amintiri

Ne merităm soarta – p.2

În fiecare zi vă plângeți că nu merge nimic în țara asta. Că legile sunt făcute să-i protejeze pe hoți, că nimeni nu mai respectă nimic, că nu aveți cu ce să vă hrăniți copiii, că sistemul nu funcționează, că se duce totul de râpă.
Din cauza unor lichele ca voi se duce totul de râpă, mă! Din cauza voastră, care nu știți decât să vă plângeți, dar nici nu vă-mpotriviți. Nu spun să faceți ceva constructiv, spun doar să respectați toate regulile de care vă plângeți că nu se respectă. Nu să fiți schimbarea pe care o vreți de la lume, ci doar să respectați ce vreți să se respecte. Nu să faceți revoluții, ci doar să aveți bun-simț și să nu faceți ceea ce reproșați că vi se face.
Dar e greu. Ce, dacă ăla face, și poate să facă, și scapă nepedepsit, voi sunteți mai proști? De ce să respectați voi regulile, când ceilalți le încalcă? Vă plângeți de cei care le-ncalcă și, dacă tot nu merge nimic în țara asta, hai să le-ncălcați și voi, că doar toată lumea o face. Cum să nu fii oaie, la fel ca ei? Te iau de prost dacă respecți ceva. Orice.

În ultima săptămână am văzut atât de multe, încât tind să cred că meritați să nu vă meargă bine și vă vă duceți de râpă, o dată cu sistemul pe care-l blamați că nu vă protejează.

Îmi pun centura de siguranță. Pentru că stau în față și, oricât de bun șofer ai fi, nu te cunosc. Și chiar dacă te-aș cunoaște, și aș avea încredere în tine, nu ești singur în trafic.
– Da` de ce-ți pui centura? Nu e obligatorie.
Ba e. Nu pentru tine – șofer, dar pentru mine – pasager – e.
Că știi tu că nu ne oprește poliția și nu-mi dă amendă. Sau că știi unde sunt radarele. Sau că ai prea multă încredere în tine. Dar e obligația mea să port centură. Și, chiar dacă n-ar fi obligatorie, tot aș purta-o. Că mă simt puțin mai în siguranță. Și, până la urmă, nu înțeleg cu ce te deranjează că eu aleg să-mi pun centura. Nu e ca și cum ai consuma mai multă benzină din cauza asta.

Linia continuă. Știu că nu ai voie s-o depășești, că e posibil să-ți suspende permisul din cauză c-o depășești și chiar nu mă deranjează să ocolim 200 de metri, în așa fel încât tu să respecți legea. Plus că e și siguranța mea în joc. Pe mine mă lovește de pe contrasens, nu pe tine. Și s-ar putea să mă doară tare, mai ales dacă nu am centura pusă.
Insist să nu întoarcă pe linia continuă. Insistă să-ntoarcă.
– Ia uite și la țăranul ăsta, numai pe banda a doua putea să conducă, prima bandă nu-i ajungea!
”Țăranul” era regulamentar pe linia a doua, pe sensul potrivit, dar a făcut greșeala de a întârzia o întoarcere neregulamentară pe linie continuă.
– Și nu e problemă, cunoaștem și noi polițiști, nu-mi iau permisul doar pentru asta.

Forțarea portocaliului.
– Da, a forțat portocaliul, dar chiar așa? Să-i ia permisul? Eu n-aș fi semnat procesul verbal, că n-aveau martori să dovedească. Și-n plus, la câte măgării fac și polițiștii, și cum stau la pândă, să prindă orice șofer care încalcă puțin legea… Că-s puși pe pândă și pe dat amende, ceea ce nu e normal. Păi, de asta îi plătim din banii noștri? Să se ocupe, dom`le, de ăia care fură sau dau în cap, nu de toate nimicurile, că de asta nu merge nimic în țara asta!
Polițiștii îs plătiți să se asigure că tu respecți legea. Orice ar însemna asta. Că ai aruncat o hârtie pe stradă, că ai scuipat, că ai mâncat semințe la bancă și n-ai adunat după tine, că n-ai strâns rahatul după câine, când l-ai scos la plimbare, că nu ți-ai sterilizat câinele, că ai trecut pe roșu, că n-ai centură, că ai încălcat limita de viteză, că ai pocnit pe cineva, că l-ai omorât, că l-ai calomniat, că ai fumat în locuri în care n-ai voie să fumezi, că ai furat sau că ai dat și-ai luat mită. Fiecare pe specificul lui, bineînțeles. Rutiera n-o să se ocupe de fraudă. Dar da, sunt plătiți din banii tăi ca să se asigure că toți respectă legea. Inclusiv tu.
Legea nu se respectă prin comparație, legea se respectă, punct.

