Author Archives: cami

Dietă I

“Fată, am mâncat de sărbători de toate…”
“Ei, fată, eu am mâncat şi de 7 ori pe zi…Acasă trebuia să mănânc, că a făcut mama sarmale şi răcituri…La naşu’ n-am putut să nu mănânc, că făcuse nişte fripturi…Dup-aia am fost la soră-mea şi avea caltaboşi şi cârnaţi; cum să mă abţin?”
“Hai, fată, lasă, cine crezi că se putea abţine? Plus cozonacul care a fost de-li-ciooooos!”
O oră mai târziu…
“Fată, trebuie să slăbesc. Am pus 5 kile pe mine săptămâna asta.”
“Şi eu, fată. De mâine nu mănânc decât ţelină şi morcovi. Nu se mai poate aşa…”
“Da, fată, da’ o shaorma tot aş mânca. Şi a făcut maică-mea aseară o ciorbă de burtă, de nu mă pot abţine. Şi acu’ tot la ea mă gândesc…”

Din categoria discuţii despre orice, subcapitolul dietă.

N-am înţeles niciodată cum poate o persoană să spună că ţine dietă şi să fie non-stop cu gândul la mâncare. Să tresară când aude foşnetul unei pungi, să se ridice de pe scaun şi să scaneze despre ce fel de mâncare este vorba. În cazul în care e mâncare “valabilă” (în traducere, orice fel de mâncare ar fi – de la covrigei până la ciocolată – e “valabilă”) să te privească luuung, să treacă pe lângă tine, să se servească şi apoi să se plângă de kilogramele în plus. Păi, cam cât iei în greutate dacă, pe lângă pachetul tău, mai guşti din alte 10 pachete?
Cunosc persoane care ţin dietă tot timpul. Întotdeauna se plâng despre cât e de greu să te abţii de la mâncare, despre cum mirosea în bucătărie, despre cum au salivat când au trecut pe lângă pizzerie, despre chinul pe care trebuie să-l suporte pentru a ajunge frumoase şi slabe ca modelele din reviste şi care, după ce timpul de plâns de milă a trecut, se înfundă în primul fast-food şi se delectează cu shaorma. Nu mică. MARE.
A doua zi, evident o iau de la capăt.
Poftă, plâns, dietă, shaorma. Poftă, plâns, dietă, shaorma. Poftă, plâns, dietă, shaorma.

Published: February 21, 2010 | Comments: 2

Despre ce e vorba

Femeile vorbesc mult. Dar extrem de mult. Pot vorbi ore-n şir despre borcane, poşete, relaţii, relaţia lor, relaţia altor femei, copii, copiii lor, copiii altor femei, ojă, farduri, poze, emisiuni, diete, cărţi, religie, pomeni, morţi groaznice, reţete încercate sau pe care şi-ar dori să le încerce, case, apartamente, canapele, draperii, covoare, tigăi, magazine, alte femei, pantofi, rochiţe, bluziţe, cămăşuţe (toate la diminutiv), telefoane mobile, persoane pe care nu le-au cunoscut, sex, aspiratoare, homosexuali, transexuali şi lesbiene, sutiene, tampoane, mecanica motoarelor, coafuri, creme de faţă, metode de demachiere, animale, peşti, prostituate, filme, designeri, rude,,,
Când nu mai au despre ce vorbi, o iau de la capăt.
Ore în şir, zile în şir, ani în şir, dacă n-ar trebui să moară, ar vorbi o eternitate. Şi încă nu sunt sigură că, atunci când ajung în mormânt, nu se strâng pe câte o piatră de cavou şi nu continuă discuţia începută cu ani în urmă…

Published: February 20, 2010 | Comments: 1

Viermii din cireaşă -compunere clasa a-IV-a – revizuită

“E mai şi e vremea cireşelor. Mama a cumpărat cireşe. Sunt multe, roşii şi parfumate. Îmi plac cireşele pentru că miros a primăvară, iar după primăvară vine vara. Vara vine vacanţa.
Cireşele au fost într-o pungă pe care mama o numeşte “de un leu”. Erau îngrămădite şi murdare. După un timp, le-a pus în chiuvetă şi a dat drumul la apă. Stropi reci cad pe cireşele rumene.
Acum tronează ochioase într-un castron de plastic. Sunt mari şi au pieliţa aproape străvezie. Parcă sunt bomboane de zahăr, ca-n filmele americane. Acolo sunt nişte aparate speciale în care dacă bagi un bănuţ, cade bomboana. Cireşele n-au cum să cadă din castron.
Mama desface cireşele înainte de a le mânca. “Să nu aibă viermi”, zice ea sfătoasă. Eu nu desfac cireşele. Dacă ar avea viermi, n-ar avea ce să-mi facă. Şi caisele au viermi. Desfaci caisa, dai la o parte viermişorul şi mănânci caisa. Viermele e mic. Cireşele sunt mai mici decât caisele, deci viermii sunt minusculi.”
Compunere de clasa a patra. Zâmbesc ironic, ca atunci când am zâmbit tâmp când mi-a arătat mama că viermele de cireaşă poate fi la fel de mare ca cel de caisă. Nu mi-a păsat de el, în schimb n-am mai mâncat cireşe. Mi se părea că viermişorul seamănă cu Omide. Cum ai putea s-o mănânci pe Omide? Avea faţa lătăreaţă, zâmbet mare şi bun. Avea şi antene. Bineînţeles că viermii n-au antene; şi nici nu sunt omizi. Nimeni nu m-a făcut însă să-mi schimb părerea. Chiar dacă nu se văd, antenele tot pot exista. La fel ca mustăţile mele când mă transform în pisică. Dar asta e altă chestie. Oricum, revenind la cireşe, cum aş fi putut s-o mănânc pe Omide?
Din clasa a-IV-a am rămas cu idea că, mâncând cireşe, îţi mesteci – într-un fel alambicat – copilăria. Bineînţeles că, pe atunci, nu aveam o exprimare atât de elaborată. Era mai mult ca un sentiment. Ca atunci când ştii că apa are gust de clor, chiar dacă n-ai băut clor niciodată.
Mulţi ani m-am ferit de ele. De cireşe, adică. Până într-un moment când, după o lungă “abstinenţă”, mama a cumpărat cireşe de mai, le-a spălat şi le-a pus într-un castron de plastic. Am uitat şi de viermi, şi de Omide, şi de copilărie, şi-am băgat vreo 3 deodată în gură, cu plăcerea canibalului care, după post, dă cu ochii de bucăţica lui preferată de carne din trupul vecinului.

Published: February 20, 2010 | Comments: 8