Monthly Archives: May 2016

Bine cu de-a sila

Ce-mi plac mie oamenii care insistă să-ți facă bine. Care-ți bagă pe gât binele lor și dup-aia se bat reciproc pe umăr, c-au mai salvat pe cineva. Care insistă să-ți dea zahăr, că e bun, fără să le pese că ești diabetic.
Nu știu cum se face că majoritatea dintre ei sunt creștini care tre` să țipe-n gura mare cât de creștini sunt ei, și cât de mult îl iubesc, și-l ajută, și-l preaslăvesc pe dumnezeu.

”Dar Camelia, tu ai ceva cu creștinii!” o să fiți tentați să spuneți.
N-am.
N-am nimic cu ăia care-și văd de treaba lor, la ei acasă sau în biserica lor, care nu-ți bat la ușă să te mântuiască sau care n-ar fi în stare să te ia la bătaie pentru că nu le împărtășești convingerile. Chiar n-am.
Ați auzit c-am ars vreo biserică, c-am bătut vreun creștin, că m-am dus din ușă-n ușă, să-ncerc să conving vreun creștin să se lepede de dumnezeul lui sau că mi-am schimbat numele în Varg Vikernes? Mă-ndoiesc.

Dar când un spital face parteneriat cu creștinii și le dă voie să stea pe holurile maternității, să-ncerce să convingă persoane să nu facă avort, deja mi se pare strigător la cer (pun intended).