Forțat portocaliu, și trecut pe roșu.
– Nu trebuia să faci asta. Și cu 2 minute, și fără 2 minute, tot acolo ajungem. Dar prefer să ajung întreagă.
– Păi nu, că alunecă pe jos și e mai greu să pui frână, decât să treci direct.
Asta m-a lăsat fără replică.
Ești conștient de faptul că alunecă roțile și e mai greu să pui frână, așa că alegi să treci pe roșu, când și pentru cei care ar fi trecut regulamentar, pe verde, ar fi fost la fel de greu să pună frână?
În top, fără drept de apel.

Nu avem cu ce să ne hrănim copiii, statul nu de ajută îndeajuns.
Ea – casnică. El – șomer. Numărul copiilor? De la 6 în sus.
Eu înțeleg că, dacă n-ai îndeajuns de mulți bani, n-ai cu ce să cumperi lemne, în așa fel încât să te încălzești, așa că apelezi la soluții alternative de încălzire. Dar o cutie de prezervative e mai ieftină decât 18 ani de întreținere și creștere a unui copil în condiții decente.
Ești ori prost, ori inconștient, ori nesimțit să faci copii pe bandă rulantă, știind clar că n-ai cu ce să-i crești.
Nu, nu statul e obligat să aibă grijă de tine și de copiii tăi. Mă-ndoiesc sincer că statul a avut ceva de-a face cu momentul în care ai avut orgasm. Tu ești obligat să ai grijă de ei. Și dacă stai c-o mănâ-n nas și cu cealaltă-n fund, plângându-te că n-ai cu ce-ți plăti facturile sau ce da de mâncare la copii și așteptând ajutorul din exterior, nu ești decât un parazit. Paraziții nu se ajută, se extermină.

Până și-un avort e acceptabil în situația asta. Da, ați fost nesimțiți că nu v-ați protejat la timp. Dar nu continua în nesimțire, chinuind încă un copil.
Dar stai! N-ai cum! Îngerii dreptății sunt acolo să te ajute să nu faci ceva neplăcut în ochii domnului! Avocații embrionului de-abia format sunt acolo să ajute mămicile predispuse la avort! Le vor ajuta să nască și să crească micuțul cu cel puțin 100 de RON pe lună, din donații! Orice, numai nu avortați. Faceți copii care vor crește în lipsuri, ca să aveți de ce să vă plângeți că statul nu vă ajută și că nivelul de trai în România e mizer.

Pe ăștia din urmă i-aș condamna primii. La orice, numai să nu mai aibă contact direct cu societatea. Pentru că profită de prostia, incultura sau disperarea unora, doar pentru a se simți ei mai frumoși în ochii domnului. Să poată adormi noaptea gândindu-se că au mai salvat un embrion de la avort, fără să le treacă măcar prin cap faptul că, în cele mai multe cazuri, l-au condamnat la o viață de foame, neajunsuri, disperare.

Și mai sunt.
Vă aruncați gunoiul pe geam, din mașina voastră luxoasă, și vă plângeți că orașul e murdar. Ninge constant și, cu toate că plugurile sunt pe traseu, vă plângeți că de ce n-a venit primarul personal să deszăpezească. Vă plângeți de maidanezi, dar nu vă castrați câinii pe care-i scoateți la plimbare. Vă plângeți că medicii iau mită, dar sunteți primii care se duc cu plicul. Vă plângeți că polițiștii iau mită, dar pentru câteva zile în minus la eliberarea unui act – vă duceți cu plicul. În loc să învățați pentru examene – vă duceți cu plicul. Vă bucurați că vi s-au mărit pensiile, și iertați faptele penale ale celor care v-au mărit pensiile. În loc să vă bucurați că vi s-a dat primă, vă enervați că altul a luat mai mult. În loc să vă bucurați că aveți un loc de muncă, vă râcâie că altul lucrează mai puțin. Vă plângeți că nu v-ajunge salariul, dar mai trântiți o rată. Și ce dacă n-ai voie cu telefonul la ureche în trafic? Toată lumea vorbește la telefon!
Nu vă interesează să respectați legile, vă interesează că nici alții nu le respectă.

