blestem

Jurnal de fumător în frig – p.2

Galați. Temperatura acum: 10 grade. Starea vremii: Cer acoperit.

Până să se dea legea antifumat, ieșeam în fiecare seară. Am ieșit și după ce s-a dat legea, c-a fost cald, și pe terase a fost voie să fumez.
Ieșeam de-o bere, două, ieșeam să mă destind după muncă, să văd fețe noi sau vechi, ieșeam pentru că, până la urmă, suntem animale sociale și mie-mi place societatea, chiar dacă, uneori, doar pentru a avea de cine/ce râde.
N-am ieșit în cluburi, astfel încât să intoxic cu fumul meu nociv dansatorii înrăiți care populau cluburile ca să se distreze pe ritm de bumți, să ardă calorii sau, pur și simplu, să se combine.
Am înțeles că nu e nici cinstit, nici elegant să fumez în restaurant, lângă nefumătorul care a vrut doar să mănânce, eventual neafumat de mine, sau de alții ca mine.
N-am ieșit nici în cofetării, nici în grădinițe, nici în biserici.
Am ieșit în baruri pentru vicioși inconștienți, ca mine, care vor să bea o bere și să fumeze un pachet de țigări. Pe ficatul lor, plămânul lor, portofelul lor.

Ultima oară am ieșit pe 24 septembrie.
Am mai avut o tentativă fugitivă, care s-a rezumat la o bere înăuntru, 3 țigări afară, vreo 45 de minute în total, pentru că era prea frig.

21 octombrie 2016.
(Și precizarea că eu nu ies cu nefumători, care ar putea fi deranjați de țigara mea. Eu ies cu fumători vicioși și inconștienți, aidoma mie).
M-am pregătit, fizic și psihic, să ies la o bere, două, în oraș. Fără să stau înăuntru, pentru a evita acel du-te-vino între bere, discuție, țigară. Pentru a evita, în plus, o răceală pe cinste, pentru că-năuntru e cald de te sufoci, și-afară e un frig decent încă.
Mi-am pus tricou, bigmen, geacă și vestă cu glugă.
M-am convins că nu e chiar atât de frig afară.
Mi-am zis că n-o să mor de frig tocmai eu, care încă port tricouri, în timp ce lumea a trecut la pulovere.
Am zis că nu-mi pică tresele să stau pe terasă, la unica masă ocupată, în timp ce înăuntru erau alte vreo două pline de nefumători prețioși.
M-am uitat cu atenție la restul barurilor din jur. Spre dezamăgirea mea, nu erau goale, cu toate că în nici unul nu se mai fumează. Nici pline nu erau, dar nu erau goale. Ori nefumătorii chiar au început să iasă în oraș, ori ceilalți fumători nu-s la fel de psihopați ca mine, și-au dat o șansă fumatului de nevoie, rapid, afară.

Cum a fost? Frig. Frig a fost!
Mi-a înghețat tricoul, bigmen-ul, geaca, vesta cu glugă, bașca picioarele, degetele și nasul. Dar am băut o bere. Și-am fumat. O, cum am mai fumat! Țigară după țigară, la singura masă ocupată de pe terasa rece, juma` de pachet am fumat, și-aș mai fi fumat și restul de jumate dacă nu s-ar fi terminat berea și n-ar fi fost îndeajuns de frig încât să am dubii în legătură cu a doua.

Înăuntru – 2 mese ocupate. Din când în când, câte un timid ieșind să fumeze rapid o țigară. ”Pneumonie” scrie pe fața ălora care au stat înăuntru de-o bere și-au fumat, din când în când, afară. Posibil ”răceală” pe a mea. Mă consolez cu gândul că răceala e mai puțin gravă decât pneumonia. Eu măcar am ținut stindardul.

Dacă nu se schimbă legea, posibil până dă primăvara și, implicit, căldura, să nu mai repet experiența. Decât dacă există terase cu heatere. Decât dacă se fac cluburi private sau ilegale, ca pe vremea Prohibiției. Decât dacă știți măcar o bodegă în care se poate fuma dacă nu legal, măcar permis. Decât dacă mă obligi.

Știu. Pentru tine, care mă citești, pot părea amuzantă. Sau poate că te gândești c-așa îmi trebuie, că-s un fumător inconștient, și-mi fac rău cu mâna mea. Sau poate-ți dorești să mor de cancer, că din cauza mea nu puteai tu să ieși în oraș, că peste tot puțea a țigară. Sau poate că te gândești că din ce cotizezi tu la CNAS sunt tratați bolnavii pe motiv de tutun. Sau poate ți se pare un moft că nu mai pot socializa, pentru că nu se mai fumează în public. Sau poate chiar nu-ți pasă.

