amintiri

Cum să fii zen în câțiva pași simpli

În ultimul timp, toată lumea are nervi. Și dacă n-are, și-i face. Recunoaște! Colegul tău are nervi, vecinul tău are nervi, vânzătoarea de la consignație are nervi și da, cel mai important, tu ai nervi.

Căldura? Bag pula-n ea de căldură, fac un duș pe oră, și tot transpir ca un câine.
Concediul? Bag pula și-n el, că se termină prea repede și, la final, mai am 2 săptămâni pân` la salariu, și bani pentru 2 zile.
Vecinul? Bag și-n el, că acum și-a găsit să renoveze. Dacă nu vecinul, atunci vecinul de lângă, și tot așa. Tot cartierul renovează și nu se-aude decât murmurul suav de bormașină.
Violatorii din Vaslui? Să-și bage toată lumea-n ei, că nu mai intră o dată la-nchisoare, și din cauza lor tot on-line-ul a turbat de-a binelea.
Putin? Toată armata, că din cauza lui s-ar putea să se reintroducă stagiul militar obligatoriu.
UE? Și-n ei, că-s hoți și ne vor banii.
Romi, profesori, elevi care tocmai au dat bac-ul, gay, părinți care ar trebui decăzuți din drepturi, preoți, religie, legea antilegionară, firmele care n-au scăzut TVA-ul, institutul de meteorologie că n-a anunțat seceta, primarul că n-a amenajat bazine, presa, știrile contrafăcute, ăia care postează știri false sau știri de acu` câțiva ani pentru trafic, Pleșu că a reacționat la calomnie, Petronela că n-a știut să-și verifice sursele, câinii maidanezi că-s prea mulți, câinii cu stăpân, că se cacă peste tot și stăpânul nu strânge după, pisicile c-au intrat în călduri, păsările că ciripesc prea tare, berea că se-ncălzește mai repede decât o poți bea, colegul că-și trântește mouse-ul, pms-ul că vine prea repede și durează prea mult, părul că s-a decolorat de la soare, dietele că se țin cu sacrificii, veganii că pun egal între cei care mănâncă carne și ăla care l-a omorât pe Cecil, fumătorii că poluează aerul, nefumătorii că vin cu argumente stupide, hingherii că ți-au dat amendă când n-aveai bilet, tanti de la asociație că-n mod clar umflă facturile, mămicile că pun poze cu Pamperși murdari pe Facebook, non-mămicile că nu înțeleg tantrum-ul, vaccinul că provoacă autism, prietenul ăla care comentează bălării la orice, țânțarii c-au ieșit la vânat, c-a murit Jon Snow, feministele că bărbații îs misogini, bărbații că femeile-s misandre, tabere în jurul canalelor TV, tabere-n jurul vedetelor de carton, că nu mai demisionează Ponta, apa rece că-i caldă, aerul că există.

Ăștia sunteți voi. Nervii voștri. Doar câțiva dintre ei, desigur. Explodând fie cu voce tare, în discuții care s-ar putea foarte bine să se lase cu sânge, fie direct pe Facebook, unde se lasă cu carnagiu tastaturistic.

Eu? Eu sunt zen.
Eram și eu, înainte, un pachet de nervi. Orice nimic mă făcea să explodez instant. Să mă angajez într-o tiradă furtunoasă, să-nșir postări lungi și frumos argumentate, să-mi fac nervi, eliberându-mi nervii.
Acum sunt zen.
Văd nervii voștri, aș vrea să fraternizez cu unii dintre ei, să mă aprind și eu ca o petardă, să-mi iau tastatura și să scriu una bună, să le arăt eu lor (oricare ar fi acei ”ei”), să mă descarc, să urlu în cuvinte, să dau un knock out à la Tyson, să fac sânge pe pereți cu sângele vostru, să sfâșii jugulare cu dinții și să fiu the last one standing, ușor rănit, dar învingător. Și când m-așez la tastatură, sau înainte de a deschide gura, îmi dau seama că-s prea zen, și-o las baltă.

Nu, n-am fumat nimic. Nu, nu-s pe pastile. Nu, nu mi-a venit o moștenire fabuloasă, nici nu l-am descoperit pe dumnezeu, retrăgându-mă spre meditație în pustie. N-am aderat la „eat, pray, love”, care mi s-a părut o carte ușoară, ușor stupidă și cu filozofie pentru femei singure care au nevoie de filozofia altor femei singure, ca să se ridice. Nu m-am întâlnit cu Dalai Lama, să-și pogoare liniștea și înțelepciunea asupra mea. Nici măcar nu m-am apucat de sport sau yoga, ca să-mi eliberez nervii pe cale activă.