ortodoxia-avortului

1. Indirect, să lași voluntari anti avort pe holul maternității, e încălcarea secretului medical. Nu dai lista persoanelor care vor să avorteze, dar dai voie să fie expuse public.
2. Înțeleg că un copil poate fi o minune, și-o binecuvântare. Dacă ți-l dorești.Dacă ai cu ce să-l crești. Dacă n-ai 16 ani și vrei să urmezi o facultate, nu să schimbi scutece. Dacă n-ai deja, și să mai faci încă unul n-ar însemna decât să-l chinui, pentru că de-abia te descurci cu cel/cei de-acasă. Dacă n-o să-l naști, doar ca să-l abandonezi, arunci la gunoi, maltratezi, pentru că ai impresia că ți-a distrus viața.
Oricum ar fi, e o decizie strict personală. Nu e locul nici unui creștin să vină, să se bage în sufletul tău și să-ți spună cum să-ți trăiești viața. Creștinul să-și vadă de viața lui. Pe care, probabil, n-o are, dacă stă pe holurile spitalului, încercând să te convingă cum s-o trăiești pe-a ta.
3. Voluntarii ăștia încearcă să te convingă să nu faci avort. Dacă te dau părinții afară, te ajută cu cazare, pamperși și lapte praf, cumpărați în special din donații. Și te laudă ce bună creștină ai fost, c-ai ascultat voia domnului și n-ai ucis micuța viață, cât timp era doar o celulă.
Da` dacă după ce te conving, îl naști și dup-aia te decizi să-l abandonezi sau să-l omori, e păcatul tău, sau al lor?
Dacă-l urăști toată viața, că din cauza lui n-ai tu viața pe care ți-o imaginai fără el, îl țin ei în brațe, îi oferă dragostea de care are nevoie și-l învelesc seara la culcare, după ce i-au citit o poveste?
Dacă n-ai cu ce să-l hrănești, că salariul e mic sau inexistent, îl hrănesc ei?
Dacă n-ai cu ce să-i iei ciocolata aia pe care și-o dorește, decât o dată pe an, i-o cumpără ei în locul tău?
Dacă iese cu handicap sever, îl iau ei în custodie?
Nu. Îți oferă pamperși și lapte praf, pentru că doar de atât ai nevoie ca să crești un copil.
4. Decât să stea pe holurile maternității, în încercarea de a împiedica avorturi, dacă tot vor să facă voluntariat, n-ar fi mai folositori în orfelinate, unde ălora care au scăpat de avort le lipsesc mâncarea, hainele, o vorbă bună și-oleacă de afecțiune? În loc să se ocupe cu popularea orfelinatelor, să se ocupe de cei care sunt deja acolo, care s-au născut și dup-aia li s-a dat cu șutul? Să salveze o viață deja existentă, nu o celulă.
5. Sau, mai bine, ia unul acasă. În 2010 erau aproximativ 70000 de copii orfani, fără să-i punem la socoteală pe ăia de pe străzi. N-ar fi mai creștin să-i ajuți pe ăia, decât să te bagi cu de-a sila în viața altora?
6. Te conving să nu faci avort și dup-aia, cât te ajută, te ajută din donații. Păi, stai așa. Tu ai convins-o să facă un copil. De ce ceri ajutorul altora să-l crească? Ai convins-o, e problema ta. Nu a statului, nu a donatorilor, strict a ta. Că nu s-a dus nici statul, nici oricare plauzibil de-a dona s-o tragă de mânecă. Și, dacă n-o loveai tu cu biblia în cap, n-avea nevoie de mila publicului.
7. Nici unul dintre creștinii ăștia n-o să înțeleagă că nu e de ajuns să supraviețuiești. Calitatea vieții chiar e importantă. Și ăia care au crescut cu un măr împărțit între 6 frați nu-s copii fericiți, îs copii chinuiți. Și, la fel, nici unul n-o să priceapă că misiunea lor sfântă pe pământ nu e să ia decizii în numele altora. Nu-i oprește nimeni să aibă 16 copii. Dar, la fel cum eu nu mă duc să le ridic copiii, pentru că mi se par cam mulți într-o casă cu 2 camere, nici ei să nu se bage-n viața mea. Care da, e privată și personală.
8. Poate că nu ar fi atâtea avorturi dacă s-ar pune accent pe educație. Dacă s-ar face campanii de informare despre cum să eviți o sarcină nedorită. Dar stai! Asta e împotriva voinței domnului! Ghici ce! Nu știi care e voința domnului, că n-ai stat cu el la o cafea. Poate că dorința lui e să te deștepți și să profiți de evoluție, implicit de metode de contracepție. Te-ai gândit la asta?
9. Știu, articolul e din 2014. Organizația despre care e vorba încă e activă, face marșuri, proteste și aruncă cu pedepse divine.
10. Toți ăștia ar trebui să priceapă că unii oameni chiar n-au nevoie de ajutorul pe care cu atâta mărinimie îl oferă. Și, la fel cum ei au ales calea domnului, restul ar trebui să aibă posibilitatea de a alege pe ce cale merg. Nu toată lumea vrea să fie mântuită. Că dacă voia asta, se ducea la biserică, nu la spital. Și că religia ar trebui să educe sufletul, da` să lase și creierul să se dezvolte, fără să-l îndoctrineze, că nu mai suntem în Evul Mediu.

Zilele trecute mi s-a spus că nu poți să te-nțelegi cu un om îndoctrinat, oricât de multe argumente valide i-ai aduce. Posibil. Dar măcar poți încerca să eviți alte îndoctrinări. Poate.

Published: May 28, 2016 | Comments: 13

3 milioane de semnături pentru modificarea Constituției

Uneori, din ce în ce mai des în ultimul timp, am senzația că majoritatea e formată din dobitoci.
Majoritatea aia pe care o vezi pe stradă, la știri și, din ce în ce mai des, pe Facebook.

Și nu vorbesc despre ăia care dau share la absolut orice post, care le promite să câștige ultimul model de iPhone, nici de ăia care chiar citesc cu atenție sporită orice articol care începe cu ”Incredibil! N-o să-ți vină să crezi! Dă click aici ca să…”, nici măcar de cei care țin să te informeze de 5 ori pe oră unde sunt, ce simt în acel moment, ce face puiul, minunea de a fi mămică, revolta împotriva vaccinurilor, cât de plini de sentimente sunt, citate motivaționale sau alte nimicuri din astea.
Ăștia măcar îs în cercul lor mic, ancorat de net, în care nu fac nimic. Nu schimbă nimic. Creează câțiva nervi, omoară câțiva neuroni, scroll în jos, și-ai scăpat de ei.