Și, oricare ai fi, îți spun așa:
– Dacă e vorba de bani și cotizații eu, fumătorul cu carte de muncă, plătesc la fel ca tine taxe care nu-mi convin, și din banii mei se duc, fără voia mea, către ajutoare de șomaj cu care nu sunt de acord, către o biserică în care nu cred, dar pentru care tu te bați cu pumnul în piept, către salarii politice cărora nu le găsesc explicația și către un buget de stat care nu face nimic nici pentru mine, nici pentru tine. Cum din banii tăi se tratează boli cauzate de tutun, din banii mei se tratează multe cauzate de nesimțire. Nu ți-am cerut nici factura, nici rambursarea.
– Eu, fumător, n-am cerut niciodată ca-n toate spațiile publice să se fumeze. Fumător fiind, am fost de acord să nu se fumeze în nici o locație care servește mâncare. Sau prăjituri. Sau în care ai voie cu minorul. Luați-le și pe alea în care se dansează. Luați voi 90% din locații. Eu nu vreau decât 10% din locații. În care nu se mănâncă, nu se dansează, n-ai voie cu minori și, eventual, angajații sunt fumători care au semnat clauză, că știu în ce se bagă. Eu nu cer decât 10% din locațiile publice, strict pentru fumători care vor să bea bere.
Voi, nefumători, vreți tot.
Și tot fumătorii sunt nesimțiți.
– Dar nu e discriminare. Nu e discriminare să-i spui unui om unde și cum poate să se distreze. Că te poți distra și fără să fumezi. Tu poți. Eu nu. La mine distracție înseamnă să stau la o masă, de vorbă, și să fumez. Cum nu pot face asta din cauza legii, da, mă simt discriminată. Dar nu se pune, pentru că fumul meu deranjează nefumătorul care, de bună voie și nesilit de nimeni, ar intra într-un bar pe care scrie clar ”SE FUMEAZĂ”.
– Și, în plus, eu nu vin la tine să-ți bag țigara aprinsă-n gură, să te oblig să fumezi, pentru că mie aia-mi place și, din punctul meu de vedere, e amuzant și sănătos. Eu nu-ți impun ideea mea de plăcere și de sănătate. Tu da. Eu te accept, oricât de nefumător ai fi. Tu nu poți nici măcar să mă ignori.

Concluzia? E o plăcere să îngheți pentru alegerile tale.
Aștept cu nerăbdare propunerea interzicerii cu desăvârșire a fumatului, inclusiv în casa proprie.

Published: October 21, 2016 | Comments: 3

Portretul țăranului român – p.2

Prin `70-`80 tot țăranul de la sate s-a mutat în Galați. Că le dădea Combinatu` apartamente, și salarii bune, și spor de toxicitate, și lapte praf gratis.
Toate buletinele de Pechea, Independența, Liești și compania au devenit, peste noapte, buletine de Galați.
Toate progeniturile foștilor pecheni, independențeni și lieșteni au devenit, ca prin miracol, gălățeni.
Dacă-i întrebi, pe părinți sau pe copii, de unde sunt, or să-ți spună că din Galați. Că le-a făcut Combinatul ”cetățenie”. Și-or să se considere la fel de gălățeni, sau poate chiar mai decât ăia, care sunt de cel puțin 4 generații știute aici.

Nu asta ar fi o problemă. Că-s tolerantă, și-nțeleg de ce ai vrea să pari orășean. Chit că te miros de la distanță. Mai ales că te miros de la distanță.
Problema apare când țăranul care se dă orășean încearcă să schimbe orașul, de parcă ar fi încă pe tarla la tacsu`.

