Monthly Archives: June 2015

Cum am ajuns să recomand o carte

Eu nu recomand de obicei cărți. De fapt, lumea nu prea știe că citesc.
Presupun că unii bănuiesc viciul meu secret, dar prea puțini m-au auzit spunând în gura mare ”mamă, ce carte bună am citit!” sau ”de-abia aștept să ajung la librărie, să-mi reîmprospătez stocul de cărți!” Pentru că nu fac asta. Nu spun în gura mare și, de obicei, nu fac mare caz pe librării. Le ador și mă enervează în același timp, că prețurile sunt mari, cărțile multe, și eu ce aleg?

N-am mai avut permis la bibliotecă din gimnaziu, în liceu citit vreo 2 cărți cu un permis împrumutat, iar la facultate preferam să primesc colete cu cărți, decât să plătesc permisul care, ca idee, oricum era decontat.
Nu-mi plac bibliotecile comune și nu-mi plac cărțile comune. Am impresia că toți cei care au citit înainte cartea aia de la bibliotecă au strănutat pe ea, au mâncat pe ea, au lăsat coji de sâmburi de măr sau scobitori acolo și că, în mod clar, poți face ciumă, lepră, sau cel puțin TBC de la o carte de la bibliotecă. Faptul că n-am făcut în anii în care chiar împrumutam de acolo, nu înseamnă că nu se poate întâmpla. Se poate. Oricând. Ciuma, lepra sau TBC-ul paginilor de la bibliotecă te poate lovi oricând.

De asta nu prea iau cărți de la alți oameni și nu dau cărți altor oameni. Că e posibil să mă contaminez.
Și dacă eu am grijă de cărțile altora, nu înseamnă că alții nu mi le vor returna îmbibate de gem. Că asta fac oamenii. Împrumută cărți de la tine și dup-aia mănâncă gem cu mâna, cu toate că nici măcar nu le place gemul, și se șterg de paginile cărții mele, pe care dup-aia mi-o înapoiază năclăită, plină de muște, într-un cuvânt violată și pervertită.

Nu mi se pare interesant să spun ce am citit, că am citit sau că citesc, pentru că e o chestie cât se poate de banală și de bun-simț, încât nu cred că e de laudă. Cu toate că unora li se pare extraordinar faptul că citesc. Cum era colega I.C.K, care avea mereu câte un tratat de filosofie după ea. Kant, în principiu. În ore, în pauze, la suc pe faleză, ea avea Kant-ul după ea. Pentru că pentru mine cititul era la fel de banal ca respiratul, am bănuit-o întotdeauna de fanfaronadă. Dar, nah, suntem diferiți. Poate ea chiar simțea impulsul nestăvilit de a citi Kant oriunde, inclusiv pe budă, și restul eram atât de mici în nimicnicia noastră, încât o plictiseam teribil și se distra mai bine cu un filozof mort, decât cu noi.

Oricum. Prea puțin am găsit satisfacție în a discuta o carte. Aia mi se pare o chestie școlărească și obligatorie. Mi s-ar părea puțin rizibil să stau la o bere și să discut despre ”ce voia să zică autorul”, fără să fiu sub amenințarea catalogului.
De asta nu aș fi participantul ideal la nici o întrunire a vreunui club de carte. Că ce voia autorul să spună, știe doar el, ce ai înțeles tu, ține doar de tine.
Ar fi ca și cum te-ai dezbrăca de suflet în fața unor necunoscuți.

N-am recomandat cunoștințelor cărți decât ca titluri, și asta în momentul în care se întâmpla să apară în discuție și, cel mai probabil, erau amintiri din copilărie. Gen Jules Verne, John Grisham sau Shogun-ul.
Cu toate astea, azi trebuie să recomand o carte. Fără recenzie, fără spoiler și fără ”uitați-vă la mine, ce-am citit eu!”