Mi-a zis cândva, cineva mai deștept ca mine, că singura șansă pentru o Românie cu adevărat funcțională e o dictatură. Militară, de preferat. Cu reguli decente, de bun-simț, dar pe care, dacă nu le-ai respectat, îți iei amendă. Românul ține mult la banii lui și dacă-l arzi la portofel, n-o să mai greșească. Și dacă amenda nu-l sperie, muncă în folosul comunității, privarea de drepturi, închisoare. Dar dictatură sprijinită pe militari plătiți bine. Atât de bine, încât să fie incoruptibili. Și-oleacă de teroare – pentru toți.
Am strâmbat din nas, atunci. De-abia am ieșit din dictatură și teroare, și să ne întoarcem din nou acolo?
Cu cât mă uit mai mult în jur, jur că asta ar fi singura cale. Pe care v-ați merita-o.

V-ați merita soarta. V-ați merita-o, mă, cu vârf și îndesat.

Published: January 14, 2017 | Comments: 3

2016 spre 2017

Pentru că n-am cuvintele la mine. Și, chiar dacă le am, nu simt nevoia să le dau mai departe.
Pentru că n-am chef de bilanțuri. Și, oricum, bilanțul nu-i ajută decât pe contabili.
Dar, pentru că tradiția e tradiție.
Pentru un an mai bun.
Pentru ca tot ce-a fost bun în 2016 – să rămână, și ce-a fost rău – să nu mai revină niciodată.

Ne citim peste câteva zile.

Published: December 30, 2016 | Comments: 1

Generația cic-cic

Cic-cic era sunetul cu care-ți încărcai arma. Nu era o armă de-adevăratelea, la fel cum nu putea să te omoare de-adevăratelea. Te scotea doar din joc pentru o tură, sau pentru mai multe, în funcție de regulile prestabilite. De cele mai multe ori era o banală bucată de lemn sau de polistiren bine răzuit în formă de pistol, de pereții blocului, dar era forma supremă de violență pe care ți-o permiteai, și pe care le-o permiteai celorlalți.

Mai erau, bineînțeles, și copiii cu adevărat violenți, care aruncau cu bucați de bordură după orișicare. Cu ăștia nu se juca nimeni, nu le spunea nimeni că nu e bine, și le trecea zmeismul când realizau că e mai mișto să te joci cu ceilalți, decât să cauți borduri de aruncat. Sau dispăreau pentru o bucată bună de timp și șușotelile spuneau că au ajuns la închisoare. Habar n-am ce se întâmpla cu ei, dar cic-cic-ul continua nestingherit.

Cic simplu spuneai când te făceai că ai compostat biletul, că ai încasat banii în jocul de-a vânzătoarea, că ai apăsat pe-un buton și, de fapt, pentru orice alt zgomot mai mult sau mai puțin mecanic. Tot cic foloseai ca să faci să dispară orice te supăra. Nu dispărea? Cic-cic – și clar magia își făcea efectul!

Cic-ul și cic-cic-ul au fost sunetele cu care am crescut, cu mult înainte de a ști că există și alt soi de sunete. Sau alt soi de violențe. Sau înainte de a ști că magia funcționează doar în imaginația copiilor.

În fiecare an îmi făceam ghetuțele, și-n fiecare an așteptam ceva în ele. De cele mai multe ori era o ciocolată, o portocală și-o banană. Nu știu să fi auzit pe alții, leat cu mine, să fi primit altceva.
În fiecare an, împodobeam și bradul, și-n fiecare an așteptam cadourile de sub el. De cele mai multe ori erau cadouri utile, ceva dulciuri și, poate, câte o jucărie.
Dar erau momentele din an pe care le așteptam pentru magie. Și pentru a povesti copiilor din cartier și colegilor, la școală, ce am primit.

În generația mea, cadourile nu erau cu mult diferite, dar nimeni nu-și pierdea răbdarea. Fiecare descria ce și cum a primit, fiecare se bucura pentru fiecare și, dacă mă gândesc acum, nimănui nu-i păsa de nimic altceva.
Mă uit la generația aia acum, și nu mai recunosc nimic. Nici cic-cic-ul, nici răbdarea, nici ideea că orice e posibil.