Pur și simplu am realizat că nu se merită. Nu se merită să-mi consum eu nervii mei frumoși pe banalitățile sau dramele altora.
În chestii actuale, latră alții. Mult, și mult înaintea mea, pentru că-s prea leneșă să știu ce se petrece, în momentul în care s-a petrecut. Și-ar fi redundant să apar cu a 152-a opinie pe același subiect. Așa că trec mai departe.
În chestii de vecini, muncă, șefi și nedreptăți sociale – toate trec. Și munca s-a terminat când ai terminat programul, și ce faci în personal e mai interesant decât profesionalul. Și dacă vecinul încearcă să-ți strice personalul, ignoră-l. N-are personalul lui de care să se ocupe. Nu-ți transforma vecinul în personal. Riști să ajungi ca el.

Închide net-ul. Pune o muzică care-ți place, indiferent de ce cred ceilați despre ea, bagă un film, stai dezbrăcat în casă, du-te și fă topless pe acoperiș, pune-ți căștile când mergi pe stradă, ignoră-i pe toți cei care nu-ți dau de mâncare, ignoră-i și pe ăia cu care n-ai împărți o bere, treci peste dramele celorlalți, ar putea fi ale tale, da` nu-s, nu mai simpatiza, nu mai empatiza, zâmbește doar pentru că vrei, nu pentru că trebuie, lasă-te afectat, bucurat sau întristat doar de ăla care-i lângă tine, orice chestie care poate fi rezolvată, se rezolvă și dacă nu te enervezi, în același timp, dar cu mai puține riduri și mai puțin stres, scroll down peste toate câcaturile care ar putea să te enerveze, deschide-ți o bere, ia-ți și-o țigară, fă-le-n ciudă ălora care-ți spun că astea te omoară, ia-ți vitaminele, mănâncă o pizza, fă 100 de flotări într-o mână, du-te și cumpără-ți dulci nimicuri și relaxează-te.

Știi că spuneam la început că-ți bagi pula-n tot ce-ți face nervi? Cu nervi și cu mânie? La figuratul negativ?
Ia-ncearcă să ți-o bagi de-a binelea. La figuratul pozitiv. Să nu-ți mai pese de nimic care nu te afectează direct. Pe tine, ca persoană. Și lista o să fie mult mai scurtă.
Și poate c-o s-ajungi la fel de zen ca mine.
O doză mică de nesimțire n-a stricat niciodată, nimănui. Și dacă alții îs nesimțiți cu tine, de ce n-ai fi nesimțit – pentru tine?

Zen and out.

Published: August 9, 2015 | Comments: 12

Retrospectiva săptămânii 12-19 iulie 2015

A fost o săptămână plină. Totul a fost disecat până la sânge. Când au ajuns la os, au continuat să taie, pentru că mai vine o săptămână. Da` așa, în linii generale, cam asta s-a întâmplat:

1. Concert Robbie Williams
Mișto concert, da` apă puțină, cozile la apă imense, prea puține locuri de unde o puteai cumpăra, raportat la numărul celor prezenți.
Lamentări că n-a fost apă.
Păreri pro și contra.
C-ați fost imbecili că v-ați dus la Robbie Williams. Nici măcar nu e așa cunoscut, și mai cântă și cover-uri.
Eterna glumă cu ”cine e ăsta?” sau ”ce mi-a plăcut în Good morning, Vietnam! Păcat c-a murit!”
Ce lătrăi notorii, după ce că v-ați milogit pentru invitații gratis, vă mai și plângeți?
Concertele-n România îs de câcat! Vin numai expirați. Organizarea pute. De ce vă lăsați călcați în picioare, muiștilor? Dacă nu s-ar mai cumpăra bilete, dacă ne-am mobiliza, poate ar începe să ne respecte, și să fie concerte ca-n afară!
Hateri! Numai hateri. Mie mi-a plăcut concertul, chit c-am așteptat 3 ore pentru o apă, a meritat să prind 40 de minute de concert, de când așteptam să-l văd pe Robbie, love forever Robbie, ce te fute grija, am cumpărat biletul pe banii tăi?
Notă personală: Pentru că nici un concert nu poate să satisfacă pe toată lumea. Mai ales dacă ”toată lumea” e români.

