aventuri

2016 spre 2017

Pentru că n-am cuvintele la mine. Și, chiar dacă le am, nu simt nevoia să le dau mai departe.
Pentru că n-am chef de bilanțuri. Și, oricum, bilanțul nu-i ajută decât pe contabili.
Dar, pentru că tradiția e tradiție.
Pentru un an mai bun.
Pentru ca tot ce-a fost bun în 2016 – să rămână, și ce-a fost rău – să nu mai revină niciodată.

Ne citim peste câteva zile.

Published: December 30, 2016 | Comments: 1

Generația cic-cic

Cic-cic era sunetul cu care-ți încărcai arma. Nu era o armă de-adevăratelea, la fel cum nu putea să te omoare de-adevăratelea. Te scotea doar din joc pentru o tură, sau pentru mai multe, în funcție de regulile prestabilite. De cele mai multe ori era o banală bucată de lemn sau de polistiren bine răzuit în formă de pistol, de pereții blocului, dar era forma supremă de violență pe care ți-o permiteai, și pe care le-o permiteai celorlalți.

Mai erau, bineînțeles, și copiii cu adevărat violenți, care aruncau cu bucați de bordură după orișicare. Cu ăștia nu se juca nimeni, nu le spunea nimeni că nu e bine, și le trecea zmeismul când realizau că e mai mișto să te joci cu ceilalți, decât să cauți borduri de aruncat. Sau dispăreau pentru o bucată bună de timp și șușotelile spuneau că au ajuns la închisoare. Habar n-am ce se întâmpla cu ei, dar cic-cic-ul continua nestingherit.

Cic simplu spuneai când te făceai că ai compostat biletul, că ai încasat banii în jocul de-a vânzătoarea, că ai apăsat pe-un buton și, de fapt, pentru orice alt zgomot mai mult sau mai puțin mecanic. Tot cic foloseai ca să faci să dispară orice te supăra. Nu dispărea? Cic-cic – și clar magia își făcea efectul!

Cic-ul și cic-cic-ul au fost sunetele cu care am crescut, cu mult înainte de a ști că există și alt soi de sunete. Sau alt soi de violențe. Sau înainte de a ști că magia funcționează doar în imaginația copiilor.

În fiecare an îmi făceam ghetuțele, și-n fiecare an așteptam ceva în ele. De cele mai multe ori era o ciocolată, o portocală și-o banană. Nu știu să fi auzit pe alții, leat cu mine, să fi primit altceva.
În fiecare an, împodobeam și bradul, și-n fiecare an așteptam cadourile de sub el. De cele mai multe ori erau cadouri utile, ceva dulciuri și, poate, câte o jucărie.
Dar erau momentele din an pe care le așteptam pentru magie. Și pentru a povesti copiilor din cartier și colegilor, la școală, ce am primit.

În generația mea, cadourile nu erau cu mult diferite, dar nimeni nu-și pierdea răbdarea. Fiecare descria ce și cum a primit, fiecare se bucura pentru fiecare și, dacă mă gândesc acum, nimănui nu-i păsa de nimic altceva.
Mă uit la generația aia acum, și nu mai recunosc nimic. Nici cic-cic-ul, nici răbdarea, nici ideea că orice e posibil.

Îmi place să cred că am fost o generație de oameni deștepți, inventivi, toleranți, puternici, rezistenți, corecți. Probabil am fost. Sigur am fost. Când aveam 7, 8 9, 10 ani. Posibil până pe la 14. 15. 20. Posibil încă să mai fim. Și-atunci de ce sau cum de nu se vede? Cum de-am ajuns să mă uit în jur și să nu mai recunosc nimic din ce am învățat, încă din copilărie, c-ar trebui să fie deștept, inventiv, tolerant, puternic, rezistent, corect?