Nu. Vorbesc despre majoritatea care chiar are câte o idee, singulară și cam fixă, pe care chiar o pune în aplicare.

O propunere legislativă poate fi înaintată Parlamentului de către un grup de minim 100.000 de persoane cu drept de vot, din cel puțin un sfert din județele țării.
Luni, la Senat, va fi depusă o propunere legislativă, semnată de 3 milioane de români cu drept de vot, pentru schimbarea Constituției. O fi o chestie vitală, o să vă spuneți. Ceva revoluționar care să scape România de corupție, sărăcie, prostie. 3 milioane e un număr important. Cu 3 milioane de oameni în spate, dărâmi guverne, faci revoluții, schimbi cursul istoriei. Trebuie să fie o propunere majoră, ceva se va schimba, finalmente, în bine. Să fie anti-corupție? Să fie despre împărțirea bugetului? Despre cine poate ocupa funcții în stat? Despre cum să rezolvăm salariul de 1000 RON pe lună? Ceva-ceva deștept trebuie să fie acolo, dacă au semnat-o 3 milioane de oameni!

Știți pentru ce au semnat 3 milioane de oameni? Din ăștia, care au drept de vot și care or să voteze și anul ăsta, și la următoarele alegeri și, cel mai probabil, măcar 10 ani de acum încolo? Știți pentru ce s-au coalizat? Pentru ca, în Constituție, să fie specificat că, în România, familia se întemeiază pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie. Să scrie acolo, negru pe alb, că, dacă ești gay, nu te poți căsători.
Pentru 3 milioane de români este foarte important ca 2 bărbați sau 2 femei să nu se poată căsători. Să nu aibă actul ăla legalizat. Să nu poată să beneficieze de toate chestiile de care beneficiază 2 oameni căsătoriți. E foarte important să știe că, datorită lor, România devine, încet-încet, gay-free.
Dacă chestia asta e votată, vor răsufla ușurați și se vor gândi că-s mai frumoși în ochii domnului, c-au alungat păcatul din țară. Probabil vor aprinde câteva lumânări, se vor bate reciproc și creștinește pe umeri, și-or să-și spună c-au făcut primul pas către rai.
E bine de știu că bunăstarea familiei române e strâns legată de nefericirea sau inexistența familiilor altora.

E cam pe același plan cu ăia care au lătrat că vor lege antifumat radicală. Care s-au bucurat că fumătorii nu vor mai avea cum să fumeze în public. NICIODATĂ, NICĂIERI. Cu toate că, personal, nu i-ar fi afectat existența anumitor baruri exclusiv pentru fumători. Și-n condițiile în care se făcea apel la toleranță, îți urau să mori de cancer. Că din banii pe care îi cotizează ei la sănătate, se tratează și bolnavi de cancer pulmonar. Posibil fumători. Cel mai probabil, plătitori de asigurare medicală, și ei.
Cam tot pe acolo.

Este bine că putem observa că, la nevoie, românul știe să fie solidar. Să-și ceară drepturile. Să înainteze propuneri legislative care să-i schimbe viața în bine.