2. 7 băieți din Vaslui au violat o fată
Bine, au violat-o acum aproape un an, da`s liberi, și-n viață, în continuare.
Pagină de Facebook de susținere a violatorilor și de blam public al victimei, făcută de mama unuia dintre ei. Închiderea paginii.
Isterie în restul țării, că nu e posibil așa ceva.
Vasluiul rămâne liniștit. Mereu aproape de fii săi. Pentru că-n Vaslui, femeia e curvă din naștere și și-o cere din fașă. Și bărbatul trebuie să se elibereze undeva. Că-n Vaslui, dacă femeia e curvă, bărbatul e animal. El nu mai poate să gândească, odată ce i s-a sculat. În Vaslui e ca-n basme: la fel cum exista paloșul fermecat, aici există penisul fermecat care, activat, preia controlul și nu mai e vina posesorului, e vina pesoanei care l-a activat.
Păreri împărțite.
Petiții on-line pentru arestarea violatorilor.
Denigrarea lor.
Denigrarea victimei.
Păreri autorizate despre viol, bărbați vs femei, ”nu înseamnă nu”, impactul emoțional al violului asupra femeii, povești despre cum am fost violată sau cum aproape am fost violată, legislația în alte state, ce ar merita ei, ce ar merita ea, situația lor financiară, situația ei sexuală și, până la urmă, dacă ei sunt cu frica lui dumnezeu, ce părere are BOR despre asta. BOR tace, că-n Biblie violul e cam incert.
Notă personală: Dacă am chef să merg în mâini, goală, cu picioarele crăcănate, nu înseamnă că mi-o cer. Și dacă zic ”nu” și tu crezi că ”mi-o cer”, e viol. Dacă nu te poți controla să nu ți-o bagi în fiecare persoană despre care crezi că și-o cere, poate ar trebui să neutralizăm elementul incontrolabil. Castrare chimică. Asta dacă mai ești disponibil până atunci, pentru că nu știu cum e în Vaslui, da` eu susțin ”ochi pentru ochi”.

3. Canicula revine
Cod galben.
Lamentări despre cum de ce e atât de cald vara.
Articole despre cum să te ferești de caniculă, cum vara face victime și cum n-ai un ștrand decent și accesibil în Galați unde să te răcorești de la atâta caniculă.
Dacă nu poți să tragi la răspundere vremea că e prea caldă – cu toate că da, e vară – supără-te pe politicieni că nu e apa ieftină, că nu e apă caldă, că nu-s piscine și că factura la curent e prea mare.
Notă personală: E vară. E climă temperat-continentală. 4 anotimpuri. Au fost și 44 de grade și n-ați mai murit. Da` așa de bine e să te plângi!

4. Delia – Da, mamă
E plagiat? E plagiat, sigur, că sună a Eminem, da` în altă gamă. Da` parcă n-ar fi totuși, dacă e să ne luăm după toate melodiile care au note comune. Nu, nu e plagiat.
Dar ce mesaj transmite tinerilor? Că e ok să bei la o depresie? Inacceptabil!
Că e prima piesă care vorbește de alcool în exces. Stai! Nu e prima piesă, da` o cântă o femeie. Și o femeie n-are voie să bea, că e dizgrațios. Sau măcar să nu recunoască.
Notă personală: Cortina funcționează încă. Se isterizează că o femeie cântă despre înecatul durerii în alcool (pur ipotetic și cu titlu de versuri de melodie), dar n-au nici o problemă să-i găsească scuze unui bărbat beat care violează o femeie (real), pentru că nu mai gândea clar.

5. Parcarea din micro 19
E bine că s-a făcut. E bine. Avem locuri de parcare și și-a respectat și primarul promisiunea, măcar o dată.
Da` nu-s mașini în ea, că lumea parchează tot pe trotuar, și parcarea-i goală, și spațiul de joacă mic, și-n leagăne se dau golanii.
E vina primarului că nu dă amenzi pentru parcări neregulamentare și-a făcut un loc de joacă așa de mic, încât leagănele, pentru că sunt puține, se strică imediat, că se dau în ele și ăia mai mari, cu multe kile în plus.
Ce risipă de bani locali, ce hoț primarul!
De ce nu vine de la el de acasă, să dea amenzi? Sau, mai bine, să mute fiecare mașină în parcare, să supravegheze leagănele și cine se dă în ele și, eventual, să strângă și cojile de semințe pe care le-au mâncat locuitorii pașnici din 19 pe bordură. Că e vina lui, că el a vrut bordură la parcare!
Notă personală: Galați-ul e un oraș mare. Populația e formată din foarte mulți sidecsiști, atrași de magia locurilor de muncă bine plătite și-a unui apartament, învățați să judece ca pe ulița principală și să creadă ce le spune gazeta. La un oraș așa de mare, gazeta principală e Viața Liberă. Care are un dinte împotriva primarului. Sau a partidului. Nu se face ceva? Evident, nu e bine. Se face ceva? Evident, nu e bine. Că se putea face altfel, că se putea face ceva în plus, că acel ceva se putea face cu bani mai puțini. Oricum ar fi, nu e bine. Și dacă tot nu e bine, c-așa zice gazeta, de ce să nu fim nesimțiți în continuare, ca pe ulița principală?