Pentru simplul motiv că e o carte mult prea bună pentru a nu fi lăudată.
Am văzut filmul. Un film de nota 8. Bun, dar ar fi putut fi și mai bun. Am zis din prima că trebuie să fie mai bună cartea, decât filmul. Și a fost. Nu mai bună. Fără termen de comparație.
Cartea aia pe care o citești, urmărești povestea, nu te regăsești în ea, că n-ai în ce, fără citate motivaționale și bullshit-uri de le plac femeilor, fără câcaturi lacrimogene, ea care se-ndrăgostește de el și peste 50 de ani se regăsesc și-și retrăiesc iubirea, sau el care-i citește în fiecare zi pentru că ea are Alzheimer și nu-l recunoaște și el tot speră că sentimentele lui or s-o aducă înapoi, fără chestii care să te facă să fii mai bun, să vezi lumea în alte culori sau să te determine să-ți schimbi viața.

Nimic din toate astea.

O carte și-o poveste.
Dar scrisă atât de frumos, de cursiv, de acolo, încât am zis că dacă așa e literatura care se scrie azi, și așa trebuie să scrii ca să ajungi să te țină lumea minte, eu renunț la scris, că n-am nici o șansă. Iar eu am o părere foarte bună despre felul în care scriu.

O carte care m-a frapat nu prin poveste, știam deja povestea din film, ci prin toată fibra ei.
Mi s-ar părea impietate să-ncerc să redau în cuvinte felul în care omul care a scris-o și-a ales cuvintele. Combinațiile.
Sau cum a pictat pentru mine cu cuvinte. Cu jocuri. Cu întorsuri de fraze.
Sau felul în care am recitit bucăți întregi de mai multe ori nu pentru că nu le-am înțeles, ci pentru că erau atât de frumoase.
Pentru oricare dintre voi, ”frumos” poate sună banal. E felul meu de a traduce ”chapeau!”

Și pentru că nu vreau să fac nici recenzie, nici comentariu pe text dat, mai spun doar atât: dacă e o carte pe care s-o recomand, din alea multe pe care le-am citit de-a lungul timpului, acum, în prezentul de azi, recomand The book thief.

Published: June 21, 2015 | Comments: 13

Numai în România

Eram în clasa a 3-a când doamna de religie ne-a zis că România e o țară ocrotită de măicuța Domnului. Că din toate țările din care ar putea să aleagă ea, măicuța Domnului stă în genunchi și se roagă pentru noi, românii, pentru ocrotirea noastră, a românilor, pentru holde bogate, lipsă de taifunuri și tsunami, explozii vulcanice și prăbușiri de nave extraterestre, pentru pomi rodnici, miere-n stupi și sănătate, fericire, bani.
Dacă doamna de religie ar fi predat în prezent, probabil ar fi adăugat și ceva cu tentă politică, gen ”să ne ferească de președinți neortodocși, să crească alocațiile și pensiile”.
Pentru că eram prin `95, politica nu era încă un subiect viral.

Așa am aflat eu că România e o țară specială.
Câțiva ani, exemplele au continuat. Doar în România găsești cele mai frumoase femei, cea mai naturală brânză, cei mai ospitalieri oameni, cei mai deștepți elevi și studenți, cea mai bună mâncare, cei mai ieftini stomatologi, cel mai fin umor, cele mai inventive înjurături, cei mai buni vorbitori nenativi de franceză etc.

În ultimii 10 ani însă, s-a schimbat macazul.

Numai în România:

1. Îs așa de mulți țigani care ne fac de rușine în străinătate. Pentru că pe românii care fură în afară sau în țară îi iertăm, că-s de-ai noștri, da` cum să-și permită niște zlătari să se considere egali cu noi?

2. Am mers cu trenul și trenul avea aer condiționat, care a mers cam mult timp în vagonul în care eram și la un moment dat am cam înghețat. Pentru că nu aveam chef să alerg după controlor, am ieșit pe culoar și-am stat acolo până când temperatura a revenit la normal.
”E nesimțire curată, dom`le, ăsta-și bate joc de noi! Numai în România vezi așa ceva. În afară e de neconceput să îngheți în tren. Se vede că n-au frică de nimic. O să răcim! O să murim înghețați! Unde e controlorul ăla? Să vină el să stea aici, să-nghețe și el! Probabil doarme în alt vagon, unde-i o temperatură umană! De parcă am fi vite, dom`le!”
Unu` din ăștia care s-au plâns vreo oră nu și-a ridicat curu` de pe scaun să se ducă să-l caute pe controlor, sau să iasă pe culoar, unde era cald și bine. Au stat în cur, pe scaun, au tremurat și s-au plâns.