Îmi place să cred că am fost o generație de oameni deștepți, inventivi, toleranți, puternici, rezistenți, corecți. Probabil am fost. Sigur am fost. Când aveam 7, 8 9, 10 ani. Posibil până pe la 14. 15. 20. Posibil încă să mai fim. Și-atunci de ce sau cum de nu se vede? Cum de-am ajuns să mă uit în jur și să nu mai recunosc nimic din ce am învățat, încă din copilărie, c-ar trebui să fie deștept, inventiv, tolerant, puternic, rezistent, corect?

Mă uit în jur.
Un taximetrist trece cu mașina intenționat peste o cățelușă. Un bărbat lovește cu mașina o iapă gestantă. PSD-ul împarte calendare ortodoxe, în plină campanie electorală. Sub 100 de persoane la ședința Camerei Deputaților, ăia lipsă fiind cei pe care o să-i votați din nou, la sfârșit de săptămână. Festivități de Zilele Galațiului, 1 Decembrie și luminițe, și plângeri că de banii ăia puteam avea apă caldă. Un motan de rasă plin de purici, ținut în mașină, pentru că stăpânul a făcut copil. Amenințări cu moartea la telefon, către un bărbat gay. Creștini care mă-ndeamnă să plec din țară, ca să nu pângăresc pământul creștin ortodox românesc. O cățea își alăptează puii de-abia născuți, cu toate că are cercelul primăriei, cum că a fost sterilizată. Hingheri care vin să ridice pisici. Un Ponta care, cu cât înjură și jignește mai mult, cu atât are mai mulți susținători. O Nouă Dreaptă cu aspirații de Ku Klux Klan. Un bărbat își asmute pitbull-ul să sfâșie o mâță și e, în continuare, liber. O fată e agresată de polițiști și de o grasă-n colanți pentru că are un câine prost și pașnic, fără botniță, și nici unul dintre agresori nu pățește nimic. Trei fete și un băiat bat și dezbracă o fetișoară, totul pe filmate, și nimic nu se întâmplă. O polițistă ține un copil posibil hoț de mână și toată lumea țipă ”abuz în serviciu!”. Trei milioane date la un medic și alte două la asistente; n-au fost cerute, dar nici refuzate. Alegeri. Ieși la vot, pentru a fi schimbarea pe care o vrei în societate! Cu cine? Sincer, eu n-am găsit pe nimeni care să-mi merite, în totalitate, votul. Poate doar Cioloș, dar ca să ajungi la el trebuie să treci PNL sau USR, și nici unul dintre ele nu e o opțiune. Vorbitul la telefon la volan se pedepsește cu amendă, cu toate astea văd doar telefoane la volan. La fel și lipsa centurii; asta nu înseamnă că, de fiecare dată când mă urc într-o mașină, nu sunt sfătuită să uit de ea. Legile se fac după ureche, și se respectă la fel.
Și nimeni nu face nimic. Sau face, toate cele de mai sus. Nimic împotrivă.

Generația mea stă, la fel ca mine, pe Facebook. Ăia care sunt împotriva celor de mai sus, protestează. Cu cuvinte meșteșugit scrise, pe Facebook sau pe bloguri. Uneori, mai ies prin piețe, să protesteze. Dacă nu e frig. Sau în timpul săptămânii. Sau în concediul de vară. Sau nu e concert. Sau n-au bilete la munte. Orice scuză e o scuză bună ca să nu faci nimic. Recunosc. Nu fac nimic. Scriu cuvinte pe blog. Mă enervez în spatele ecranului. Port centură, cunosc și respect legislația, nu acuz decât în baza legii și nu bat creștini pe stradă. Mai puțin decât aș putea face, mai mult decât mulți dintre voi.

Și-mi doresc, ca-n copilărie, să strâng inelarul și degetul mic în palmă, să întind mijlociul și arătătorul, să folosesc degetul mare pe post de cocoș, să țintesc și să spun multora dintre voi ”cic-cic! Ai murit. Pentru o rundă, sau mai multe”.

Published: December 6, 2016 | Comments: 1

Probleme pe care le ai când vrei să schimbi locul de muncă

Am stabilit deja că sunt corporatist. Eu, și majoritatea cunoscuților.
Că e o firmă mai mică, mai mare, dă ciocolată gratis, sau face constant team-building-uri care par foarte amuzante și instructive, că n-au primă, sau nu primesc bonuri de masă, că se stă cu biciul pe ei, ca pe plantație, sau e relaxare plătită, tot corporatiști îi cheamă.