Cât despre mine, ca să fie retrospectiva completă, aflați că-s bine, ceea ce vă doresc și vouă!

Published: July 19, 2015 | Comments: 14

10 fraze enervante

Teoretic, nu toate sunt fraze.
Practic, de fiecare dată când le-aud, am viziuni: ochi scos cu acul de la undiță, rotulă decupată cu cuțitul de vânătoare, picior tăiat cu cuțitul de pâine, chestii d`astea pașnice.

1. Ei, ai fost!
Unde ”fost” se poate înlocui cu orice alt verb.
Eu îți povestesc despre cum am mâncat ciorbă, făcută de mine. ”Ei, ai făcut!”
Despre cum am alergat 2 ore prin pădure. ”Ei, ai alergat!”
Despre cum am dormit până la 3 după-amiază. ”Ei, ai dormit!”
Lucruri simple, care țin de mine, pe care ți le spun și tu le contești cu un aer superior și neîncrezător. De parcă știi mai bine decât mine ce am făcut, când, unde, cu cine.
Și partea cea mai enervantă e că aș putea veni și cu dovezi zdrobitoare, aceeași reacție ai avea-o. Că tu ești expertul, și expertul are întotdeauna dreptate.
”Ei, are!”

2. ”Nu vrei cartofi prăjiți? Nu!”
Unde ”cartofi prăjiți” poate fi înlocuit cu orice. O întrebare pusă mie, de tine, cu răspunsul dat tot de tine. Fără miimea aia de secundă, în care aș putea răspunde, și cu răspunsul tău deja pregătit, venind să-mi zdrobească ca un bolid orice reacție.
Dacă știi deja, de ce mă mai întrebi? Sau de ce nu-mi prezinți răspunsul ca o concluzie, nu ca o întrebare? Ca să-mi dai cumva iluzia că aș putea avea un rol în decizia pe care deja ai luat-o pentru mine?
Și, eventual:
– Nu vrei cartofi prăjiți? Nu!
– Ba chiar aș mânca niște cartofi prăjiți…
– Ei, ai mânca!”

3. ”Ce caniculă! Te sufoci, și altceva nimic! Nu se mai termină odată vara asta? Să vină toamna, frumos, răcoare…”
Asta la 28 de grade. Sau după 2 zile în care de-abia a trecut de 32 de grade.
Știi ce? E vară. Vara tre` să fie cald. Și-așa îs 3 anotimpuri de toamnă-iarnă. Și-așa nu cred că mai e cu adevărat cald mai mult de o lună pe an. Și-așa nu o spui decât ca pe un moft.
Pe bune acum. Nu te-ai născut cu aeru` condiționat în freză. Când prășeai pe tarlaua lu` tac`tu`, nu-ți mai era cald. Ai crescut cu aceleași veri ca și mine, cu temperaturi de 40+, și-atunci nu te mai sufocai atâta.
Și nu e vina mea că te sufoci în șunci și transpiri maioneză. Nici că ți-e rușine să te duci la plajă. Nici că nu te mai încape costumul, și toamna ți-e mai aproape de suflet pentru că poți să faci drumeții, îmbrăcată bine, în așa fel încât să nu te simți nici expusă, nici analizată, nici judecată. Cu toate că, să fim serioși, nu te judecă nimeni. Lumea care se duce să se prăjească la soare are alte chestii mai bune de făcut decât să-ți numere ție faldurile. Se duce să se simtă bine, să se bălăcească și să se relaxeze. Cel mai probabil îți dă ignore, ca balene eșuate îs peste tot, și nu vrea să-și strice concediul.
Și nici că te-ai trezit că vrei o ceapă din piață, exact la ora prânzului, când soarele arde, și nici că ai probleme cu inima. Te știi cu probleme? Stai în banca ta acasă, și poate n-o să ți se mai facă rău.
Mie nu-mi place frigul. Și, dacă mi-e frig, ori nu ies din casă, ori mai pun o haină pe mine, și gata.
Sincer acum. Nu-ți convine căldura? Mută-te în nord. Dă jos maioneza, stai în casă, da` potolește-te cu atâta revoltă, că vremea nu-i guvernu`, să te plângi de el indiferent de sezon.