Mă uit în jur.
Un taximetrist trece cu mașina intenționat peste o cățelușă. Un bărbat lovește cu mașina o iapă gestantă. PSD-ul împarte calendare ortodoxe, în plină campanie electorală. Sub 100 de persoane la ședința Camerei Deputaților, ăia lipsă fiind cei pe care o să-i votați din nou, la sfârșit de săptămână. Festivități de Zilele Galațiului, 1 Decembrie și luminițe, și plângeri că de banii ăia puteam avea apă caldă. Un motan de rasă plin de purici, ținut în mașină, pentru că stăpânul a făcut copil. Amenințări cu moartea la telefon, către un bărbat gay. Creștini care mă-ndeamnă să plec din țară, ca să nu pângăresc pământul creștin ortodox românesc. O cățea își alăptează puii de-abia născuți, cu toate că are cercelul primăriei, cum că a fost sterilizată. Hingheri care vin să ridice pisici. Un Ponta care, cu cât înjură și jignește mai mult, cu atât are mai mulți susținători. O Nouă Dreaptă cu aspirații de Ku Klux Klan. Un bărbat își asmute pitbull-ul să sfâșie o mâță și e, în continuare, liber. O fată e agresată de polițiști și de o grasă-n colanți pentru că are un câine prost și pașnic, fără botniță, și nici unul dintre agresori nu pățește nimic. Trei fete și un băiat bat și dezbracă o fetișoară, totul pe filmate, și nimic nu se întâmplă. O polițistă ține un copil posibil hoț de mână și toată lumea țipă ”abuz în serviciu!”. Trei milioane date la un medic și alte două la asistente; n-au fost cerute, dar nici refuzate. Alegeri. Ieși la vot, pentru a fi schimbarea pe care o vrei în societate! Cu cine? Sincer, eu n-am găsit pe nimeni care să-mi merite, în totalitate, votul. Poate doar Cioloș, dar ca să ajungi la el trebuie să treci PNL sau USR, și nici unul dintre ele nu e o opțiune. Vorbitul la telefon la volan se pedepsește cu amendă, cu toate astea văd doar telefoane la volan. La fel și lipsa centurii; asta nu înseamnă că, de fiecare dată când mă urc într-o mașină, nu sunt sfătuită să uit de ea. Legile se fac după ureche, și se respectă la fel.
Și nimeni nu face nimic. Sau face, toate cele de mai sus. Nimic împotrivă.

Generația mea stă, la fel ca mine, pe Facebook. Ăia care sunt împotriva celor de mai sus, protestează. Cu cuvinte meșteșugit scrise, pe Facebook sau pe bloguri. Uneori, mai ies prin piețe, să protesteze. Dacă nu e frig. Sau în timpul săptămânii. Sau în concediul de vară. Sau nu e concert. Sau n-au bilete la munte. Orice scuză e o scuză bună ca să nu faci nimic. Recunosc. Nu fac nimic. Scriu cuvinte pe blog. Mă enervez în spatele ecranului. Port centură, cunosc și respect legislația, nu acuz decât în baza legii și nu bat creștini pe stradă. Mai puțin decât aș putea face, mai mult decât mulți dintre voi.

Și-mi doresc, ca-n copilărie, să strâng inelarul și degetul mic în palmă, să întind mijlociul și arătătorul, să folosesc degetul mare pe post de cocoș, să țintesc și să spun multora dintre voi ”cic-cic! Ai murit. Pentru o rundă, sau mai multe”.

Published: December 6, 2016 | Comments: 1

3 milioane de semnături pentru modificarea Constituției – p.2

“Dacă ne înțepi, oare nu sângerăm? Dacă ne gâdili, oare nu râdem? Dacă ne otrăvești, oare nu murim?”
Întrebări scrise în secolul 16, când evreii erau marea problemă. Aceeași evrei care au scris Biblia după care vă luați acum, români creștini fiind, în secolul 21.

Spre deosebire de mulți dintre apărătorii familiei creștine și tradiționale, eu chiar am citit biblia aia. Am văzut ce scrie în ea, ba chiar mai mult, am și înțeles. Nu e nimic acolo care să instige la ură, sau la intoleranță. Sunt însă, destule pasaje care ridică-n slăvi incestul, femeia supusă bărbatului, dreptul părinților de a-și omorî copiii în numele domnului. Depinde ce citești și cum. Și, mai presus de toate, dacă ești dispus să crezi orbește în ea, sau dacă-ți poți da seama că, într-un fel sau altul, e doar o culegere de texte literare. Frumos scrise, într-adevăr, dar doar povești. La fel ca 1001 de nopți. La fel ca basmele vikinge sau legendele Olimpului. De ce nu le luați pe ele ca adevăr general valabil? Îs mai vechi și la fel de mustind de imaginație. Sau Kalevala. Sau poveștile din mitologia indo-europeană.
A, nu le știți? N-ați crescut cu ele? Nu vi s-au băgat pe gât și nu vi s-au prezentat cu titlu de religie? Îs la fel de imaginative ca dumnezeul ăla cu care amenințați în stânga și-n dreapta, că va trăzni toți păcătoșii cu fulgerul lui și-i va condamna la chinurile iadului celui veșnic. Cu singura diferență că nici una dintre zeitățile de acolo nu-și arogă dreptul de a se amesteca în viața publică, politică sau civică actuală.