Eu n-am văzut 3 milioane de oameni să se adune, să semneze și să ceară executarea referendumului din 2009, când s-a cerut parlament unicameral, cu maximum 300 de membri.
În momentul actual, sunt 588 de parlamentari. Care stau pe banii noștri. Stau, că de produs, nu produc nimic. Pentru populație, adică.
Tot modificarea Constituției era necesară și pentru chestia asta.
În condițiile în care, în ultimul an, parlamentarii și-au mărit pensiile speciale lunare la sume la care salariatul de rând ajunge cam într-un an. Fără să vorbim de restul beneficiilor pe care le au în timpul mandatului. Fără să vorbim de salariile pe care le au.
Nici că e posibil să se adopte legea ”regretului efectiv”, astfel încât ăștia cu evaziuni fiscale majore să scape mai ieftin și mai ușor.
Nu s-au isterizat românii nici când parlamentarii au votat să aibă imunitate dacă și-au angajat rudele la cabinete înainte de 2013.
Nici când și-au aprobat imunități peste imunități în stilul în care, nici dacă s-ar dovedi că-s Charlie Manson, amestecați cu Hitler și cu Al Capone nu știu dacă ar putea păți ceva.
Nici când au hotărât, tot de capul lor, că președintele n-are voie să trimită o lege spre reexaminare decât o singură dată. Lege pe care, de altfel, dacă parlamentarii o votează, președintele e cam obligat s-o aprobe, că așa funcționează Constituția noastră.
Nici când s-au hotărât că nu le mai convine clasa politică, dar n-au insistat îndeajuns de mult pentru dizolvarea Parlamentului.

Singurele dăți când romaânii s-au adunat mai mulți au fost în `89, după Colectiv, și pentru interzicerea căsătoriilor gay.
Pentru că asta din urmă e prima pe lista priorităților la noi.

Și tare mi-aș dori să văd cum se schimbă în bine viața celor care au semnat, dacă legea va fi aprobată.
Să văd cum, pentru că ei vor familie din femeie și bărbat, o să le crească nivelul de trai.
Cum or să le-nflorească salariile, cum or să aibă cu ce să-și hrănească toți copiii, inclusiv ăia care au câte 7, că e păcat să avort sau prezervativ, cum vor găsi job după job, în stilul în care n-or să mai reușească să le refuze.
Cum sistemul sanitar n-o să mai fie nici murdar, nici corupt. Cum învățământul o să fie strălucit. Cum n-or să mai existe nici săraci, nici orfani, nici violență, nici mizerie, nici nesimțire.

Pentru că, dacă s-au coalizat 3 milioane de oameni, trebuie să fie ceva cu adevărat important!

Published: May 21, 2016 | Comments: 35

Probleme pe care le ai când vrei să schimbi locul de muncă

Am stabilit deja că sunt corporatist. Eu, și majoritatea cunoscuților.
Că e o firmă mai mică, mai mare, dă ciocolată gratis, sau face constant team-building-uri care par foarte amuzante și instructive, că n-au primă, sau nu primesc bonuri de masă, că se stă cu biciul pe ei, ca pe plantație, sau e relaxare plătită, tot corporatiști îi cheamă.

Meseria generației. Și boala ei.

Inclusiv ăia, pe care ți-i dau părinții drept exemplu că s-au mutat la Cluj și au salariu de 6000 de euro pe lună, și tu de ce nu poți să te muți la Cluj, să ai și tu salariu așa de mare, tot corporatiști sunt. Majoritatea foștilor colegi de liceu/facultate, majoritatea amicilor întâmplători sau a cunoștințelor strict de Facebook, tot pentru o corporație lucrează. Sau au lucrat. Sau au cochetat cu ideea.
Restul – îs ori fericiții care fac ce le place, în condițiile impuse de ei, ori ăia care lucrează în construcții, ori șomerii. Sau ăia care trăiesc din alocația copiilor, da` pe ăia nu-i băgăm neapărat nici măcar la ”cunoștințe întâmplătoare”.

Dar sunt corporatist. Fac parte din sistem de ceva timp. Uneori am impresia că sistemul există doar pentru că-l țin eu pe umeri. Tot sistemul. Alteori îmi fac probleme de conștiință că sistemul sanitar, legislativ sau economia întreagă nu merg cum trebuie pentru că nu le țin eu stabil pe umeri. Că aș putea să fac mai mult. Să muncesc mai mult, să țip mai tare, să mă agit mai mult. Să fiu schimbarea pe care o vreau în lume. Primul pas. Câcaturi din astea motivaționale.
Îmi trece rapid, oricum.
Că-mi aduc aminte că mi s-a tocit fundul de atâta stat pe scaun. Mi s-a găurit retina de atâta comp. Mă doare spatele de la același scaun și același comp. Am nevoie de un maseur profesionist care să se ocupe 8 ore, cât stau la muncă, de junghiul din omoplat.