4. ”Noi vrem, noi credem, noi știm…”
Unde oricare ar fi verbul, se traduce ca spirit de turmă. Sau ca lipsă de coaie, că nu poți spune care e părerea ta, sinceră și personală, fără să te alipești unui grup fictiv, care să-ți asigure spatele.
Presupun că și când faci sex cu consoarta spui ”noi vrem”, că ”eu” ar fi prea puțin.

5. ”A dat Domnul!”
Că a terminat liceul, a luat bacul, a câștigat la loto, a născut, a scăpat viu după operația de apendicită, orice, dar absolut orice, ”a dat Domnul!”
Nu, domnul n-a dat nimic. Tu ai învățat, tu ai pus bilet la loto, ar fi fost ciudat să nu iasă, la un moment dat, plodul din tine, medicii te-au operat, domnul n-a avut nici o legătură cu asta. Poate pentru că – ghici ce? – nici domnul, nici moș crăciun nu există. Dar nu-i nimic, continuă să dai creditele pentru realizările tale, sau ale altora, unei ființe care, conform teoriei, tale, pe tine te-a ajutat, dar lasă alte milioane să moară de foame, de boală, de război, de incultură, de fanatism, important e că pe tine te-a ajutat să iei bacul. Hooray!

6. ”Yuck! E de câcat! Cum poți să mănânci aia?
Unde ”mâncat” poate fi înlocuit cu ”ascultat”, ”purtat”, ”citit” sau orice altceva ține de gusturi.
Părerea mea, plăcerile mele, gusturile mele. Eu nu ți-am servit câcatul când mâncai înghețată de scoici, cu toate că mi se pare o alegere cel puțin bizară, deci tu ești de câcat, că nu ai învățat încă să respecți alegerile celorlalți.

7. ”Judeci acum, dar o să vezi tu, când o să-l ai pe al tău…”
De la tantrum, la faptul că nu mi se pare normal să țipe ca disperatul când e în public, să-și pocnească părinții sau să primească tot ce vrea, doar pentru că cere. De la răsfăț, la impertinență. De la educație, la lipsă de educație.
Nu, nu judec așa acum. Faptul că vreau sau nu copil, că o să am sau nu, n-are absolut nici o legătură cu lipsa de educație crasă de care dă dovadă al tău.
Și nu e de competența ta să-mi spui că, de fapt, îs doar frustrată pentru că n-am un micuț pe care, deep inside, mi-l doresc nebunește și că remarcile acide pe care le fac la adresa unora răzgâiați izvorăsc dintr-o dorință nebună de a fi mamă. Nu e. ”Ei, nu e!”

8. ”Da` de ce?”
Legat de orice. De ce nu vreau să fac un master, de ce nu-mi schimb jobul ca să ajung consilier prezidențial, de ce nu vreau să-mi pun unghii cu gel, sau de ce nu port fustă.
Pentru că nu vreau. Simplu. Nu e nevoie de o listă de argumente din partea mea, frumos redactată – eventual – pentru a explica o alegere care ține de mine. Nu e nevoie să mă justific pentru un ”nu”, la fel cum nu e nevoie să mă justific pentru un ”da”. Nu împărțim aceeași bucată de pâine ca să mă explic.

9. ”Da` măcar să guști”
De obicei părinți, bunici sau mătuși grase. Nu, nu vreau păun împănat cu fazan și cu garnitură de stridii. Nu pentru că nu mă încântă combinația, ci pentru că nu vreau în momentul ăsta. Nu-mi trebuie. N-am nevoie. Nici măcar o mușcătură mică. Nici măcar să văd cum e. Nu, nu sunt politicoasă, doar nu vreau. Nu, nici o linguriță. O firimitură. O miime de zecime de feliuță. Nici măcar să gust.

10. ”Când o să te maturizezi?”
Niciodată. Dacă maturizatul înseamnă să devin o persoană insipidă, incoloră și inodoră. Care face totul pentru că trebuie. Care are o viață pe care n-o vrea, doar pentru că așa e normal. Care răspunde la invitații din obligație. Care poartă hainele care trebuie, freza care trebuie, pantofii care trebuie. Care râde când trebuie, răspunde cum trebuie, plătește facturile în prima zi în care trebuie, calculează totul, este decentă și respectată de societate.
Când mă maturizez în stilul ăla, împușcați-mă, vă rog.

Published: July 11, 2015 | Comments: 6

Cum am ajuns să recomand o carte

Eu nu recomand de obicei cărți. De fapt, lumea nu prea știe că citesc.
Presupun că unii bănuiesc viciul meu secret, dar prea puțini m-au auzit spunând în gura mare ”mamă, ce carte bună am citit!” sau ”de-abia aștept să ajung la librărie, să-mi reîmprospătez stocul de cărți!” Pentru că nu fac asta. Nu spun în gura mare și, de obicei, nu fac mare caz pe librării. Le ador și mă enervează în același timp, că prețurile sunt mari, cărțile multe, și eu ce aleg?