Nici unul dintre zeii ăia nu s-a trezit că vrea, în numele lui, revizuirea unei Constituții. Nici unul dintre ei nu s-a gândit să se strângă semnături în numele lui sau să-și creeze regulile într-un stat fără religie oficială. Poate doar cei din statele musulmane, dar pe aceia îi condamnați că sunt înapoiați, păcătoși, barbari, violenți, îi judecați și le blamați faptele, vă desziceți de tot ceea ce promovează și aplică ei. Făcând, în numele dumnezeului creștin, aceleași greșeli ca și ei.

Dar nu despre educație religioso-mitologică era vorba.
V-ați ridicat cu 3 milioane de semnături împotriva unor oameni. Instigați la luptă, intoleranță și violență. Cel mai probabil, ați fi în stare să loviți, înarmați cu furci și topoare, îmbrăcați în portul tradițional românesc, în oamenii aceia. Le recomandați să se vindece, să-și ascundă sentimentele, sau să se care dracu` din țara voastră. Că n-aveți nevoie de murdăria noastră lângă voi, și lângă copiii voștri. Că necurățenia pe care o simțim și-o promovăm nu are nimic de-a face cu spiritul pur și curat românesc, ortodox. Că nu aveți nevoie să vă spurcăm țara, cultura, obiceiurile.

Mă-ntreb câți dintre voi știți că nu suntem un stat ortodox. Faptul că majoritate dintre noi am fost botezați, dând părinții bani buni la popă în momentul acela, fără să fim intrebați și fără să ni se dea de ales, nu ne face ortodocși. Faptul că figurăm pe-o listă, nu ne face ortodocși. Faptul că vă bateți cu pumnul în piept, și mergeți la biserică, și pupați moaște, și urâți tot ceea ce nu cunoașteți, sau nu înțelegeți, nu vă face ortodocși.
Există 17 culte religioase mari în România, plus cei care nu mai cred în nimic. România e un amalgam, și nici un sfânt n-o să facă vreo minune pentru a schimba lucrul acesta.

Mă-ntreb câți dintre voi știți că religia, nici o religie, nu instigă la violență sau la ură. Că nici una nu spune că ori ești cu noi, ori ești împotriva noastră. Că nici una nu te pune să te uiți în ograda vecinului, sau în patul lui. Că religia e ceva privat, pe care-l ții în tine, nu pe care încerci să-l impui altora. Altfel, am fi în continuare la 1600 și am arde oameni pe rug, pentru că-ndrăznesc să gândească altfel decât turma. Și că, datorită lor, ăia care au ars pe rug, aveți voi voie acum să spuneți ce gândiți, aveți voi medicină care să vă vindece, aveți voi mașini în care să vă cărați curul când vă e lene să mergeți pe jos, și lista poate continua.

Mă-ntreb câți dintre voi înțelegeți că libertatea aia pentru care ați țipat și alții au murit în `89 n-avea nici o restricție. De aia s-a țipat, pentru că erau restricții. Pentru că atunci, dacă pupați moaște, erați băgați la închisoare. Și dacă te futeai în cur, pățeai același lucru. Atunci nu s-a strigat separat. Am țipat și pentru voi, la fel cum, poate, ați țipat pentru noi. Pentru o libertate nediscriminatorie. Nu pentru unii, ci pentru toți.

Mă-ntreb câți dintre voi chiar cunoașteți o persoană gay. În afară de ce v-au pus în fața ochilor cei care vor să vă spele pe creier. În afară de imaginile travesti de la parade gay. În afară de pericolul pe care vi-l descrie popa în biserică, și-n care credeți, la fel cum îl credeți când vă descrie draci cu coarne și copite, gata să sfâșie carnea de pe om și să smulgă pruncii nenăscuți din pântecele mamelor, după o povestire scrisă de Ioan Teologul, la începutul secolului I.