3. ”Avem un oraș de câcat! Primarul nu face nimic, l-am ales degeaba, nu face decât să fure, în loc să repare chestii și să înfrumusețeze orașul! Numai în România, dom`le, îți zic, numai în România!”
S-au pus panseluțe. Și-n centru, ca să fie frumos.
Nu e bine. Panseluțele alea trebuie rupte, înghesuite în sacoșă și dup-aia habar n-am ce se-ntâmplă cu ele. Le vând, le pun în vitrină, le fac ciorbă? Nu știu. Cert e că tot ce e frumos tre` să devină urât, pentru că primarul nu face nimic. Și când face, de ce să nu distrugem?
La fel cum s-au distrus coșurile de gunoi, se aruncă ambalaje pe stradă, punga cu gunoi de la etaj, pisoii în cutii lipite cu scotch, cățeii pe câmp. Dar e de datoria primarului să rezolve problema maidanezilor, să păstreze curățenia și să distrugă nesimțirea.

4. ”Da` de ăla de 17 ani care a vrut să-și violeze sora de 5 ai auzit? Numai în România, dom`le! Ne ducem de râpă…”
De fapt, totul s-a întâmplat în Franța și s-a întâmplat ca ăla să fie român. Se-ntâmplă la Vaslui, se-ntâmplă la fel de bine în New York. Violul nu aparține exclusiv românilor.

5. ”Numai în România se poate cere demisia unui om atât de drept și bun ca Ponta.”
Recomand un castron de popcorn și comentariile de pe Facebook pe pagina lu` Ponta. Trust me, juicy stuff.
N-am nimic politic cu Ponta, pentru c-am mai zis că nu știu politică. Doar că e ceva la el care nu-mi place.
Dar, într-un fel, îi admir perseverența. Îl vizualizez ca pe un ciulin din ăla care ți se agață de șosetă, după câțiva kilometri îți dai seama că e acolo și te chinui destul de mult să-l dai jos. Când coboară, face alți ciulini.
”Dacă se dovedește c-am copiat, îmi dau demisia. Dacă pierd alegerile, îmi dau demisia. Dacă ajung să fiu anchetat, îmi dau demisia.” Da` dă-ți-o odată! Sau nu mai face promisiuni.

Numai în România medici primesc șpagă. Că i-ați învățat să primească de-a lungul timpului, și-ncă vă mai duceți cu spinarea aplecată și plicul în buzunar și nu concepeți altfel.

”N-avem bani să trăim.” Că refuzați joburi cu salariu minim, cu toate că n-aveți specializare pentru altele, și preferați să trăiți din alocații și ajutor de șomaj. Și trânțiți plozi că sexul e bun, da` un dop ar fi și mai bun. Și-n loc să cereți chestii fezabile, spargeți semințe la scară și vă plângeți. Și vă interesează mai mult că vecinul își cumpără prăjituri, deși nu și-a plătit întreținerea, decât că vă plâng plozii de foame. Și vă faceți rate pentru plasmă, da` strângeți din buci la apa de spălat și la o ciocolată sau o pâine. Și dați bani la popi să vă citească pomelnice care să vă ajute să câștigați la loto în loc să dați banii ăia pe ceva palpabil și util. Și vă plângeți de taxe, da` nu știți nici pentru ce-s, nici la ce vă ajută. Și pentru că așteptați să vă vină totul de-a gata, că tare-i bine când ai de toate fără să miști un deget. Și pentru că nici măcar ceea ce vi se dă nu știți să-ntrețineți. De aia.

Într-adevăr. Numai în România am auzit de atâția plângăcioși, nemulțumiți și nesimțiți.

Published: June 6, 2015 | Comments: 5