N-am mai avut permis la bibliotecă din gimnaziu, în liceu citit vreo 2 cărți cu un permis împrumutat, iar la facultate preferam să primesc colete cu cărți, decât să plătesc permisul care, ca idee, oricum era decontat.
Nu-mi plac bibliotecile comune și nu-mi plac cărțile comune. Am impresia că toți cei care au citit înainte cartea aia de la bibliotecă au strănutat pe ea, au mâncat pe ea, au lăsat coji de sâmburi de măr sau scobitori acolo și că, în mod clar, poți face ciumă, lepră, sau cel puțin TBC de la o carte de la bibliotecă. Faptul că n-am făcut în anii în care chiar împrumutam de acolo, nu înseamnă că nu se poate întâmpla. Se poate. Oricând. Ciuma, lepra sau TBC-ul paginilor de la bibliotecă te poate lovi oricând.

De asta nu prea iau cărți de la alți oameni și nu dau cărți altor oameni. Că e posibil să mă contaminez.
Și dacă eu am grijă de cărțile altora, nu înseamnă că alții nu mi le vor returna îmbibate de gem. Că asta fac oamenii. Împrumută cărți de la tine și dup-aia mănâncă gem cu mâna, cu toate că nici măcar nu le place gemul, și se șterg de paginile cărții mele, pe care dup-aia mi-o înapoiază năclăită, plină de muște, într-un cuvânt violată și pervertită.

Nu mi se pare interesant să spun ce am citit, că am citit sau că citesc, pentru că e o chestie cât se poate de banală și de bun-simț, încât nu cred că e de laudă. Cu toate că unora li se pare extraordinar faptul că citesc. Cum era colega I.C.K, care avea mereu câte un tratat de filosofie după ea. Kant, în principiu. În ore, în pauze, la suc pe faleză, ea avea Kant-ul după ea. Pentru că pentru mine cititul era la fel de banal ca respiratul, am bănuit-o întotdeauna de fanfaronadă. Dar, nah, suntem diferiți. Poate ea chiar simțea impulsul nestăvilit de a citi Kant oriunde, inclusiv pe budă, și restul eram atât de mici în nimicnicia noastră, încât o plictiseam teribil și se distra mai bine cu un filozof mort, decât cu noi.

Oricum. Prea puțin am găsit satisfacție în a discuta o carte. Aia mi se pare o chestie școlărească și obligatorie. Mi s-ar părea puțin rizibil să stau la o bere și să discut despre ”ce voia să zică autorul”, fără să fiu sub amenințarea catalogului.
De asta nu aș fi participantul ideal la nici o întrunire a vreunui club de carte. Că ce voia autorul să spună, știe doar el, ce ai înțeles tu, ține doar de tine.
Ar fi ca și cum te-ai dezbrăca de suflet în fața unor necunoscuți.

N-am recomandat cunoștințelor cărți decât ca titluri, și asta în momentul în care se întâmpla să apară în discuție și, cel mai probabil, erau amintiri din copilărie. Gen Jules Verne, John Grisham sau Shogun-ul.
Cu toate astea, azi trebuie să recomand o carte. Fără recenzie, fără spoiler și fără ”uitați-vă la mine, ce-am citit eu!”

Pentru simplul motiv că e o carte mult prea bună pentru a nu fi lăudată.
Am văzut filmul. Un film de nota 8. Bun, dar ar fi putut fi și mai bun. Am zis din prima că trebuie să fie mai bună cartea, decât filmul. Și a fost. Nu mai bună. Fără termen de comparație.
Cartea aia pe care o citești, urmărești povestea, nu te regăsești în ea, că n-ai în ce, fără citate motivaționale și bullshit-uri de le plac femeilor, fără câcaturi lacrimogene, ea care se-ndrăgostește de el și peste 50 de ani se regăsesc și-și retrăiesc iubirea, sau el care-i citește în fiecare zi pentru că ea are Alzheimer și nu-l recunoaște și el tot speră că sentimentele lui or s-o aducă înapoi, fără chestii care să te facă să fii mai bun, să vezi lumea în alte culori sau să te determine să-ți schimbi viața.

Nimic din toate astea.

O carte și-o poveste.
Dar scrisă atât de frumos, de cursiv, de acolo, încât am zis că dacă așa e literatura care se scrie azi, și așa trebuie să scrii ca să ajungi să te țină lumea minte, eu renunț la scris, că n-am nici o șansă. Iar eu am o părere foarte bună despre felul în care scriu.