Câți dintre voi știți că suntem, înainte de toate, oameni. Care, la fel ca voi, vor să fie fericiți. Care respiră la fel, mănâncă la fel, se cacă la fel. Care nu sunt nici mai bolnavi psihic, nici mai predispuși spre depresie, decât oricare altul dintre voi. Care nu, nu aleargă să se fută, ci caută omul pe care l-ar putea iubi, indiferent de sex. Care nu e cu nimic mai dereglat decât tine, căruia îi plac persoanele de sex opus, dar să fie brunetă, nu blondă, scundă, nu înaltă, cu ochi negri, nu căprui, cu vocea subțire, nu groasă și, eventual, cu sâni mari, nu plată. Sexul persoanei pe care o iubești nu e decât un criteriu, la fel ca oricare altul. Nu e anormalitate. Și, la fel cum eu nu te judec pentru că-ți plac brunetele, cu ce drept mă judeci tu, că-mi plac femeile?

Câți dintre voi știți că nu din părinți gay, ies copii gay, ci din părinți hetero? Că frica aia a voastră, cum că un copil crescut în cuplu gay ar fi marginalizat, nu poate deveni reală decât dacă vă-nvățați copiii să îl marginalizeze? Că un act civil nu-mi dă decât drepturi civile, nu și religioase, în fața dumnezeului vostru, deci nu aveți de ce implica religia în Constituție? Că iubirea sub orice formă nu e de condamnat, pe când ura da? Că gay nu e egal cu pedofil? Că majoritatea actelor de pedofilie nu au fost făcute de persoane gay, ci de persoane hetero și, eventual, înrudite cu copilul în cauză? Că nu futem tot ce prindem? Că nu ne mângâiem mai des, sau mai lasciv, sau mai în public, decât orice persoană hetero? Că copilul tău nu devine gay dacă vede 2 persoane de același sex ținându-se de mână pe stradă, dar poate deveni bigot și închis la minte dacă nu-i explici obiectiv despre ce e vorba? Că nu ce se vede pe stradă strică societatea, ci lipsa unei explicații reale? Că mi-aș vedea de treaba mea, dacă n-ai insista să-mi intri-n viață, să-mi explici cum ar trebui, de fapt, să mi-o trăiesc? Că eu nu vin la tine, să te târăsc afară din biserică, cu toate că mi se pare stupid, retardat și înapoiat tot ritualul pe care îl urmezi, dar îți respect alegerea? Că nu vin în casa ta, să-ți explic cum ar trebui să te fuți, doar pentru că mi se pare simplist felul în care o faci, și insipid, și incolor, și inodor? Că pe tine, personal, nu te afectează cu nimic alegerea mea? Și nici pe copilul tău, dacă ai fi în stare să-i explici despre ce e vorba.

Că problema nu e la mine că sunt gay. Eu pot muri și mâine. La fel ca și tine. Eu pot pleca din țara din care cu atâta nonșalanță îmi spui să plec și mâine, la fel ca și tine. Problema e la tine. Tu ești cel care nu poate accepta o părere diferită. Tu ți-ai repudia copilul dacă mâine ar veni și ți-ar spune că e gay. Te-ar durea? Probabil. Dar n-ai ezita, pentru că aia e calea pe care o vezi tu dreaptă. La fel cum l-ai repudia dacă ar iubi o persoană de altă culoare, cultură, religie. Problema nu e că ar iubi o persoană de același sex, ci că ar iubi ceva diferit, ce tu nu poți înțelege.
A fi gay și a avea un act de căsătorie, nu e o amenințare la adresa societății. A fi hetero și a-ți respinge copilul pentru că nu face exact ce alegeri vrei tu, e.

Nu mai există demult calea cea dreaptă. Nu mai există demult legea să fim la fel. Demult nu mai e o amenințare diferitul. Altfel ne-am omorî cu pietre pe stradă, între noi.
Mă-ntreb câți dintre voi, cele 3 milioane, sunteți capabili să-nțelegeți asta.

Published: November 6, 2016 | Comments: 5

Jurnal de fumător în frig – p.2

Galați. Temperatura acum: 10 grade. Starea vremii: Cer acoperit.

