Transgender la 5 ani

La 5 ani nu credeam că pe copii îi aduce barza, dar nici exact pe unde ies, nu știam.
Idealul meu masculin era tata, cu care eram convinsă c-o să mă mărit, când o să cresc mai mare. Că era tata, sau că, atunci când eu o să fiu mare, el deja o să fie bătrân, nici măcar nu-mi trecea prin cap. Pentru că aveam 5 ani, și la 5 ani, copiii nu se gândesc la chestii din astea. Pentru că nu le știu, nu le înțeleg și, mai ales, nu-i interesează.

Diferența dintre fete și băieți era că ei avea ”buletin” sau ”cuc”, și puteau să facă pipi din picioare. Mi-aș fi dorit să fiu băiat, să pot să fac simplu și lejer pipi din picioare. Plus că se lăudau că pot ținti de la depărtare ceea ce, fată fiind, era interzis și imposibil.
Nu-mi spuneți că la 5 ani Mozart compunea deja piese pentru pian. Mozart se juca cu pianul, nu făcea copii cu bona.

La 5 ani, îmi plăceau Corado Catani și Silvia Conti, fără vreo conotație sexuală explicită. I-aș fi vrut pe amândoi, fără să știu exact ce vreau.
Până pe la 12 ani, n-am avut definită noțiunea de sexualitate. Erau fete și erau băieți, dar cu toții erau asexuați, cam ca picturile alea cu îngeri goi, la care nu-ți dai seama ce sunt.

La 5 ani, nu-mi păsa neapărat dacă colegii mei de joacă sunt fete sau băieți. Plus că, dacă nu-și dădeau pantalonii jos, nu prea-ți puteai da seama care și cum. Nici măcar coafura nu-i trăda, pentru c-am văzut fete tunse chilug, și băieței cu plete.

Dacă mă-ntrebai dacă mi-ar fi plăcut să fiu băiat, ți-aș fi răspuns clar și răspicat că da. De ce? Păi, dintr-o mulțime de motive:
Pe băieți nu-i chinuiau bunicile să le facă codițe, eventual împletite, trase strâns la tâmple, de-ți făceau ochi asiatici și care usturau cumplit.
Nu-i obliga nimeni să se-mbrace cu fuste incomode, cu care trebuia să ai mereu grijă să nu stai crăcănată pe scaun, că ”ești fată, și nu-i frumos!” Nici cu rochițe de care trebuia să ai grijă să nu se boțească.
Nu trebuiau să aibă grijă să nu cadă-n genunchi, că-și rup dresurile.
Nu se lua nimeni de ei că au prea multe zgaibe sau vânătăi. Orice zgârietură era trofeu, nu motiv de rușine.
Nu le spunea nimeni că se comportă ca un golan dacă făceau garaje-n noroi sau se cățărau pe țevi și centrală.
Aveau parte de jucăriile mișto, gen mașinuțe, cuburi de construit, șuruburi și piulițe, țeavă cu cornete, praștie, minge de fotbal, tunuri cu carbit, fără să li se reproșeze că nu se joacă cu banalele păpuși.
Băteau cuie și tăiau la traforaj, nu împleteau și croșetau.
La 5 ani mi se părea că băieții au voie să facă mai multe chestii amuzante decât fetele și, chiar dacă le făceam și eu, mi-ar fi plăcut să le fac fără să mi se amintească constant că nu-s îndeletniciri de fete.
Deci da, mi-aș fi dorit să fiu băiat.

Da` nu pentru că știam pe ce lume trăiesc. Nu pentru că mă simțeam băiat. Nu mă simțeam în nici un fel, sexual vorbind, pentru că nu știam ce-i aia sexualitate. Motivele mele, oricât de plauzibile ar fi părut la 5 ani, erau exact ca mine: puerile.

Știu cum e să nu te simți bine în pielea ta. Știu cum e să simți că nu aparții. Știu cum e să vrei să fii altcineva. Dar nu la 5 ani.

La 5 ani poți să-ți urăști numele. Mie nu-mi place al meu nici acum. Dar asta nu te face transgender. Că nu-ți place că te cheamă Nectaria, copiii râd de tine, ți-e rușine să te prezinți și ți se pare că Mircea sună grozav, la 5 ani nu înseamnă că ești trangender. Înseamnă că ai un nume stupid și că râd pe bună dreptate de tine. Posibil ca Mircea să fie copilul de care ascultă toți și de care nu râde nimeni. Și de asta ai vrea să te cheme Mircea.