Meseria generației. Și boala ei.

Inclusiv ăia, pe care ți-i dau părinții drept exemplu că s-au mutat la Cluj și au salariu de 6000 de euro pe lună, și tu de ce nu poți să te muți la Cluj, să ai și tu salariu așa de mare, tot corporatiști sunt. Majoritatea foștilor colegi de liceu/facultate, majoritatea amicilor întâmplători sau a cunoștințelor strict de Facebook, tot pentru o corporație lucrează. Sau au lucrat. Sau au cochetat cu ideea.
Restul – îs ori fericiții care fac ce le place, în condițiile impuse de ei, ori ăia care lucrează în construcții, ori șomerii. Sau ăia care trăiesc din alocația copiilor, da` pe ăia nu-i băgăm neapărat nici măcar la ”cunoștințe întâmplătoare”.

Dar sunt corporatist. Fac parte din sistem de ceva timp. Uneori am impresia că sistemul există doar pentru că-l țin eu pe umeri. Tot sistemul. Alteori îmi fac probleme de conștiință că sistemul sanitar, legislativ sau economia întreagă nu merg cum trebuie pentru că nu le țin eu stabil pe umeri. Că aș putea să fac mai mult. Să muncesc mai mult, să țip mai tare, să mă agit mai mult. Să fiu schimbarea pe care o vreau în lume. Primul pas. Câcaturi din astea motivaționale.
Îmi trece rapid, oricum.
Că-mi aduc aminte că mi s-a tocit fundul de atâta stat pe scaun. Mi s-a găurit retina de atâta comp. Mă doare spatele de la același scaun și același comp. Am nevoie de un maseur profesionist care să se ocupe 8 ore, cât stau la muncă, de junghiul din omoplat.

Și-mi aduc aminte că aveam planuri de cucerire a lumii. Că voiam să schimb totul din fraze bine plasate. Că voiam să fiu arheolog, și avocat, și jurnalist, și orice care să conteze mai mult decât pentru ștatul de plată la început de lună. Că voiam să fac totul din plăcere, și pasiune, în termenii mei, fără să mă gândesc la facturi, să fie nu o meserie/job/loc de muncă, să fie ceva care chiar să mă reprezinte. Pentru care să mă trezesc luni dimineața fără să-mi spun ”Fuck! Iar e luni!”

Așa că, periodic, ajung să-mi schimb locul de muncă.

Primul pas e simplu : îți dai demisia. Vorbești cu managerul, îți anunți preavizul, semnezi un teanc de acte și, în funcție de firmă, în 20 de zile (sau mai puțin, dacă ți se acceptă fără preaviz) ești liber să-ți urmezi visul noncorporatist.

A se nota că, de obicei, primul pas e, de fapt, ultimul.

Ok, îți dai demisia. Presupunem cazul fericit, în care n-ai de plătit chirie, rate, prea multe facturi, și nici nu mănânci într-atât de mult încât să nu te saturi cu câte o masă pe zi pe la prieteni, rude, cunoștințe.
Nici nu fumezi pentru că, dacă de-o masă te lipești ușor, de țigări nu-ți dă nimeni bani.
Care-i planul?