O carte care m-a frapat nu prin poveste, știam deja povestea din film, ci prin toată fibra ei.
Mi s-ar părea impietate să-ncerc să redau în cuvinte felul în care omul care a scris-o și-a ales cuvintele. Combinațiile.
Sau cum a pictat pentru mine cu cuvinte. Cu jocuri. Cu întorsuri de fraze.
Sau felul în care am recitit bucăți întregi de mai multe ori nu pentru că nu le-am înțeles, ci pentru că erau atât de frumoase.
Pentru oricare dintre voi, ”frumos” poate sună banal. E felul meu de a traduce ”chapeau!”

Și pentru că nu vreau să fac nici recenzie, nici comentariu pe text dat, mai spun doar atât: dacă e o carte pe care s-o recomand, din alea multe pe care le-am citit de-a lungul timpului, acum, în prezentul de azi, recomand The book thief.

Published: June 21, 2015 | Comments: 13

3 boli pe care nu le-ai avut cât ai fost copil

Știi că în urmă cu doar câțiva ani ai fost copil. Și nu neapărat un copil model.
Poate ai spart vaza moștenire de la bunica. Ai decupat perdelele ca să faci hăinuțe la păpuși. Ți-ai rupt mâna când ai căzut din copac, la vânătoare de gorgoaze. Ai trecut cu chiu cu vai c-un 5 la matematică. Ai spart tabla. Ai furat caise din curtea vecinului. Ai făcut bișniță cu abțibilduri. Ai înjurat și-ai mințit că tu nu înjuri. Ai plâns că nu ai primit mașinuță teleghidată de ziua ta. Ți-ai imaginat nenumărate moduri în care-ți pedepseai părinții pentru că te-au pedepsit. Ți-ai rupt pantalonii în fund și-n genunchi. Ți-ai spart capul. N-ai fost un elev model. Ai ascuns ce note ai la școală, și mai ales câte absențe. Băteai copiii din fața blocului. Mușcai, zgâriai, țipai, plângeai.
Acum câțiva ani, cât încă erai copil.
Probabil îți luai două palme la fund pentru chestia asta. Poate că erai dintre copiii ăia, bătuți cu furtunul. Sau poate din ăilalți, trimiși la culcare fără desert sau, mai grav, fără masa de seară. Sau poate pedeapsa maximă era că ai tăi nu mai vorbeau cu tine, până să ți se facă rușine și să-ți pară rău de ce ai făcut.
Poate n-ai făcut nimic din toate astea, și-ți luai bătaie degeaba. Poate le-ai făcut pe toate, și nu ai primit niciodată, nici măcar o păruială.
Nu știu asta.
Ce știu, în schimb, e că dacă copilăria ta s-a terminat cel mult acu` 10 ani, n-ai avut nici una dintre cele 3 boli care fac ravagii printre copiii din ziua de azi.

1. ADHD
Mai nou, orice copil care ”nu se poate concentra” are ADHD. Nu, în nici un caz pur și simplu nu-i place ceea ce ar trebui să facă. În nici un caz nu are probleme cu autodisciplina pentru că a fost suflat în cur și învățat să facă doar ce are chef, când are chef.
Nu doar îi place să vorbească mult, să vadă tot, să descopere orice, nici măcar nu e deosebit de curios pus în fața multor obiecte fascinante.
Nu e nepoliticos, întrerupând conversația altora. Nu e nerăbdător după o călătorie de 4 ore cu trenul. Nu e indisciplinat când i se spune că trebuie să stea în rând. Are ADHD.

Tu, ăsta care ai fost copil până mai acum câțiva ani, nu te simți discriminat? Tu a trebuit să-nveți să vorbești când ești întrebat. Să atingi un obiect care te fascina doar dacă cereai, și ți se și dădea voie. Să stai în bancă cu mâinile la spate. Să faci pagini întregi de bastonașe, până-ți ieșeau ele drepte, și ție bastonașele pe nas. Să nu alergi dezlegat prin magazine. Să fii atent la lecție. Să citești poezia aia până o înveți pe de rost, chit că te-ai plictisit de ea după 2 ore.
Gândește-te, dacă te-ai fi născut cu câțiva ani mai târziu, puteai să-ți bagi picioarele în toate chestiile alea, pentru că cineva s-ar fi trezit să-ți găsească scuza ADHD.

2. Autism
Copilului tău nu-i plac îmbrățișările? Refuză să se joace cu alți copii, se enervează când îi sunt luate jucăriile, preferă să se joace în șifonier, miroase obiecte și pare a fi într-o lume a lui? Felicitări! Tocmai ai descoperit că eu sunt copilul tău!

Pentru că ADHD-ul a devenit o boală prea la modă, mai nou a început să crească îngrijorător numărul copiilor cu autism. Dacă e un copil banal, care nu pictează, cântă, face balet sau știe Luceafărul integral la 1 an și 2 luni, atunci sigur e autist.

Mai nou am auzit și povestea înduioșătoare a unei mămici, care se plângea că până să-i afle diagnosticul micuțului (autism) nu putea avea viață socială, pentru că în public, micuțul începea să răcnească, să se tăvălească pe jos și să zgârie și lovească persoanele din jur, dacă nu-i convenea ceva. Acum, după diagnostic, celelalte mămici au înțeles că reacțiile micuțului sunt de la boală, așa că îs mai dispuse spre toleranță.

Tu, ăsta care ai fost copil până mai acum câțiva ani, nu te simți discriminat? Tu a trebuit să suporți pupăturile zgomotoase ale mătușilor grase, amicii de joacă pe care-i displăceai total doar pentru că părinții erau prieteni din copilărie, să-mparți jucăriile doar pentru că erai gazdă, să ieși din șifonier când aveai musafiri, să miroși obiecte pe ascuns, să nu pari ciudat.
Și să nu te tăvălești pe jos în public, pentru că știai clar ori că nu e frumos, ori că-ți iei două scatoalce după.
Nu, nu aveai autism, aveai doar bun-simț. Pe care l-ai învățat, sau ți l-au insuflat părinții.
Gândește-te, dacă te-ai fi născut cu câțiva ani mai târziu, puteai să-ți bagi picioarele în toate chestiile alea, pentru că cineva s-ar fi trezit să-ți găsească scuza autism.

3. Tantrum
Copilul tău nu e prost-crescut, răzgâiat, cu năbădăi, nesimțit sau face istericale. Mai nou are un tantrum.
Ceea ce e perfect normal, pentru că micuțul trebuie să-și manifeste personalitatea, și e perfect normal să-l lași să urle până îi trece, ca nu carecumva să-l bruschezi. Să nu-i dai 2 palme la cur, pentru că e brutal și 2 palme la cur l-ar marca pe viață. Să nu-i spui nici măcar că e copil mare de-acum și dacă mai plânge, or să râdă toți copiii mai mici de el, pentru c-o să poarte stigmatul rușinii după el o eternitate.
Nu. E bine să-l lași în pace, eventual să-l încurajezi să-și manifeste nervii și-apoi, pentru că i-au trecut, să-l răsplătești cu o înghețată.

Cucoană, ce are plodul tău, nu-i tantrum. Îs năbădăi în cur. Și dacă-l învățai de mic nu să-ți știe de frică, ci să te respecte, nu făcea nici o criză. Nici în public, nici acasă.
Nu se dădea cu curul de pământ, nu bătea din picior, nu răcnea ca apucatul, nu-și smulgea hainele de pe el și nu, în nici un caz, nu te lovea. Nu are ”un tantrum”. Suferă de răzgâială cronică.

Tu, ăsta care ai fost copil până mai acum câțiva ani, nu te simți discriminat? Tu n-ai răcnit în mijlocul magazinului și nici prin cap nu ți-a trecut să dai cu pumnii și cu picioarele nici în maică-ta, nici în taică-tu, oricât de mulți nervi ai fi avut. Pentru că știai că copiii nu pot avea nervi decât cu alți copii.
Voiai o ciocolată și nu erau bani? Ghinion. Înghițeai în sec până la următorul salariu. Nu-ți convenea ce ai în farfurie? Ghinion. Nu mâncai, rămâneai flâmând până când ajungea să-ți convină. Nu voiai rochia cu bulinuțe? Ghinion. Trebuia s-o porți, pentru că tema serii erau bulinele și-așa au hotărât părinții.

Nu, nu aveai un tantrum. Nici măcar n-aveai crize, pentru că erai prea bine crescut să le ai.

Tu n-ai suferit de bolile astea în copilărie. Îs boli recente, întâlnite mai ales la copiii celor care până acum câțiva ani au fost copii. Că și-au promis că ei n-or să fie ca părinții lor, că plodul lor o să aibă de toate, că vor să se dea interesanți, că au nevoie de atenția pe care n-au avut-o niciodată, Sigmund Freud, analyse this.
Nu de alta, dar e cel puțin bizară epidemia asta de ADHD, autism și tantrum din ultima vreme.
Când erai tu copil se chema lipsă de educație. Dar, nah, evoluăm.

Published: May 11, 2015 | Comments: 17