Că nu-ți plac hainele de fetițe și ți se par mai mișto ale băieților (sau invers) nu, nu te face trangender. Femeile poartă haine bărbătești, fără să se considere bărbați. Bărbații ar purta haine de damă, dacă societatea n-ar râde de ei, fără să se simtă mai puțin bărbați. Dar de asta nu-ți dai seama la 5 ani.

Că tata ți se pare mai mișto decât mama, că ți-ai dori să ai o mașinuță, nu o păpușă, că bărbații par tot timpul puși pe drăcii, în timp ce femeile își fac lista de cumpărături, că bărbații merg la pescuit, în timp ce femeile vorbesc cu orele la coafor sau, reversul, bărbații sunt violenți și miros a bere, în timp ce femeile sunt drăguțe și miros a parfum, tata are șuruburi și scule care miros a vaselină, în timp ce mama are farduri, și dresuri, și haine drăguțe, bărbații îți dau un pumn încurajator, femeile te mângâie și te răsfață, toate astea le vezi la 5 ani. Nu le înțelegi, dar îți dorești să fii ca persoana care-ți place, chit că e de sex opus.
Nu, nu vrei să fii alt sex, vrei să fii ca persoana care te face să te simți bine și-n siguranță.

La 5 ani nu ești capabil să iei o decizie. Nici ce soi de înghețată-ți place nu ești în stare să te hotărăști, darămite ce vrei să fii, fată, sau băiat.

Dar, în virtutea libertății în gândire, cel mai tânăr transgender, cu aprobarea familiei și cu aplauzele comunității, are 5 ani.
Și comunitatea consideră asta un lucru bun. Cu mesaje de susținere și ”mi-aș dori să am la fel de mult curaj ca voi!”
Nu fac parte din comunitate. Nu merg la gaypride, cred în dreptul de căsătorie și adopție gay, râd în fața celor care susțin că ”Adam and Eve, not Adam and Steve”, pentru că argumentele lor se bazează pe o culegere de povești, în care întreaga omenire a apărut dintr-o femeie și 3 bărbați, dintre care 2 le erau fii.

Mă deranjează că încă nu pot merge pe stradă de mână cu my significant other fără să-mi aud vorbe, că se mai pune încă întrebarea aia cu ”care-i femeia și care-i bărbatul”, că mulți se leagă de ce faci în dormitor, cu toate că nu-ți dau de mâncare, că încă ești bătut, omorât, sau te omori pentru că unii consideră că ai nevoie de permisiunea lor ca să respiri, că, de cele mai multe ori, n-ai drept de adopție sau, mai grav, nici măcar de împărțire a chestiilor financiare, că lumea încă are impresia că trebuie să fim cu toții la fel și că majoritatea e la fel de înapoiată ca acum 500 de ani. Cu singura excepție că atunci te ardeau pe rug, de comun acord, acum pe unii îi sperie puțin acuzația de crimă.

Nu pot să aplaud, însă, transgender la 5 ani.
Sunt gay, nu-mi doresc să fiu bărbat, vreau drepturi egale, mă-mbrac cum îmi tună, aplaud posibila aprobare a PACS-ului, nu-mi pasă de ograda vecinului.
Dar la 5 ani un copil e încă un soi de animal de companie. Cu singura diferență că știe să vorbească. Oricât de geniu l-ai vedea tu, ca părinte.
La 5 ani, să fie fată și să te comporți cu ea ca și cum ar fi băiat, mi se pare extrem. Pentru că n-ai de unde ști că nu e decât o fază, de genul ”băieții au jucării mai frumoase”.

La 5 ani îl lași să crească. Îi arăți cum e să fii și una, și alta. Îi explici că nu e destul de matur ca să ia o decizie atât de mare. Îl lași să experimenteze. Să vadă lumea, să învețe, să descopere.

Și dacă mulți au fost distruși pentru că n-au avut voie să-și manifeste sexualitatea la o vârstă la care deja știau ce-nseamnă, tu e posibil să-l distrugi pentru că ai luat prea în serios un joc. S-ajungă la 30 de ani și să-și dea seama că a trăit toată viața ca un băiat, fată fiind, doar pentru că, timp de câteva luni, la 5 ani, a plâns că-i plac pantalonii, nu rochițele.
În ordinea asta de idei, mă-ntreb dacă i-ar da voie să locuiască în grajd, să nu se ducă la școală și să alerge dezlegat pe câmpii dacă, în loc de băiat, ar fi insistat timp de câteva luni, că vrea să fie cal.

Cineva foarte deștept mi-a spus odată că nimic din ce e extremist nu e bun. Nici în religie, nici în politică, nici în libertate. Atunci am continuat discuția, fără să zic nici da, nici nu. În timp am realizat că nimic din ce e extremist nu e bun. Nici în religie, nici în politică, nici în libertate. Dar mai ales când extremismul tău îi afectează direct pe ceilalți.