Simplu:
Ce știu să fac? Să scriu. Știu să scriu, să mă joc cu diverse programe la un nivel mediu, vreo 2 limbi străine, învăț repede, am carnet de conducere, știu să vorbesc, să te conving, să te contrazic, să te enervez, să-ți dau sfaturi (pe care nu le-aș putea aplica pe mine, dar știu să le dau), cultură generală, muzică, filme, să fumez, să citesc.
Ce pot realmente să fac? Deocamdată, în nici un caz să conduc. Am carnet de mai bine de 10 ani, n-am condus decât o singură dată.
Ce aș fi dispusă să fac? Să nu mă pui să conduc. Să nu mă relochezi cine știe pe unde. Să nu mă pui să lucrez în program inuman de mai devreme de ora 12. Să nu mă pui să lucrez mai mult de 8 ore pe zi. Hai, fă-le 6. Să nu mă trimiți pe teren. Să nu-mi spui ce să fac. Să nu-mi impui ora la care să ies în pauză. Să nu trebuiască să am răbdare, dacă nu am chef. Să nu mă bați la cap. Să mă plătești la timp. Bine. Să nu fie politețea elementul cheie. Nici ținuta office. Nici să mă pui să port fustă. Sau să-mpart pliante în poștă. Să nu-mi pui program fix. Să hotărăsc eu cum, unde, cât muncesc.
Știu! Mă apuc de hand made! Lucrez cât vreau, când vreau, chiar și noaptea dacă-mi tună, e frumos, e relaxant, și mai ies și bani din asta.
Și-mi iau talentele la puricat.
Știu să cos? Știu! Aș putea și împleti? Aș putea! Cu oleacă de exercițiu, m-apuc de făcut cercei, brățări și coliere. Din ațe, pietricele, piele și orice material original. După adunat materiale, făcut proiecte, planificat cum sparg piața cu produsele mele inedite, 3 noduri mai târziu îmi dau seama că n-am răbdare. Chiar n-am.
Știu să desenez? Ce desenat, că orice mai mult de-o linie dreaptă e chin. Și nici aia nu iese dreaptă decât cu rigla.
Știu! M-apuc de scris advertoriale! E simplu, e frumos, îmi place să scriu, ba chiar îmi place și partea aia de cercetare din spatele advertorialelor. Perfect!
Și examinez piața. Nici advertorialele nu mai sunt ce erau odată, dacă n-ai avut inspirația să-ți creezi o piață de clienți de acu` câțiva ani. Acum, începător, îți iei undeva la 20 de lei/text. Dacă ai noroc. Păi, și? 20 de aici, 20 de dincolo, se adună. Da` eu nu vreau să scriu texte de 20 de lei. Să fim serioși, pentru banii ăștia, nici calitatea nu mai e ce era cândva. Plus că-mi pierd cititorii de idei, care or să se plictisească să vadă 20 de bălării publicitare, scrise-n vârful tastaturii. Calitate, nu cantitate vreau.
Se scot posturi la primărie. Alea-s bine plătite, tre` să-nveți puțin și dup-aia, viață! Program 8-16? Da` cu ce-am greșit, în viața asta sau în viețile anterioare? Plus oameni cu care tre` să interacționezi drăguț, alții pe care tre` să-i suporți, chit că vrei să le faci masa guler. Nu.
S-au scos posturi la penitenciar. Mișto. Interacțiune, bani, program flexibil, mediu nou, te implici în reeducarea oamenilor, șmecherie curată. Dacă proba fizică n-ar fi eliminatorie, și rezistența obligatorie. Dacă n-aș avea tatuaje la vedere, la ținuta de vară. Dacă n-aș intra încă înainte de a-mi da seama de toate astea în paranoia, că dacă superi pe cineva de acolo, îți montezi ușă dublă și te uiți toată viața peste umăr, să nu te taie cel căruia nu i-a plăcut cum te-ai uitat la el într-o oareșcare dimineață. Nu.
M-apuc și fac un curs. De formator, mediator, consiliere, medic, avocat, orice. Și dup-aia-mi fac firmă specializată, și sparg piața! Aha. Te-ai uitat câte cabinete particulare există deja? De orice. Cum spargi o piață deja spartă?
Ce-ai terminat? Jurnalism? Te faci ziarist! Aha. În Galați. La cele 2-3 publicații pe care le-ai testat deja din liceu. Adică acum mai bine de 10 ani. Și ai decis că nu-ți place politica pumnului în gură. Deci nu.
Știu! Radio! Te costă nimic să-ți faci radio pe net. Vrăjeală. Mori de foame în 3 luni.
Te costă de la 5000 de euro în sus să-ți faci radio profi. Îi ai? Nu. Dacă i-ai avea, i-ai investi știind că, cel mai probabil, dai chix? Nu.
Bagi dosar la Fonduri Europene. Cu o idee inedită. La cât e de inedită, merge în Galați? Nu.
Te apuci de comerț. Mic, gen consignație. Să nu mă pui să conduc. Să nu mă relochezi cine știe pe unde. Să nu mă pui să lucrez în program inuman de mai devreme de ora 12. Să nu mă pui să lucrez mai mult de 8 ore pe zi. Hai, fă-le 6. Să nu mă trimiți pe teren. Nu.
Învață programare IT. E scurt, e ieftin, e bine plătit după, îți alegi programul. Aș putea să-nvăț. Aș putea. Nu mai vreau. Plus că nu mi-ar plăcea. Ar fi o chestie făcută strict pentru bani. Realul nu e de mine.

