Cum am ajuns să recomand o carte

Eu nu recomand de obicei cărți. De fapt, lumea nu prea știe că citesc.
Presupun că unii bănuiesc viciul meu secret, dar prea puțini m-au auzit spunând în gura mare ”mamă, ce carte bună am citit!” sau ”de-abia aștept să ajung la librărie, să-mi reîmprospătez stocul de cărți!” Pentru că nu fac asta. Nu spun în gura mare și, de obicei, nu fac mare caz pe librării. Le ador și mă enervează în același timp, că prețurile sunt mari, cărțile multe, și eu ce aleg?

N-am mai avut permis la bibliotecă din gimnaziu, în liceu citit vreo 2 cărți cu un permis împrumutat, iar la facultate preferam să primesc colete cu cărți, decât să plătesc permisul care, ca idee, oricum era decontat.
Nu-mi plac bibliotecile comune și nu-mi plac cărțile comune. Am impresia că toți cei care au citit înainte cartea aia de la bibliotecă au strănutat pe ea, au mâncat pe ea, au lăsat coji de sâmburi de măr sau scobitori acolo și că, în mod clar, poți face ciumă, lepră, sau cel puțin TBC de la o carte de la bibliotecă. Faptul că n-am făcut în anii în care chiar împrumutam de acolo, nu înseamnă că nu se poate întâmpla. Se poate. Oricând. Ciuma, lepra sau TBC-ul paginilor de la bibliotecă te poate lovi oricând.

De asta nu prea iau cărți de la alți oameni și nu dau cărți altor oameni. Că e posibil să mă contaminez.
Și dacă eu am grijă de cărțile altora, nu înseamnă că alții nu mi le vor returna îmbibate de gem. Că asta fac oamenii. Împrumută cărți de la tine și dup-aia mănâncă gem cu mâna, cu toate că nici măcar nu le place gemul, și se șterg de paginile cărții mele, pe care dup-aia mi-o înapoiază năclăită, plină de muște, într-un cuvânt violată și pervertită.

Nu mi se pare interesant să spun ce am citit, că am citit sau că citesc, pentru că e o chestie cât se poate de banală și de bun-simț, încât nu cred că e de laudă. Cu toate că unora li se pare extraordinar faptul că citesc. Cum era colega I.C.K, care avea mereu câte un tratat de filosofie după ea. Kant, în principiu. În ore, în pauze, la suc pe faleză, ea avea Kant-ul după ea. Pentru că pentru mine cititul era la fel de banal ca respiratul, am bănuit-o întotdeauna de fanfaronadă. Dar, nah, suntem diferiți. Poate ea chiar simțea impulsul nestăvilit de a citi Kant oriunde, inclusiv pe budă, și restul eram atât de mici în nimicnicia noastră, încât o plictiseam teribil și se distra mai bine cu un filozof mort, decât cu noi.

Oricum. Prea puțin am găsit satisfacție în a discuta o carte. Aia mi se pare o chestie școlărească și obligatorie. Mi s-ar părea puțin rizibil să stau la o bere și să discut despre ”ce voia să zică autorul”, fără să fiu sub amenințarea catalogului.
De asta nu aș fi participantul ideal la nici o întrunire a vreunui club de carte. Că ce voia autorul să spună, știe doar el, ce ai înțeles tu, ține doar de tine.
Ar fi ca și cum te-ai dezbrăca de suflet în fața unor necunoscuți.

N-am recomandat cunoștințelor cărți decât ca titluri, și asta în momentul în care se întâmpla să apară în discuție și, cel mai probabil, erau amintiri din copilărie. Gen Jules Verne, John Grisham sau Shogun-ul.
Cu toate astea, azi trebuie să recomand o carte. Fără recenzie, fără spoiler și fără ”uitați-vă la mine, ce-am citit eu!”

Pentru simplul motiv că e o carte mult prea bună pentru a nu fi lăudată.
Am văzut filmul. Un film de nota 8. Bun, dar ar fi putut fi și mai bun. Am zis din prima că trebuie să fie mai bună cartea, decât filmul. Și a fost. Nu mai bună. Fără termen de comparație.
Cartea aia pe care o citești, urmărești povestea, nu te regăsești în ea, că n-ai în ce, fără citate motivaționale și bullshit-uri de le plac femeilor, fără câcaturi lacrimogene, ea care se-ndrăgostește de el și peste 50 de ani se regăsesc și-și retrăiesc iubirea, sau el care-i citește în fiecare zi pentru că ea are Alzheimer și nu-l recunoaște și el tot speră că sentimentele lui or s-o aducă înapoi, fără chestii care să te facă să fii mai bun, să vezi lumea în alte culori sau să te determine să-ți schimbi viața.