Până să se dea legea antifumat, ieșeam în fiecare seară. Am ieșit și după ce s-a dat legea, c-a fost cald, și pe terase a fost voie să fumez.
Ieșeam de-o bere, două, ieșeam să mă destind după muncă, să văd fețe noi sau vechi, ieșeam pentru că, până la urmă, suntem animale sociale și mie-mi place societatea, chiar dacă, uneori, doar pentru a avea de cine/ce râde.
N-am ieșit în cluburi, astfel încât să intoxic cu fumul meu nociv dansatorii înrăiți care populau cluburile ca să se distreze pe ritm de bumți, să ardă calorii sau, pur și simplu, să se combine.
Am înțeles că nu e nici cinstit, nici elegant să fumez în restaurant, lângă nefumătorul care a vrut doar să mănânce, eventual neafumat de mine, sau de alții ca mine.
N-am ieșit nici în cofetării, nici în grădinițe, nici în biserici.
Am ieșit în baruri pentru vicioși inconștienți, ca mine, care vor să bea o bere și să fumeze un pachet de țigări. Pe ficatul lor, plămânul lor, portofelul lor.

Ultima oară am ieșit pe 24 septembrie.
Am mai avut o tentativă fugitivă, care s-a rezumat la o bere înăuntru, 3 țigări afară, vreo 45 de minute în total, pentru că era prea frig.

21 octombrie 2016.
(Și precizarea că eu nu ies cu nefumători, care ar putea fi deranjați de țigara mea. Eu ies cu fumători vicioși și inconștienți, aidoma mie).
M-am pregătit, fizic și psihic, să ies la o bere, două, în oraș. Fără să stau înăuntru, pentru a evita acel du-te-vino între bere, discuție, țigară. Pentru a evita, în plus, o răceală pe cinste, pentru că-năuntru e cald de te sufoci, și-afară e un frig decent încă.
Mi-am pus tricou, bigmen, geacă și vestă cu glugă.
M-am convins că nu e chiar atât de frig afară.
Mi-am zis că n-o să mor de frig tocmai eu, care încă port tricouri, în timp ce lumea a trecut la pulovere.
Am zis că nu-mi pică tresele să stau pe terasă, la unica masă ocupată, în timp ce înăuntru erau alte vreo două pline de nefumători prețioși.
M-am uitat cu atenție la restul barurilor din jur. Spre dezamăgirea mea, nu erau goale, cu toate că în nici unul nu se mai fumează. Nici pline nu erau, dar nu erau goale. Ori nefumătorii chiar au început să iasă în oraș, ori ceilalți fumători nu-s la fel de psihopați ca mine, și-au dat o șansă fumatului de nevoie, rapid, afară.

Cum a fost? Frig. Frig a fost!
Mi-a înghețat tricoul, bigmen-ul, geaca, vesta cu glugă, bașca picioarele, degetele și nasul. Dar am băut o bere. Și-am fumat. O, cum am mai fumat! Țigară după țigară, la singura masă ocupată de pe terasa rece, juma` de pachet am fumat, și-aș mai fi fumat și restul de jumate dacă nu s-ar fi terminat berea și n-ar fi fost îndeajuns de frig încât să am dubii în legătură cu a doua.

Înăuntru – 2 mese ocupate. Din când în când, câte un timid ieșind să fumeze rapid o țigară. ”Pneumonie” scrie pe fața ălora care au stat înăuntru de-o bere și-au fumat, din când în când, afară. Posibil ”răceală” pe a mea. Mă consolez cu gândul că răceala e mai puțin gravă decât pneumonia. Eu măcar am ținut stindardul.

Dacă nu se schimbă legea, posibil până dă primăvara și, implicit, căldura, să nu mai repet experiența. Decât dacă există terase cu heatere. Decât dacă se fac cluburi private sau ilegale, ca pe vremea Prohibiției. Decât dacă știți măcar o bodegă în care se poate fuma dacă nu legal, măcar permis. Decât dacă mă obligi.

Știu. Pentru tine, care mă citești, pot părea amuzantă. Sau poate că te gândești c-așa îmi trebuie, că-s un fumător inconștient, și-mi fac rău cu mâna mea. Sau poate-ți dorești să mor de cancer, că din cauza mea nu puteai tu să ieși în oraș, că peste tot puțea a țigară. Sau poate că te gândești că din ce cotizezi tu la CNAS sunt tratați bolnavii pe motiv de tutun. Sau poate ți se pare un moft că nu mai pot socializa, pentru că nu se mai fumează în public. Sau poate chiar nu-ți pasă.