Comments (12)

  1. valentin

    Nu știu cât de dăunător e extremismul, dar e clar că în multe dintre cazuri, a fost prima cale către comunicare, impunând condițiile comunicării.
    PACS-ul, spunea o necredincioasa acum vreo doi ani pe o plajă celebră din România, nu e decât o mare pierdere de vreme, atâta timp cât îți poți scrie un testament și există coproprietatea.
    Poți să-l lași în grajd, dacă -i place îl mai poți lăsa din când în când chiar dacă-i dăunător.

    Reply
    1. cami (Post author)

      cu PACS-ul trebuie să te contrazic, pt că nu e vorba doar de testament și coproprietate. asigurări, credite, formulare, deduceri, reduceri, taxe – e mai complex decât pare.

      îl poți lăsa în grajd, da` îl țeseli, pui șeaua pe el și-l botezi Black Beauty?

      Reply
      1. valentin

        O fi mai complex, dar pare a exista soluții juridice în acest moment și fără să te-ntrebe cineva cu cine faci în dormitor. Iar o relație nu trebuie bazată pe un document care poate fi desfăcut mai rapid decât o căsătorie, dar poate mai dureros în caz de fapte reprobabile. În plus, un astfel de document poate fi folosit, ca și cel de căsătorie, ca șantaj emoțional.

        Da, de ce nu? Black Beauty e un nume frumos.

        Reply
        1. cami (Post author)

          de acord. dar problema nu e ce ai de câștigat/pierdut, ci că nu ai voie, în condițiile în care chiar îți dorești asta.

          așa să-i rămână numele!

          Reply
  2. Patrick Braila

    La 5 ani, nu voiam sa fiu baiat, ci stiam ca sunt. La fel si la 4 ani, si la 10, la 15 sau la 25. Chiar daca m-am nascut de sex feminin. Idealul meu de barbat este bunicul meu, de care mi-e dor in fiecare zi.

    La 5 ani, pe copii poate nu-i intereseaza sexualitatea lor, dar cu siguranta isi stiu, isi inteleg si sunt, mai ales, interesati de genul lor. Genul lor, repet, cel care nu are legatura cu orientarea sexuala sau cu ceea ce vrei tu sa faci cu ceea ce ai in pantaloni. Genul, pe care oamenii si-l constientizeaza pe la 2,3 ani, uneori mai devreme. Pentru ca genul si sexul sunt 2 lucruri diferite care se pot combina intr-o multime de forme minunate. Si toate valabile.

    La 5 ani, nu-mi pasa neaparat daca colegii mei de joaca sunt fete sau baieti. Dar atunci cand ramaneam singur, imi indesam in chiloti o soseta; imi placea sa ma uit in jos la ei. Si tot cand ramaneam singur, plangeam ca baietii nu m-au luat cu ei la fotbal.

    Mi-au trebuit 28 de ani ca sa pot sa ajung sa traiesc ca barbat si in afara capului si sufletului meu. Acei multi ani cu depresie cronica poate mi-ar fi fost mai usori, poate adolescenta mea si tineretea mea ar fi fost frumoase, poate n-ar fi trebuit sa lupt si sa muncesc atat ca sa dovedesc, sa arat, sa conving, sa demonstrez. Ci doar sa fiu.

    Mi-ar fi placut sa nu trebuiasca sa scriu comentariul asta, la fel cum mi-ar placea sa mai stai putin sa te gandesti si, de ce nu, sa ai curiozitatea sa afli.
    La final, iti recomand sa citesti: http://www.independent.co.uk/voices/comment/ive-been-called-an-abusive-and-dangerous-parent-when-all-i-did-was-listen-to-my-transgender-child-10165241.html . Sa stii ca postez destul de multe chestii de genul asta pe facebook si, in virtutea libertatii de gandire, te invit sa apesi butonul “Follow”.

    Reply
    1. cami (Post author)

      tu știai că vrei să fii băiat și știi și acum.
      mie mi-ar fi plăcut să fiu băiat când aveam 5 ani, acum nu.
      de asta suntem diferiți.
      gândește-te cum ar fi fost pentru mine prezentul, dacă la 5 ani ai mei m-ar fi luat în serios.

      nu știu cât ai înțeles că nu e vorba de negarea transgender-ului, ci de faptul că doar ajuns la o vârstă mai mare de 5 ani poți lua o decizie irevocabilă.
      nici de reprimarea sau negarea eu-lui, cât de a-l lăsa să se dezvolte de la sine. inclusiv aprobarea ostentativă din partea grupului poate ajunge, la un moment dat, presiune negativă.