Și-mi aduc aminte că aveam planuri de cucerire a lumii. Că voiam să schimb totul din fraze bine plasate. Că voiam să fiu arheolog, și avocat, și jurnalist, și orice care să conteze mai mult decât pentru ștatul de plată la început de lună. Că voiam să fac totul din plăcere, și pasiune, în termenii mei, fără să mă gândesc la facturi, să fie nu o meserie/job/loc de muncă, să fie ceva care chiar să mă reprezinte. Pentru care să mă trezesc luni dimineața fără să-mi spun ”Fuck! Iar e luni!”

Așa că, periodic, ajung să-mi schimb locul de muncă.

Primul pas e simplu : îți dai demisia. Vorbești cu managerul, îți anunți preavizul, semnezi un teanc de acte și, în funcție de firmă, în 20 de zile (sau mai puțin, dacă ți se acceptă fără preaviz) ești liber să-ți urmezi visul noncorporatist.

A se nota că, de obicei, primul pas e, de fapt, ultimul.

Ok, îți dai demisia. Presupunem cazul fericit, în care n-ai de plătit chirie, rate, prea multe facturi, și nici nu mănânci într-atât de mult încât să nu te saturi cu câte o masă pe zi pe la prieteni, rude, cunoștințe.
Nici nu fumezi pentru că, dacă de-o masă te lipești ușor, de țigări nu-ți dă nimeni bani.
Care-i planul?