Și, oricare ai fi, îți spun așa:
– Dacă e vorba de bani și cotizații eu, fumătorul cu carte de muncă, plătesc la fel ca tine taxe care nu-mi convin, și din banii mei se duc, fără voia mea, către ajutoare de șomaj cu care nu sunt de acord, către o biserică în care nu cred, dar pentru care tu te bați cu pumnul în piept, către salarii politice cărora nu le găsesc explicația și către un buget de stat care nu face nimic nici pentru mine, nici pentru tine. Cum din banii tăi se tratează boli cauzate de tutun, din banii mei se tratează multe cauzate de nesimțire. Nu ți-am cerut nici factura, nici rambursarea.
– Eu, fumător, n-am cerut niciodată ca-n toate spațiile publice să se fumeze. Fumător fiind, am fost de acord să nu se fumeze în nici o locație care servește mâncare. Sau prăjituri. Sau în care ai voie cu minorul. Luați-le și pe alea în care se dansează. Luați voi 90% din locații. Eu nu vreau decât 10% din locații. În care nu se mănâncă, nu se dansează, n-ai voie cu minori și, eventual, angajații sunt fumători care au semnat clauză, că știu în ce se bagă. Eu nu cer decât 10% din locațiile publice, strict pentru fumători care vor să bea bere.
Voi, nefumători, vreți tot.
Și tot fumătorii sunt nesimțiți.
– Dar nu e discriminare. Nu e discriminare să-i spui unui om unde și cum poate să se distreze. Că te poți distra și fără să fumezi. Tu poți. Eu nu. La mine distracție înseamnă să stau la o masă, de vorbă, și să fumez. Cum nu pot face asta din cauza legii, da, mă simt discriminată. Dar nu se pune, pentru că fumul meu deranjează nefumătorul care, de bună voie și nesilit de nimeni, ar intra într-un bar pe care scrie clar ”SE FUMEAZĂ”.
– Și, în plus, eu nu vin la tine să-ți bag țigara aprinsă-n gură, să te oblig să fumezi, pentru că mie aia-mi place și, din punctul meu de vedere, e amuzant și sănătos. Eu nu-ți impun ideea mea de plăcere și de sănătate. Tu da. Eu te accept, oricât de nefumător ai fi. Tu nu poți nici măcar să mă ignori.

Concluzia? E o plăcere să îngheți pentru alegerile tale.
Aștept cu nerăbdare propunerea interzicerii cu desăvârșire a fumatului, inclusiv în casa proprie.

Published: October 21, 2016 | Comments: 8

Jurnal de fumător în frig – p.1

Galați. Temperatura acum: 13 grade. Starea vremii: Cer în general noros.
Când am plecat azi spre muncă (da, am muncit sâmbăta), undeva pe la 9 jumate dimineața, era cald. Soare. Frumos.
La fel a fost și-n restul zilei.
La serviciu am fumat afară, în tricou, cu toate că aveam geaca după mine.
A fost o zi caldă, poate prima după o săptămână de ploaie, vânt și aproape ger.
N-am mai ieșit în oraș de săptămâna trecută, de când au început ploile, pentru că-n spațiile publice, în interior, nu se fumează și eu nu mă simt bine la o bere, în public, fără țigara aprinsă.
Așa că m-am supus legii și-am lăsat spațiile închise nefumătorilor, în timp ce eu am fumat la mine acasă.
Azi a fost o zi frumoasă. Caldă, cu soare. Poate chiar prima după o săptămână de ploaie. Prima care m-a făcut să ies, într-o frumoasă seară de sâmbătă, după ce toată ziua a fost decent de cald, în oraș.

M-am îmbrăcat bine. Știam ce riscuri îmi asum. Terasele încă sunt deschise dar, cu toate că toată ziua a fost cald, seara se lasă rece. Cumplit de rece. Așa că m-am îmbrăcat bine, să rezist unei seri de bere, pe terasă. Să las interiorul cald, pur și neafumat nefumătorilor, în timp ce eu – fumător – mă voi bucura de o bere pe terasa localui, bine îmbrăcată, dispusă să suport frigul moderat, doar pentru plăcerea de a sta la un pahar de vorbă în public.

Să fim serioși. Oricât de mult ți-ar plăcea să-ți bei berea și să-ți spui vorba în intimitatea unei petreceri private, în stilul anilor `90, din când în când îți place să duci aceeași discuție și-n public. Că-i publicul neparticipant, că mai vezi o față cunoscută, că-ți mai aduci aminte de ceva când vezi chelnerița care seamănă cu profa` ta de română din clasa a 5-a, parcă-i mai animat în public.

E frig. Ești fumător, nu mai ai voie să fumezi în baruri sau cafenele, te-mbraci bine și, într-o zi moderat de caldă, te duci să-ți porți discuția în public, pe-o terasă.

Am fost sincer dezamăgită să văd că, pentru c-a dat frigul, interiorul cafenelei erai plin. De nefumători, care s-au gândit să iasă, într-o frumoasă seară de sâmbătă, în oraș. Am fost dezamăgită pentru că am sperat că, venit frigul, locațiile de gen vor avea de suferit, din lipsă de clienți.
Din nefericire, interiorul era plin.
Azi s-a dus ultima mea speranță de a se regândi legea împotriva fumatului, pe motiv de presiune a patronilor de baruri, aflați în pericol de faliment. Pentru că înăuntru erau foarte mulți nefumători, deci nici urmă de faliment la orizont.
Din fericire, terasa era deschisă.
Azi am mai avut o speranță că viața mea socială va putea continua și atât timp cât e frig moderat afară, pentru că nu am fost singurul nefumător îmbrăcat bine pe terasă.

Totul a fost ok. Berea – rece și acidulată, frigul – suportabil, acoperiș – deasupra capului, în caz că ar fi început, din nou, ploaia. Până când.

Pe terasa mea, în frigul moderat în care îmi beam berea și-mi duceam conversația, pe terasa mea – unde respectam legea cerută de nefumătorii speriați că nu pot să respire aer curat și copiii lor se pot îmbolnăvi de cancer la plămâni, pentru că stau într-un mediu nesimțit de nociv, pe terasa mea – unde erau adunați doar fumători, tremurând în frig, să li se facă rușine pentru că au un viciu atât de împuțit și de periculos și bându-și berea, ceaiul sau ciocolata caldă, în timp ce nefumătorii stăteau confortabil înăuntru, la căldurică, unde au țipat atât de mult că vor să stea, ghiciți voi ce a apărut!

Copii! Au apărut copii. Copii în carne și oase, copii funcționali, care se alergau prin fumul emanat de țigara mea, pe care o fumam în frig, pe terasă, copiii nefumătorilor de dinăuntru.
Adică, în timp ce mami și tati, care au țipat sus și tare că fumătorii le îmbolnăvesc și poate le și omoară odraslele cu fumul lor nociv, stăteau înăuntru, la căldură, și se bucurau de-o seară fără fum în oraș, motivul îngrijorării se zbânțuia pe afară, prin fumul meu atât de condamnat.
Da, adulții stăteau înăuntru, departe de fumul de țigară. Copiii, nu.

După ce au făcut atâta tam-tam, că nu pot ieși-ntr-un local cu copiii după ei, pentru că fumătorii nesimțiți îi otrăvesc cu bună știință, și copiii lor nu-s în siguranță, după ce mi-au urat (da, mie, personal, ca fumător) să mor de cancer, că din cauza mea nu se pot ei bucura de-o seară pașnică-n familie, și-au pus palma-n cur, s-au așezat la șuetă într-un mediu interior fără fum și și-au trimis moștenitorii să se joace exact în fumul meu de țigară, emanat în mod legal, afară.

N-am nimic. Nu-s absurdă. Am mai zis, mi se pare ok să nu se fumeze în locuri în care se și mănâncă. Mi se pare normal să nu se fumeze în cofetării și lângă locurile de joacă. Mi se pare normal să existe locuri strict de nefumători. Mi se pare la fel de normal să existe baruri în care se fumează, unde prin ”bar” înțeleg loc în care n-ai ce căuta cu minorul după tine. Am zis toate astea.

Mi s-a zis că sunt eu absurdă, că-n lumea civilizată nu se fumează în interior, că trebuie să ne gândim și la nefumători, și la copii și, dacă vrem să mențimen acest viciu scabros, să suferim de frig și să ne mutăm pe terasă. Am făcut asta.

Dar când nefumătorul îngrijorat stă înăuntru, în spațiul pe care l-a cerut și l-a și cucerit, și-și trimite copilul afară, pe terasa pe care tot el a decis că eu am voie să fumez, mă-ntreb care dintre noi e nesimțitul.

Published: September 24, 2016 | Comments: 2