      din punctul meu de vedere e la fel ca la pedeapsa cu moartea. justificată în majoritatea cazurilor. dar e ok să fii de acord cu ea, în condițiile în care știi că există și excepții care au fost executați total și iremedial și de-abia dup-aia li s-a dovedit nevinovăția? ( poate nu e cea mai inspirată comparație, dar sper să-nțelegi ce voiam să spun)

      Reply
      1. Sasha Ichim

        http://www.buzzfeed.com/lynzybilling/portraits-of-cross-gender-children-reveal-the-person-they-fe#.nmgP8WPV8M

        Copiii nu sunt niste unelte pentru adulti, nu sunt un fel non-oameni pe care-i ignori cand au ceva de zis. Blocker-ii hormonali sunt butonul de pauza al filmului cu pubertatea sexului anatomic, iar copiii din spectrul transgender au mare nevoie de butonul asta. Pacat ca cei care decid (sau cei care comenteaza de altfel) asupra acestui subiect sunt niste inse si insi care-ti spun cu mana pe inima ca ei vor binele “non-omului”. Ironia face ca marea majoritate din cei care ii cred si isi aliniaza discursul cu al lor sunt cisgender. Ca in cazul tau.
        Tie nu-ti place atunci cand un heterosexual vorbeste despre homosexualitate ca si cum ar intelege-o si nici nu-ti convine cand decid asupra unor lucruri (ca de ex. legea parteneriatului civil) care te vizeaza in mod direct, tu de ce o faci cu alta categorie de oameni?
        Sa te educi nu-i o rusine, nimeni nu se naste invatat.
        Iar daca iti pasa de oamenii astia mici si-ti este frica pentru ei te sfatuiesc sa le cauti povestile si sa-ti analizezi fricile, s-ar putea sa te uimeasca ce gasesti in tine si sa-ti schimbi discursul care, intre noi fie vorba, chiar le face rau copiilor trans*.
        Si da, cu ultima afirmatie poti sa ma crezi pe cuvant, ii am in jurul meu si-i ador, sunt niste oameni superbi care au curajul de a da peste cap zeci de ani de indobitocire cu idei preconcepute si stereotipuri fabricate cu biblia in mana.

        Comunitatea mea are nevoie ca oamenii sa se comporte conform cu valorile umane: bunatate, respect, dragoste de sine si de aproape.

        Daca vrei sa dialogam pe subiectul asta sa stii ca sunt destul de usor de gasit. Dar am sa te rog sa faci niste research inainte, nu pari genul de tipa care sa vrea mura-n gura.

        PS: flacara miscarii de emancipare a homosexualilor in lumea moderna a fost aprinsa de persoanele trans*, putin respect catre aceasta comunitate, ca minoritar LGB, ar fi binevenit.

        Reply
        1. cami (Post author)

          copiii nu sunt unelte, dar pot fi foarte bine transformați în unele.
          pentru că, în prezent cel puțin, s-a ajuns într-un stadiu în care deja nu mai e vorba despre copii, ci despre competiția părinților. și asta se aplică la orice fel de ieșire din tipare, nu doar la trans.
          subiectul e, într-adevăr, prea vast pentru a fi discutat în comentarii/postări.

          eu înțeleg ce spui. ce refuzi tu să-nțelegi e că nu vorbeam despre negarea identității, ci despre o educare sistematică a înțelegerii ei.

          respectul nu-l am niciodată a priori.

          Reply
  3. Interzisa

    ai un stil interesant

    Reply
    1. cami (Post author)

      mulțumesc

      Reply
  4. Anca

    Acceptarea copilului ca transgender nu (cred ca) este tot acelasi lucru cu trimiterea lui in sala de operatii si administrarea de hormoni pentru a-l transforma din baietel in fetita sau invers. Cred ca poti sa-l lasi pe copilas sa se manifeste si sa-l intrebi ce vrea si de ce vrea asa, poti sa incerci sa ii explici ce e sexul si sexualitatea, sa il sustii si sa-l incurajezi sa fie el insusi. Nu cred ca la 5 ani ar fi indicate tratamente hormonale si operatii radicale dar cred ca la 5 ani poti comunica cu un copil ca acceptarea (oricarui lucru, a gusturilor muzicale, a preferintelor sexuale, a tipurilor de imbracaminte, a prietenilo, a genului) este exact ceea ce cauta orice copil la un parinte, ceea ce de multe ori e refuzat.

    Reply
    1. cami (Post author)

      exact asta am spus si eu.il inveti,ii explici,il lasi sa inteleaga inainte de a lua o decizie radicala.pt ca e o chestie serioasa,nu ce culoare ii place sau ce mancare prefera.

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *