animale

My cats

Pentru că azi e duminică, n-am chef să despic pe nimeni şi nimic (în mod ciudat…) şi pentru că i-am promis lui Napocel că în week-end mă ocup de “animale de casă”, vom purcede azi în a cunoaşte pe îndelete mâtzele care mă chinuie, mă tolerează, mă înconjoară.


El e Poofy. Poofy pentru că era poofos. Prima mea dragoste, nebună, pasională şi fulgerătoare. Spun “era” pentru că doar un an ne-am bucurat unul de celălat. Cineva a considerat că e mişto, că e cool, că e pisica perfectă şi l-a şutit. Nu că ar fi avut zgardă, şi se vedea că e al cuiva; s-a gândit că i-ar sta mai bine în altă parte. Oricum, era cel mai fain şi mai prost motan ever. Pe bune. Puteai să-i faci orice, nu zgâria, nu muşca, era foarte vorbăreţ, şi extraordinar de alintat şi de preţios. Încă mai sper ca cine l-a luat să se fi săturat de mofturile lui şi să-l aducă înapoi…
Data naşterii: necunoscută.
Ocupaţie preferată: mieunatul.


Ea e “mater superiorum”. Gri, Griuţa, albastra de Rusia care nu cred că mai ţine minte câte generaţii de pui a adus pe lume. Pentru cei care deja au ochii în inimioare, veste proastă: am sterilizat-o. Nu de alta, dar e bătrână, şi ştiţi ce se spune despre copiii făcuţi la bătrâneţe. Oricum, are o vârstă respectabilă, face legea printre câinii din cartier, vine cam în fiecare zi cu ceva bun acasă (a venit şi cu o ştiucă, şi cu un macrou, şi cu o ofertă de Real…)Câinii se dau la o parte din calea ei, păsările se ascund, mamele îşi trimit copiii de acasă când trece Gri prin împrejurimi. De obicei dormim împreună, m-a cam adoptat, sincer uneori cred că i-ar plăcea teribil să mă înveţe să prind vrăbii şi să torc. Hmmm…să torc deja m-a învăţat:D
Data naşterii: necunoscută.
Ocupaţie preferată: terorizatul câinilor.


Next on the list, e pisica androgină. Arată ca un motan, miaună ca un motan, se buşeşte pe pat ca un motan; doar că e fetiţă. Ultimul pui al sus-numitei Gri, această pisică a trecut prin toate stadiile de nume: de la Mousse la Mâţa Cărare, răspunde la oricare dintre ele. Toarce doar când are chef, se mâţâie doar când are chef, e acasă de obicei la ora de somn. A reuşit să dea jos perdele, să spargă lustra, să deschidă uşa. Mândrul urmaş al mamei ei, temerară şi neînfricată, această pisică nu e recomandată celor slabi de inimă.
Data naşterii: 9 decembrie, ora 6 dimineaţa.
Ocupaţie preferată: prins de vrăbii.


Last but not least, pisica neagră, a cărei educaţie cade mai mult în sarcina maică-mii. Pentru că doarme cu ea, mănâncă cu ea, o urmăreşte peste tot, o păzeşte, o iubeşte şi o preţuieşte. Ultima care s-a alăturat clanului, mănâncă bătaie de la Gri şi se răzbună pe mâţa mică. Are o plăcere deosebită să te agaţe de picioare şi să fie mângâiată pe burtă. Adoră mingile, drept pentru care are deja 2 mingi de tenis, cu care se joacă non-stop. Deja a învăţat să dribleze şi să paseze. În curând, s-ar putea să ajungă prima pisică fotbalist.
Data naşterii: necunoscută.
Ocupaţie preferată: fugăritul mingii de tenis.

Cam astea ar fi felinele mele. De cele mai multe ori, ştiu că nu eu le am pe ele, ele mă au pe mine. Adică, ele sunt stăpâne. Dar îmi place să fiu “dominată”; îmi plac pentru că sunt deştepte, perverse, greu de mulţumit, fiecare cu personalitatea ei, cu hachiţele şi nervii de rigoare. Şi fiecare dimineaţă în care mă trezesc torcând şi făcând “cozonaci” direct pe pielea mea e una mai frumoasă, mai luminoasă.

Nu ţin neapărat să fie transformată în leapşă, dar cei care aveţi animăluţe aţi putea să spuneţi – când aveţi timp şi chef – vreo 2-3 vorbe despre ele. Nu de alta, dar ar fi fain să facem un “recensământ” al posesorilor/posedaţilor de animale.

Published: May 23, 2010 | Comments: 20

Companie de fiţe

Am trecut ieri pe la un pet-shop. Nu ca să cumpăr ceva, doar ca să stau, cu o faţă puţin cam tâmpă, în faţa cuştilor cu căţei, pisici şi iepuraşi. Să mă amuz când cască un căţel, când bea apă cu paiul iepurele ăla drăguţ, cu o ureche pleoştită, când se-ntinde leneş mâţa aia botoasă, cu limba roz şi pernuţe pufoase. Dacă aş putea, i-aş lua pe toţi acasă, mi-aş transforma casa în junglă şi am trăi fericiţi, pisica citindu-i papagalului şi iepurele călărind pe câine. Dar nu se poate, pentru că n-am nici spaţiu, nici destul timp pentru toţi, şi s-ar putea să trebuiască să vânăm ca să hrănim întrega “familie”.

Îmi plac pet-shop-urile. Sunt curate, îmbietoare şi prietenoase. Când am văzut, în schimb, că un pui de Golden Retriever e aproape 8 milioane – lei vechi,încă nu vorbesc în lei noi – mi-a picat faţa. Mi se pare cam mult pentru un căţel care are, la fel ca oricare altul, patru labe, două urechi şi-un bot. Da, mai are şi pedigree, dar sângele albastru nu mă impresionează. Nu-mi pasă nici că e de familie bună, nici că are părinţi campioni, nici că, probabil, pricepe “aport” în mai multe limbi. Pentru mine câine e ăla care dă din coadă, latră ca prostul la lună şi se enervează teribil când vede o pisică. Şi asta fac toţi, indiferent de rasă. Nu mănâncă cu furculiţa, sare pe tine fericit că te vede, suferi cumplit când moare. Un câine e mai mult decât o “marfă” căreia să-i stabileşti preţul în funcţie de origine. Îl iei ca să-l iubeşti, nu ca să-i pui etichetă cu cât l-ai cumpărat şi câţi bani dai pe întreţinerea lui. Când adopţi un copil, nu dai bani pe el; de ce să plăteşti pentru un câine?

Există câteva adăposturi unde zeci de animăluţe aşteaptă să fie adoptate. Da, nu sunt de rasă, da, n-au pedigree, da, poate că n-au blana lucioasă pentru că n-au avut în fiecare zi de mâncare. Sunt speriate, dornice de o mângâiere, ahtiate după afecţiune. De ce să dai bani pe un câine, când poţi să-l iei gratis, şi să-l mai şi salvezi, poate, de eutanasiere? O să te iubească la fel de mult, o să te trezească cu acelaşi bot umed, o să latre pentru că are chef să latre, şi n-o să priceapă că tu vrei să dormi, nu să ieşi la plimbare.

Am ajuns la stadiul de atât de multe fiţe încât pe lângă maşină, haine şi parfumuri, până şi animalul de companie trebuie să fie “de firmă”?

Mai mult decât replica “cum să-mi iau maidanez? Eu vreau câine de rasă” mă stresează situaţia următoare. Nu, nu mă stresează, mă face să văd roşu, să vreau sânge: îţi iei un câine de rasă. Nu-l iei nici ca să-l duci la expoziţii, nici ca să păstrezi linia de sânge. Şi n-ai chef să te legi la cap cu pui, nici să-l duci la montă, nici să-l castrezi, aşa că-l laşi să-şi facă de cap cu “maidanezele”. Şi-apoi te-torci frumos, în apartamentul tău mobilat, cu câinele tău de rasă, şi te doare-n fund că, din cauza ta şi a ignoranţei, şi a prostiei, şi a nesimţirii tale căţeaua aia o să facă pui, care poate or să moară de foame, sau poate or să fie înecaţi de persoane la fel de ignorante ca şi tine, sau poate or să ajungă la ecarisaj, pentru că vezi tu, dragă, maidanezii reprezintă o problemă pentru societatea civilizată în care trăim.

Şi cum poţi tu să spui că urăşti maidanezii, şi că ar trebui omorâţi, când şi din cauza ta există câini fără adăpost, şi nu faci decât să dai cu piciorul în ei pe stradă să nu-ţi îmbolnăvească “pedigree-ul”, şi nu-ţi rupi din hamburger să-l hrăneşti pe ăla care nu ştie ce-i aia carne, ştie doar cum miroase şi că trebuie să fie tare bună.

Şi cum poţi să te baţi cu pumnul în piept că eşti om, pentru că ai un loc de muncă şi donezi 2 la sută la orfelinate, şi cum poţi să mai mergi pe stradă şi să spui că iubeşti animalele când îl iubeşti doar pe al tău, şi ăla doar pentru că e de viţă nobilă?

Dar clar eu sunt aia care are o problemă. O să mă uit în continuare la pet-shop-uri dar, când îmi voi lua un câine, nu o să-l iau pentru că are certificat de naştere, ci pentru că, după ce s-a născut, probabil ar fi murit de foame fără mine.

Published: April 11, 2010 | Comments: 14

Acte de caritate

În ultima vreme a crescut interesul public pentru actele de caritate. În orice parte te-ai uita, vezi un panou, un banner, un post-it, un afiş, în fine un apel pentru a ajuta o persoană aflată la ananghie. Cantitatea de spirit civic pare a fi crescut peste noapte, şi ăsta nu e un lucru rău. Dimpotrivă, apreciez persoanele care se implică în strângeri de fonduri pentru oameni pe care nu-i cunosc dar care, fără fondurile respective, probabil n-ar supravieţui. Îmi place ideea că un om va trăi, în parte, datorită ajutorului tău.

Problema e alta. De Crăciun, Paşte, 1 Martie, Ziua Copilului există grupuri care fac colecte pentru orfelinate. Nici ăsta nu-i un lucru rău, dar de fiecare dată e vorba despre acelaşi loc. Copiii sunt pe primul plan. Copiii au nevoie, copiilor le-ar trebui, copiii s-ar bucura. Copiii s-ar bucura de nişte jucării, de nişte cd-uri cu muzică, de nişte cărţi. Inevitabil, cele mai multe strânse sunt jucăriile. Da, copiilor le plac jucăriile; dar la fel de mult le plac şi dulciurile, şi hainele, şi bibelourile. Jucăriile primează.

Mi s-a spus că sunt antisocială; că sunt rece, egoistă, insensibilă. Poate că sunt. Dacă faptul că nu văd utilitatea în a răsfăţa pentru jumătate de oră 20 de copii orfani, în a aduna fonduri de fiecare dată pentru jucării – care, să fim serioşi, nu-s nici puţine, nici vitale – , în a acorda o atenţie şi o importanţă excesivă copiilor care “reprezintă viitorul”, atunci da, sunt şi antisocială, şi rece, şi egoistă, şi insensibilă. Copiii, cât ar fi ei de mici, de orfani, de singuri, găsesc mereu persoane binevoitoare care să îi bage în seamă; mai ales de sărbători, când toată lumea se simte obligată să simtă spirit civic. Toată lumea se gândeşte la “săracii copii” şi aplaudă excesiv programul artistic de 10 minute pregătit ca mulţumire. Toată lumea care “donează” se simte “mai om” pentru că a donat, pentru că a scos o sută de mii din buzunar, pentru că a lăsat pe furiş – dar cât mai la vedere – să-i pice o lacrimă văzându-i cum se bucură la o prăjitură, pentru că i-a ţinut de mână 30 de secunde sau pentru că a făcut o poză. Fiecare consideră că ar trebui să i se ridice statuie pentru că a cotizat în vreun fel.

Când am adus în discuţie – cu aceleaşi persoane înzestrate cu bunătate, milă, spirit civi – posibilitatea de a strânge – la fel de multe sau de puţine – fonduri pentru un adăpost de câini, am fost privită cu stupoare. “Cum, tu crezi că un câine e egal cu un copil?! Cum să pui animalele pe primul plan, în detrimentul copiilor? Păi, ei sunt copii orfani!”

Şi m-am gândit. Poate că eu sunt cea care greşeşte. Poate chiar nu poţi pune pe acelaşi plan nişte copii care n-au nici o vină că sunt orfani, cu nişte câini vagabonzi care sunt aşa pentru că stăpânii au decis să-i abandoneze (la naştere, în loc să-i înece, sau după ce au văzut că nu e tocmai comod să ai grijă de un câine care, pe lângă faptul că trebuie scos la plimbare, mai şi mănâncă); nişte copii care, de bine de rău, au un acoperiş deasupra capului, o masă caldă în zi şi acces la educaţie, cu nişte câini care, atunci când sunt prinşi de hingheri, sunt ştrangulaţi cu sârmă ghimpată; nişte copii care au posibilitatea să înveţe o meserie şi să-şi creeze cât de cât un viitor, cu nişte câini care o duc de pe o zi pe alta, care sunt loviţi cu bocancul, care sunt loviţi cu maşina doar pentru că e “cool” să ai sânge de animal pe bara din faţă (da, asta e reală, povestită de un coleg care se lăuda cum a şters sângele de pe roţi şi de pe bară); nişte copii pentru care se adună fonduri de fiecare dată când se trezeşte conştiinţa cuiva, cu nişte câini care n-au unde dormi, care muşcă pentru a se apăra, care ar putea fi sterilizaţi cu tot atâţia bani cât dai pe o jucărie de pluş; nişte copii care au haine, cu câinii care tremură de frig sau care mor îngheţaţi; nişte copii care uită în secunda următoare cine eşti, cu un câine care, dacă l-ai mângâiat, te ţine minte toată viaţa.

Acum, că m-am gândit, chiar nu-i poţi pune pe acelaşi plan. Şi nu sunt eu cea care greşeşte.

Published: March 3, 2010 | Comments: 2