În momentul de față, aș putea face multe. Chiar aș putea. Vreau să le fac? Da. Și nu.
Sunt într-o zonă de confort? Sunt.

Când vrei să-ți schimbi locul de muncă, este esențial să te-ntrebi dacă, în momentul în care te vezi semnându-ți demisia (fără să știi clar că te duci la locul de muncă ideal – pe care dacă l-ai găsit, esti norocos, norocosule!), ești dispus să faci toate sacrificiile alea mici, pe care înainte nu trebuia să le faci: timpul tău, prea mult timp, bani care nu vin regulat, program, ce te face fericit, o să mai ai timp/chef/bani de-o bere.

Și, de obicei, n-o să mai ajungi la primul pas.
Eu știu. Eu am fost acolo. Am semnat. M-am întors. Mă mint că n-am pastă-n pix să semnez din nou.

Published: May 11, 2016 | Comments: 22

Legea antifumat – pentru că fumatul dăunează prostului – p.2

Primul lucru pe care-l fac când ajung într-un bar e să-mi aprind o țigară.
Eu nu fumez pe stradă, în timp ce merg. Nu fumez în taxi. Nu fumez în parcuri cu copii. Nu fumez în curtea școlii. Nu fumez în birou. Nu fumez decât acasă, în fața firmei când sunt la serviciu, și în baruri. Fumam.

Dar. Primul lucru pe care-l fac când ajung într-un bar e să-mi aprind o țigară. Aia în așteptarea companiei. În așteptarea berii. Țigara aia care îmi umple plămânii cu fum, și golul lăsat de lipsa unei conversații. Aia care îmi liniștește tensiunea, la fel cum insulina îi liniștește pe diabetici.
Poate cineva să-mi dovedească faptul că nu fumez medical? Că lipsa țigării nu mă afectează psihic medical, exact cum pe diabetici îi afectează fizic medical lipsa insulinei? Că, de fapt, n-am o nevoie psihică de nicotină pentru a mă simți bine fizic? Nimeni nu poate. Toți își dau cu părerea.

Se poate spune că visul nefumătorilor s-a împlinit: legea antifumat a fost adoptată, afară-i îndeajuns de frig încât să se bucure că fumătorii tremură la țigară, ei, nefumătorii pot ieși liniștiți să petreacă dezlănțuit, urcați pe boxe, în toate restaurantele, cafenelele, barurile, crâșmele în care până acum n-au avut acces, pentru că erau intoxicați de fum nociv de țigară! Hurray!

Am fost acolo când s-a făcut trecerea dintre ”se fumează” și ”nu se mai fumează”. Am vrut să văd cum e.
La 12 fix s-au strâns scrumierele. Odată cu ele, ultimul fum – momentan – într-un bar.
Am stat. Berea în față. Am vrut o țigară atât de mult încât am avut intenția să-mi scot una și s-o țin neaprinsă-n colțul gurii. Cât s-o simt aproape. Mi-am dat seama cât ar părea de lame și n-am făcut-o.
M-am ridicat, am ieșit, am fumat.
Am înghețat puțin.
Am aruncat chiștocul la scrumieră.
Am intrat în bar.
Berea și țigara merg împreună. Dacă barul n-are terasă, n-ai voie să-ți iei berea cu tine. Am ieșit și-am fumat, mi-a lipsit berea.
Am băut un gât de bere.
Am început o discuție din aia în contradictoriu. O știți cu toții. Discuția aia care pornește dintr-o idee minusculă și se poate întinde toată noaptea. Aia cu nervi, dar nu cu nervi pe interlocutor, ci pe subiect în sine. Când iei la disecat subiectul pe toate părțile, îți mai aduci aminte un exemplu personal, celălalt vine cu o completare, cu o altă amintire, și te încingi. Mai iei o gură de bere și vrei o țigară. N-ai voie să fumezi în bar. Te uiți în jur. Toată masa ar fuma, dacă ar avea voie. De comun acord, ieși și-ți continui discuția afară, la o țigară. Fără bere. Pe care ai plătit-o. Pe care ai vrea s-o bei, dar n-ai cum, dacă vrei să și fumezi. Fumezi rapid. Să ajungi la bere. La discuție. La confort. Bei repede. Discuți. Bei repede, pentru că vrei o țigară. Ieși. Fumezi repede o țigară. Te-ntorci și bei repede din bere. Discuți din ce în ce mai rapid. Pentru că vrei să le împaci pe toate. Și discuția, și compania, și berea, și țigara.

