucru bun. Cu mesaje de susținere și ”mi-aș dori să am la fel de mult curaj ca voi!”
Nu fac parte din comunitate. Nu merg la gaypride, cred în dreptul de căsătorie și adopție gay, râd în fața celor care susțin că ”Adam and Eve, not Adam and Steve”, pentru că argumentele lor se bazează pe o culegere de povești, în care întreaga omenire a apărut dintr-o femeie și 3 bărbați, dintre care 2 le erau fii.

Mă deranjează că încă nu pot merge pe stradă de mână cu my significant other fără să-mi aud vorbe, că se mai pune încă întrebarea aia cu ”care-i femeia și care-i bărbatul”, că mulți se leagă de ce faci în dormitor, cu toate că nu-ți dau de mâncare, că încă ești bătut, omorât, sau te omori pentru că unii consideră că ai nevoie de permisiunea lor ca să respiri, că, de cele mai multe ori, n-ai drept de adopție sau, mai grav, nici măcar de împărțire a chestiilor financiare, că lumea încă are impresia că trebuie să fim cu toții la fel și că majoritatea e la fel de înapoiată ca acum 500 de ani. Cu singura excepție că atunci te ardeau pe rug, de comun acord, acum pe unii îi sperie puțin acuzația de crimă.

Nu pot să aplaud, însă, transgender la 5 ani.
Sunt gay, nu-mi doresc să fiu bărbat, vreau drepturi egale, mă-mbrac cum îmi tună, aplaud posibila aprobare a PACS-ului, nu-mi pasă de ograda vecinului.
Dar la 5 ani un copil e încă un soi de animal de companie. Cu singura diferență că știe să vorbească. Oricât de geniu l-ai vedea tu, ca părinte.
La 5 ani, să fie fată și să te comporți cu ea ca și cum ar fi băiat, mi se pare extrem. Pentru că n-ai de unde ști că nu e decât o fază, de genul ”băieții au jucării mai frumoase”.

La 5 ani îl lași să crească. Îi arăți cum e să fii și una, și alta. Îi explici că nu e destul de matur ca să ia o decizie atât de mare. Îl lași să experimenteze. Să vadă lumea, să învețe, să descopere.

Și dacă mulți au fost distruși pentru că n-au avut voie să-și manifeste sexualitatea la o vârstă la care deja știau ce-nseamnă, tu e posibil să-l distrugi pentru că ai luat prea în serios un joc. S-ajungă la 30 de ani și să-și dea seama că a trăit toată viața ca un băiat, fată fiind, doar pentru că, timp de câteva luni, la 5 ani, a plâns că-i plac pantalonii, nu rochițele.
În ordinea asta de idei, mă-ntreb dacă i-ar da voie să locuiască în grajd, să nu se ducă la școală și să alerge dezlegat pe câmpii dacă, în loc de băiat, ar fi insistat timp de câteva luni, că vrea să fie cal.

Cineva foarte deștept mi-a spus odată că nimic din ce e extremist nu e bun. Nici în religie, nici în politică, nici în libertate. Atunci am continuat discuția, fără să zic nici da, nici nu. În timp am realizat că nimic din ce e extremist nu e bun. Nici în religie, nici în politică, nici în libertate. Dar mai ales când extremismul tău îi afectează direct pe ceilalți.

Published: May 2, 2015 | Comments: 12