Nimic din toate astea.

O carte și-o poveste.
Dar scrisă atât de frumos, de cursiv, de acolo, încât am zis că dacă așa e literatura care se scrie azi, și așa trebuie să scrii ca să ajungi să te țină lumea minte, eu renunț la scris, că n-am nici o șansă. Iar eu am o părere foarte bună despre felul în care scriu.

O carte care m-a frapat nu prin poveste, știam deja povestea din film, ci prin toată fibra ei.
Mi s-ar părea impietate să-ncerc să redau în cuvinte felul în care omul care a scris-o și-a ales cuvintele. Combinațiile.
Sau cum a pictat pentru mine cu cuvinte. Cu jocuri. Cu întorsuri de fraze.
Sau felul în care am recitit bucăți întregi de mai multe ori nu pentru că nu le-am înțeles, ci pentru că erau atât de frumoase.
Pentru oricare dintre voi, ”frumos” poate sună banal. E felul meu de a traduce ”chapeau!”

Și pentru că nu vreau să fac nici recenzie, nici comentariu pe text dat, mai spun doar atât: dacă e o carte pe care s-o recomand, din alea multe pe care le-am citit de-a lungul timpului, acum, în prezentul de azi, recomand The book thief.

Comments (13)

  1. je

    Da’ ce-i aia o carte? Am mai auzit undeva termenu’ asta, dar mi-a fost rusine sa-ntreb. Pune si tu o poza, ceva, ca sa inteleaga si astia analfabeti, ca mine, despre ce zici.

    Reply
    1. cami (Post author)

      chestia aia cu multe pagini, pe care sunt desenate niște simboluri ciudate

      Reply
  2. Poveştile Mele

    Uuuu… carte! :)
    Am citit „Hoţul de cărţi” înainte de a apărea filmul (şi cartea cu afişul filmului).
    M-a impresionat prin subiect, prin stil, prin alegerea… naratorului.
    Felicitări pentru articol! – deşi sună banal, asta simt eu să(-ţi) transmit acum.
    Ioana

    Reply
    1. cami (Post author)

      mulțumesc :)

      Reply
  3. valentin

    O carte citită de mulți oameni are un marketing în spate. Legea marketingului spune că atunci când oamenii se plictisesc de un anumit tip de marketing trebuie să cauți altul. Prima oară a fost impunerea, apoi agresivitatea, apoi mesaje subliminale, apoi vine ideea relativă de simplitate. Toate false. E marketing. Am auzit de ea, m-a apucat somnul, ca la biblie. Poate ar fi timpul să te apuci serios de scris.

    Reply
    1. cami (Post author)

      poate din cauză că ne plac chestii diferite te-a apucat somnul? zic și eu.

      dacă aș avea timp.

      Reply
      1. valentin

        Sau poate din cauză că la chestii super marketizate mă ia somnul.
        Serios, după părerea mea ar trebui să-ți faci timp.

        Reply
        1. cami (Post author)

          nee, sigur de la faza cu diferite ți se trage.

          la pensie o să-mi scriu memoriile.

          Reply
          1. valentin

            Ceva exemple? :D.
            La pensie e prea târziu. E posibil că nici atunci n-o să ai timp, că o să avem pensie mică. Cine se apucă de scris cu pensia mică? :D.

  4. Ionut

    Exact asa sunt si eu. Imi place sa citesc carti dar nu si sa exteriorizez asta. Cred ca nici prietenii mei apropiati nu stiu ca citesc atat de mult. Nu stiu cum, poate ca se intampla si ca la alimente, dar cartile cele mai bune sunt si cele mai scumpe, sau cel putin cele care ma atrag pe mine.

    Reply
    1. cami (Post author)

      de asta aștept eu sezonul reducerilor

      Reply
  5. marius

    de ce doar nota 8 filmului?

    Reply
    1. cami (Post author)

      putea fi mai bun. pe același principiu cu The boy in striped pyjamas.

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *