amintiri

Sweet child of…me

Leapşa e de onorat, cu de la Chocolatefollie citire:)

Bineînţeles că a trebuit să scotocesc, să îmi aduc aminte, să mă chinui să aleg, dar până la urmă cam ăsta e rezultatul: eu când eram mică…

Păi, ce să zic. N-am rău de înălţime, pentru că primeam în fiecare zi o porţie de “zbor”. Mama zice că nu m-a scăpat niciodată; eu nu sunt aşa sigură.

Poftă de mâncare am avut dintotdeuna, numai că niciodată nu mâncam ceea ce ar fi trebuit.

După ce am învăţat să merg, am învăţat să joc remi. Adică le aşezam într-o ordine care mie mi se părea extrem de estetică, şi mă minunam cât pot fi de artistă.

Am preferat dintotdeauna pantalonii fustelor, pentru că puteam să alerg, să sar sau să cad fără să mă jeneze poalele rochiţei. În plus, aveau buzunare unde puteam îndesa tot ce mi se părea spectaculos la vremea aceea, gen pietricele, cretă, nasturi…

Pe la 5 ani încă mai credeam în Moş Crăciun, şi n-aveam nici o problemă să împart jucăriile cu alţi copii. Atât timp cât erau jucăriile lor:P

Şi, finalmente, pe la 6 ani am descoperit eu că lumea nu e aşa frumoasă pe cât pare, că nu-mi plac anumiţi oameni şi totuşi n-am nici o putere încă să arăt chestia asta şi că-mi plac câinii (bine, asta o ştiam de dinainte, dar ăla chiar era un câine mare, şi ar fi putut în orice moment să mă înghită, chiar dacă era dresat şi era câinele fotografului). Da, sincer, nu-mi convenea nici fata, nici coafura. Sper că se vede destul de bine figura mea “extaziată”.

Nu ştiu dacă am reuşit să mă “creionez”, copil fiind, ţinând cont de faptul că am sărit peste pozele gen “grădiniţă”, sau “vacanţă”. Nu am poze de genul ăsta, iar cele pe care le am implică prea multă lume. Anyway… Am avut o copilărie frumoasă. Nu ştiu exact de câte poze ar fi nevoie pentru a demonstra chestia asta. Sper să fiu crezută pe cuvânt:)

PS – se duce la Liz,
Blindius, Catwoman, Alexiuss, Terra Radu şi Alexandra. Dacă o vor, bineînţeles.

Published: March 28, 2010 | Comments: 13

Cocoloşeală

Mi se pare că în ziua de azi copiii sunt extraordinar de cocoloşiţi. Sunt crescuţi în puf, păziţi de orice ar putea semăna cât de cât cu un pericol, sunt răsfăţaţi şi extraprotejaţi. Sunt înconjuraţi de atâta grijă încât, în momentul în care dau nas în nas cu realitatea, nu ştiu cum să reacţioneze. Se panichează dacă “mami” a dispărut pentru câteva minute din peisaj, dacă cineva se uită urât la ei, dacă îi înţeapă o albină.

Să mă explic:
Când eram eu mică – long, long, long, long time ago – şi de-abia învăţam să merg, măsuţa din sufragerie avea colţuri, mobila avea mânere din metal, mai exista şi un cactus destul de mare la vedere; puteam să-mi sparg capul, să-mi scot ochii, să mă înţep. Aşa am învăţat să mă ţin de mobilă şi să nu ating cactuşii. Azi, toţi noii părinţi au camera “baby-proofed”.
Joaca cea mai tare era în pământ, unde construiam garaje, galerii, mă mai tăiam într-o sticlă ascunsă în praf, îmi juleam degetele, ajungeam seara acasă cu mâinile negre şi aterizam direct în cadă, unde dădeam praful din tot cartierul jos de pe mine. Azi, există soluţii din alea şmechere pe care le foloseşti pe post de dezinfectant, iar copiilor li se interzice să facă garaje, pentru că e “câh” să pui mâna pe praf; mai bine o ţii doar pe mouse, şi îmbraci păpuşa pe net.
Mâncam tot felul de plante. Cârcei de viţă de vie, seminţe de in, flori de salcâm, frunze acrişoare, flori de cânepă, toate astea le serveam pe post de gustare. Azi nu vezi nici un copil mâncând de prin copaci; doar n-ai vrea să se otrăvească, nu?
Am învăţat că nu-i bine să calci câinii pe coadă pentru că te muşcă, abia după ce un alt copil a fost muşcat; că nu e bine să te joci cu cornetele, după ce am primit o cornetă în picior; că albinele nu-s bondari după ce am avut un deget umflat timp de o săptămână; că atunci când cineva vrea să te bată fugi, pentru că n-ai timp să suni la poliţie; că dacă sari de pe garaj poţi să-ţi rupi piciorul, dar asta doar dacă nu-ţi găseşti un punct de sprijin; că e mişto să-ţi faci şosete de noroi, mai ales că le poţi spăla când intri în casă; că agudele sunt mai bune mâncate direct din copac decât de pe jos, pentru că nu-ţi mai crănţăne praful între dinţi; că cireşele verzi nu-s la fel de bune ca zarzărele verzi; că n-are rost să cumperi cireşe amare dacă le poţi lua direct din copac cu “hoţoaica”; că adulţii chiar te ajută să-ţi faci şi “hoţoaică”, şi undiţă, şi pistol şmecher din poliester ca să joci “soma-soma”; că lipitorile stau pe lângă stuf şi că sunt greu de scos, şi mai curge şi sânge; că atunci când te-ai julit la genunchi nu trebuie să-ţi pui pansament; laşi doar să prindă coajă, şi n-o desprinzi, o laşi să cadă singură, pentru că, altfel, rămâne semn; că dinţii de lapte îi arunci pe centrală, nu-i pui sub pernă, pentru că zâna măseluţă nu există; că dacă vrei să-ţi usuci părul la aragaz, s-ar putea să-ţi arzi şi bretonul, şi sprâncenele; că dacă treci prin toate chestiile de mai sus nu mori otrăvit, nici nu te îmbolnăveşti de la microbi, nici nu ai nevoie de spital, doar ştii ce să nu faci a doua oară.

Revenind, copii din ziua de azi sunt cocoloşiţi. Nu, nu spun că ar trebui să-i faci labirint din cioburi, ace şi cuţite când învaţă să meargă, dar lasă-l să cadă, să vadă că-l doare, şi apoi o să încerce mai tare să se ţină pe picioare. Să-nveţe singur să-şi lege şireturile, ca să nu i le legi tu şi la 8 ani; să ştie ce se întâmplă dacă trage câinele de coadă; să-nveţe că microbii întăresc sistemul imunitar; să spargă o vază. Orice, numai să nu trebuiască să-l ştergi la nas şi la 10 ani, să-i duci ghiozdanul şi la 12, să-l duci la psiholog la 14 pentru că plânge atunci când i se face observaţie la şcoală. Păi cum să mai iasă stăpân pe sine când ştie că “buni” sau “mami” îi apără fundul 24 din 24? Nu spun să-l arunci în gropa cu lei să vezi dacă supravieţuieşte, dar lasă-l, macăr la chestii mărunte, să se dea cu capul de sus, ca să ştie cum să se ferească.

Eu şi alţii din generaţia mea n-am fost extracocoloşiţi. Şi uite că n-am murit până acum:)

Published: March 18, 2010 | Comments: 6

Din amintiri

Din ce în ce mai des aud discuţii de genul “înainte de revoluţie”, “pe vremea lui Ceaşcă”, “ce rău era şi cum stăteam la cozi”. Până aici, n-ar fi nimic ciudat, dar respectivele discuţii se poartă între persoane care, în ’89 aveau aproape 3 ani:-??
Sincer acum, cât poţi să ţii minte, sau ce înţelegeai, sau cât te afecta orice altceva în afară de jucării la 3 ani? La vârsta aceea înaintată, de-abia dacă puteai lega o propoziţie cap-coadă, încă te împleticeai mergând, adunai pietricele pe care le băgai în gură să vezi ce gust au şi-ţi povesteai păsurile gândacilor roşu cu negru pe care îi observai înainte de a o vedea pe mama. Aşa că, sincer, ce poţi şti despre Revoluţie la 3 ani?
Nu, nu spun că eu am priceput mare lucru. Aveam 5 ani, deja ştiam să scriu şi să citesc, ştiam că Ceauşescu e rău, dar nu trebuie să spun asta niciodată în public, ştiam că Ceauşescu apare în Apocalipsa lui Ioan ca unul dintre cei patru călăreţi – asta mi-a spus-o bunica în şoaptă – dar nu cred că am priceput importanţa sau gravitatea Revoluţiei la 5 ani.
În ’89, ştiam deja multe lucruri despre comunism, dar îmi imaginam că aşa e peste tot. Chiar şi-n America, despre care îmi imaginam că e pământul făgăduinţei, dar nu ştiam decât că acolo e Cola şi guma şi blugi la discreţie.
Ştiam că, pentru a lua pâine, trebuie să te duci cu o cartelă, şi vânzătoarea taie din cupon nişte pătrăţele de carton, lucru care însemna că ţi-ai luat porţia pe ziua respectivă; ştiam că dacă vrei suc, trebuie să te duci la aprozar, iar acolo îţi deschidea o sticlă verde, cu cel mai bun suc din lume, pentru că era singurul pe care îl ştiam în afară de limonada făcută în casă, din sare de lămâie şi zahăr; ştiam că e posibil să avem seara cărniţă în ciorbă pentru că bunica o ştia pe tanti Lucica de la alimentară, care îi pasa pe sub mână câte o bucată de carne, şi că nimeni străin nu trebuia să afle de chestia asta; ştiam că e mai sigur să cobori şi să urci 9 etaje pe scări, pentru că, dacă se opreşte curentul, eşti prins în lift, şi liftul poate să pice în gol pentru că i se rup cablurile de susţinere; ştiam că în cutia poştală există lumânare şi chibrit, tocmai pentru momentele în care se oprea curentul şi trebuia să urci 9 etaje, şi orice colţ ascundea o primejdie – o fantomă, un mort sau un nene care-ţi dă bomboane pentru ca, mai apoi, să te răpească şi să-ţi facă lucruri inimaginabile; ştiam că poţi sta cu orele la cozi de orice fel, şi mai ştiam că există riscul să stai la coadă, să-ţi imaginezi cum va fi ceea ce vrei să cumperi, şi tocmai când ajungi în faţă, marfa să se fi terminat; ştiu rafturile de la Alimentara, unde tot ce mai găseai era compot de caise sau de prune, cu capac din ăla pe care trebuia să-l deschizi cu atenţie, pentru a mai putea fi folosit şi altădată; ştiam guma Turbo şi Tipi-Tip, cumpărată de la ţiganii bişniţari, şi de care mă bucuram mai ceva ca la ciocolată; ştiam că Moş CRăciun e, de fapt, Moş Gerilă, şi doar duşmanii naţiunii îi zic Crăciun; ştiam că gogoşile se fac doar cu apă şi făină şi, ca să să fie comestibile, trebuie să le pui marmeladă din aia tare, care nici nu se întindea, nici nu era deosebit de gustoasă; ştiam că halvaua, pe cât de greu de obţinut e, nu e nici bună, nici dulce, ci aţoasă şi greţoasă.
Iar în decembrie ’89, ştiu că ieşiseră oameni pe stradă, cu stema ruptă din steag, şi erau mulţi, şi erau jumătate entuziasmaţi, jumătate speriaţi, şi că am verificat uşa să fie închisă, şi că mâncam ciorbiţă cu bucăţi de pâine, şi făceam ture între bucătărie unde era ciorbiţa şi sufragerie, unde era televizorul care arăta cum se trage, şi tancuri, şi sânge – care era închis la culoare pentru că televizorul era alb-negru – şi, în halatul meu albastru mă bucuram – tot în şoaptă, pentru că nu ştiam dacă am voie încă să spun cu voce tare – că “a căzut Ceauşescu” şi că lucrurile or să fie, poate, mai bune. Adică or să fie mai multe desene la televizor, şi mai multă gumă de cumpărat.
Asta gândeam la 5 ani. Aşa că sunt, sincer, curioasă ce puteau gândi la 3 ani cei care azi discută înfocat despre “înainte de Revoluţie”. Şi cum vedeau ei penele de curent; pe întuneric…

Published: March 1, 2010 | Comments: 3