Simplu:
Ce știu să fac? Să scriu. Știu să scriu, să mă joc cu diverse programe la un nivel mediu, vreo 2 limbi străine, învăț repede, am carnet de conducere, știu să vorbesc, să te conving, să te contrazic, să te enervez, să-ți dau sfaturi (pe care nu le-aș putea aplica pe mine, dar știu să le dau), cultură generală, muzică, filme, să fumez, să citesc.
Ce pot realmente să fac? Deocamdată, în nici un caz să conduc. Am carnet de mai bine de 10 ani, n-am condus decât o singură dată.
Ce aș fi dispusă să fac? Să nu mă pui să conduc. Să nu mă relochezi cine știe pe unde. Să nu mă pui să lucrez în program inuman de mai devreme de ora 12. Să nu mă pui să lucrez mai mult de 8 ore pe zi. Hai, fă-le 6. Să nu mă trimiți pe teren. Să nu-mi spui ce să fac. Să nu-mi impui ora la care să ies în pauză. Să nu trebuiască să am răbdare, dacă nu am chef. Să nu mă bați la cap. Să mă plătești la timp. Bine. Să nu fie politețea elementul cheie. Nici ținuta office. Nici să mă pui să port fustă. Sau să-mpart pliante în poștă. Să nu-mi pui program fix. Să hotărăsc eu cum, unde, cât muncesc.
Știu! Mă apuc de hand made! Lucrez cât vreau, când vreau, chiar și noaptea dacă-mi tună, e frumos, e relaxant, și mai ies și bani din asta.
Și-mi iau talentele la puricat.
Știu să cos? Știu! Aș putea și împleti? Aș putea! Cu oleacă de exercițiu, m-apuc de făcut cercei, brățări și coliere. Din ațe, pietricele, piele și orice material original. După adunat materiale, făcut proiecte, planificat cum sparg piața cu produsele mele inedite, 3 noduri mai târziu îmi dau seama că n-am răbdare. Chiar n-am.
Știu să desenez? Ce desenat, că orice mai mult de-o linie dreaptă e chin. Și nici aia nu iese dreaptă decât cu rigla.
Știu! M-apuc de scris advertoriale! E simplu, e frumos, îmi place să scriu, ba chiar îmi place și partea aia de cercetare din spatele advertorialelor. Perfect!
Și examinez piața. Nici advertorialele nu mai sunt ce erau odată, dacă n-ai avut inspirația să-ți creezi o piață de clienți de acu` câțiva ani. Acum, începător, îți iei undeva la 20 de lei/text. Dacă ai noroc. Păi, și? 20 de aici, 20 de dincolo, se adună. Da` eu nu vreau să scriu texte de 20 de lei. Să fim serioși, pentru banii ăștia, nici calitatea nu mai e ce era cândva. Plus că-mi pierd cititorii de idei, care or să se plictisească să vadă 20 de bălării publicitare, scrise-n vârful tastaturii. Calitate, nu cantitate vreau.
Se scot posturi la primărie. Alea-s bine plătite, tre` să-nveți puțin și dup-aia, viață! Program 8-16? Da` cu ce-am greșit, în viața asta sau în viețile anterioare? Plus oameni cu care tre` să interacționezi drăguț, alții pe care tre` să-i suporți, chit că vrei să le faci masa guler. Nu.
S-au scos posturi la penitenciar. Mișto. Interacțiune, bani, program flexibil, mediu nou, te implici în reeducarea oamenilor, șmecherie curată. Dacă proba fizică n-ar fi eliminatorie, și rezistența obligatorie. Dacă n-aș avea tatuaje la vedere, la ținuta de vară. Dacă n-aș intra încă înainte de a-mi da seama de toate astea în paranoia, că dacă superi pe cineva de acolo, îți montezi ușă dublă și te uiți toată viața peste umăr, să nu te taie cel căruia nu i-a plăcut cum te-ai uitat la el într-o oareșcare dimineață. Nu.
M-apuc și fac un curs. De formator, mediator, consiliere, medic, avocat, orice. Și dup-aia-mi fac firmă specializată, și sparg piața! Aha. Te-ai uitat câte cabinete particulare există deja? De orice. Cum spargi o piață deja spartă?
Ce-ai terminat? Jurnalism? Te faci ziarist! Aha. În Galați. La cele 2-3 publicații pe care le-ai testat deja din liceu. Adică acum mai bine de 10 ani. Și ai decis că nu-ți place politica pumnului în gură. Deci nu.
Știu! Radio! Te costă nimic să-ți faci radio pe net. Vrăjeală. Mori de foame în 3 luni.
Te costă de la 5000 de euro în sus să-ți faci radio profi. Îi ai? Nu. Dacă i-ai avea, i-ai investi știind că, cel mai probabil, dai chix? Nu.
Bagi dosar la Fonduri Europene. Cu o idee inedită. La cât e de inedită, merge în Galați? Nu.
Te apuci de comerț. Mic, gen consignație. Să nu mă pui să conduc. Să nu mă relochezi cine știe pe unde. Să nu mă pui să lucrez în program inuman de mai devreme de ora 12. Să nu mă pui să lucrez mai mult de 8 ore pe zi. Hai, fă-le 6. Să nu mă trimiți pe teren. Nu.
Învață programare IT. E scurt, e ieftin, e bine plătit după, îți alegi programul. Aș putea să-nvăț. Aș putea. Nu mai vreau. Plus că nu mi-ar plăcea. Ar fi o chestie făcută strict pentru bani. Realul nu e de mine.

În momentul de față, aș putea face multe. Chiar aș putea. Vreau să le fac? Da. Și nu.
Sunt într-o zonă de confort? Sunt.

Când vrei să-ți schimbi locul de muncă, este esențial să te-ntrebi dacă, în momentul în care te vezi semnându-ți demisia (fără să știi clar că te duci la locul de muncă ideal – pe care dacă l-ai găsit, esti norocos, norocosule!), ești dispus să faci toate sacrificiile alea mici, pe care înainte nu trebuia să le faci: timpul tău, prea mult timp, bani care nu vin regulat, program, ce te face fericit, o să mai ai timp/chef/bani de-o bere.

Și, de obicei, n-o să mai ajungi la primul pas.
Eu știu. Eu am fost acolo. Am semnat. M-am întors. Mă mint că n-am pastă-n pix să semnez din nou.

Published: May 11, 2016 | Comments: 22