M-am uitat în jur. După ce s-au ridicat scrumierele, jumătate din bar a plecat. Cealaltă jumătate era pe speed, la fel ca mine. Bere, țigară, vorbă. Repeat.
Berea nu mi-a priit. Țigara nu mi-a priit. Discuția s-ar fi dus atât de frumos la o țigară și-o bere.
Nici un nefumător în bar.

Încă o țigară afară. Chiștocul meu – aruncat la scrumieră. De jur împrejur – chiștoace. Pentru că nu-i poți impune omului să nu fumeze la berea lui, și să mai păstreze și curățenia, se pare. Pentru că semnul de rebeliune supremă a fost să facem mizerie, și-apoi să ne plângem că nu avem o Românie curată, dar asta deja e altă discuție.

Revenind la prima seară în care nu s-a fumat.
Eu n-am văzut dezlănțuire de nefumători. ”Dar a fost de-abia prima seară”, o să spuneți. De acord. Aseară n-am ieșit. Am luat în calcul pro și cons-urile:
– Vreau să mă simt bine? Da.
– Mă simt bine ieșind în oraș? Da.
– Mă simt bine ieșind de fiecare dată când am chef să-mi aprind o țigară afară? Nu.
– Aș putea sta juma` de oră fără să fumez? Nu.
– M-aș opri în mijlocul conversației ca să fumez? Da.
– Asta ar diminua calitatea ieșirii? Da.
– Aș putea bea o bere fără să fumez? Nu.
– Aș bea o bere într-un sfert din timpul normal, doar ca să fumez? Da.
– Pot să beau, să fumez și să conversez într-un apartament, gen adunarea părinților noștri, din anii `80? Da.

Concluzia a venit simplă, și de la sine: De ce să ies, să plătesc și să nu mă simt confortabil, când pot să nu? Până se deschid terasele – private parties for me. Și după ce se închid, dacă nu se schimbă ceva între timp.

Legea asta a reușit, într-adevăr, ceva deosebit:
Să facă unii oameni să stea acasă.
Să-i facă pe alții să-și ducă discuțiile pe bordură, ca aurolacii.
Să crească pericolul altercațiilor, pentru că nu toată lumea care iese din crâșmă, pe bordură, să fumeze e pașnică, trează și nepusă pe harță. Multe persoane fac violent la băutură și multe persoane merg pe jos spre casă, în zone pline de borduri pline de oameni beți. Oh, the possibilities!
Să facă și nefumătorii să iasă pe bordură, pentru că nu vor să rateze discuțiile.
Să elibereze spații întregi, special pentru persoane care latră că nu puteau ieși din cauza fumului de țigară, dar care oricum nu vor ieși decât de 3 ori pe an, pentru că banii ăia ar putea fi strânși pentru pensie.
Să elibereze altele, pentru persoane care latră că nu puteau ieși din cauza fumului de țigară, dar care erau prezente la orice adunare, pentru că le plăcea compania, dar e interesant să te plângi.
Să scoată la iveală faptul că unii nu făceau duș decât dacă miroseau a fum nociv de țigară. Nici nu-și spălau hainele.
Să provoace vâlvă, înverșunare, să scoată la iveală cât de mult îi interesează pe unii ce faci cu salariul tău și cu sănătatea ta, cu toate că nu-i cunoști decât în trecere, să dezbine și, posibil, să învingă. Ce? Teoria conspirației să se ocupe de asta.

Până una alta, nefumători, umpleți barurile! Dansați pe boxe, cu sutienele pe cap, dezlănțuiți-vă, bucurați-vă, petreceți ca niciodată până acum! Barurile goale vă așteaptă să le umpleți! Nu dezamăgiți așteptările! Economia națională se bazează pe voi, să-nlocuiți cantitatea de băutură consumată de fumători. Și aia de mâncare.
Să invadați scaunele goale și să demonstrați cum doar fumul de țigară vă împiedica să fiți that party animal care ați vrut mereu să fiți! Acum e șansa voastră!

Published: March 19, 2016 | Comments: 30