Trecem rapid în revistă părțile minore:
– Țăranul de oraș o să te urască dacă ții animale în casă. Chit că le crești, îngrijești și hrănești din banii tăi. El nu o să-nțeleagă de ce ai vrea să ții în casă un animal care ar trebui fie să păzească gospodăria, fie să vâneze șoareci. Și care mai lasă și păr. Și care te mai costă și bani. Apartamentul trebuie să fie intact, țiplă, lună de curățenie și, dacă se poate, plin de copii, nu de animale.
– Țăranul de la oraș nu o să-nțeleagă de ce nu-ți gătești oala cu ciorbă și cazanul cu fasole. De ce preferi să mănânci ”uscături”. De ce nu te-mbuibi la fiecare ocazie, unde ”ocazie” înseamnă orice sărbătoare din calendarul creștin ortodox, bașca ziua ta, a consoartei, a lu` nașu`, a lu` nașa`, a lu` cumătru , cumnatu` și tot neamul lor cel neadormit.
– Nici de ce nu ai lista aia mare, cu tot neamul lor cel neadormit. Poate pentru că la oraș se făceau maxim 2 copii de căciulă, nu minim 6. Poate.
– Nu o să-nțeleagă de ce cheltui baniii, în loc să-i agonisești. Și, mai ales, pe ce. Pe mofturi! Când ai putea să-i strângi, să-ți faci moșie. Cont gras în bancă. Moștenire pentru urmași. D`astea.
– De ce să cumperi o pizza, când poți s-o faci acasă? Mai multă, și mai ieftină. Și asta se potrivește la orice. De la murături, la salam, de la plăcintă, la cremă de față. Orice poți produce în bătătura proprie, înseamnă un bănuț în plus în cont.
– Singurul loc unde n-o să se zgârcească în a cheltui, va fi casa. Cea mai mare combină frigorică, cea mai tare plasmă, cel mai șmecher parchet, cea mai încăpătoare cămară, cel mai nou model de mașină de spălat, cea mai pizdet mobilă. Nu contează că mănâncă zacuscă 4 zile pe săptămână (din recolta proprie de vinete, ouă și ulei) și tocăniță de cartofi în rest (cartofi – producție proprie, ulei, ceapă și roșii – la fel). Are casă mai lucioasă, modernă, pusă la punct decât a ta? Are! In your face, orășean sărac ce ești!
– O să te acuze că speli duminica/de sărbători, chit că nu împărțiți nici aceași mașină de spălat, nici același apometru.
– O să se laude și-o să fie adânc gâdilat în orgoliu când o să-ți povestească că vara lui de-a doua, după mătușă, muncește în străinătate, unde câștigă de X ori mai mult decât tine, aici. Nu el. Vara lui de-a doua, după mătușă. DIN STRĂINĂTATE!
– Plus toate câcaturile alea mici: nu-nțelege de ce nu te duci la nunți/botezuri/înmormântări, când el nu ratează nici una, chit că se ruinează; de ce nu porți pantofi eleganți cu vârf ascuțit și nu-ți faci sarmale în cap; de ce nu ești fan ”noră pentru mamă”; de ce bei bere, nu vin de țară; de ce nu plătești pentru un titlu; de ce nu primești cu popa; de ce nu-ți faci conserve pentru iarnă; de ce nu-ți place găina de țară; sau carnea de porc cu grăsime; de ce nu îți cumperi mașină; și, până la urmă, ce-ai de gând să faci cu viața ta, dacă la peste 30 de ani nu ești măritată, și n-ai încă măcar un copil în plan?

Problema apare când țăranul care se dă orășean încearcă să schimbe orașul, de parcă ar fi încă pe tarla la tacsu`.
Și-a cumpărat omul apartament la parter.
Nimic bizar, până nu-ți dai seama că omul e țăran. Din ăla, de și-a luat cetățenie odată cu Combinatul.
Cum îți dai seama?
Întâi împrejmuiește cu gărduleț viu spațiul public din fața blocului. Și-ți zici că e normal, că poate vrea să aibă verdeață la vedere.
Dup-aia, gărdulețul viu e înlocuit de altul, cam de 1 metru, de fier forjat. La care se adaugă încă 1 metru în înălțime. Fier forjat. Se acoperă cu plastic din ăla, de nu trece nici musca prin el.
Pe toate cele 3 părți la care, în ograda lu` tacsu`, ar fi fost moșier.
Se mai adaugă și a 4-a parte de gard, ca să delimiteze total și iremediabil PARTEA LUI de restul blocului.
Balconul îl transformă în bucătărie de vară.
Pe care o transformă în marchiză.
Pe care o transformă în cazemată.
Cu gratii, și cu alarmă cu abțibild, pe care o vezi clar că e protejată de nu știu care firmă de pază și protecție. SĂ NU ÎNCERCI SĂ-L FURI!
Dărâmă copaci, scoate flori și, nu în ultimul rând, delimitează clar o bucată în bucata aia deja delimitată, pe care O DESȚELENEȘTE! Cu mașină din aia care bârârie, și desțelenește pământul.
Probabil vrea să planteze păpușoi. După cum arată ”curtea”, mai în spate vrea să facă poiata și cotețul porcului. Că acolo n-a pus decât gard. Noroc că apartamentele au baie în casă. Dacă n-a transformat-o în cămară. Și vrea să-și facă privată-n fundul curții.
Fiecare zi e o nouă dilemă: ce-și mai construiește vecinul? Un hambar? Un grajd? O să aducă și vaci? Sau o să se limiteze la câinii cărora deja le-a făcut cușcă în curte? O să fie un moșier amabil? Sau o să aducă șerbi să-i adune via, în timp ce le pune botniță, și-i lovește cu biciul?

Partea aia de grădină din jurul blocului aparține primăriei. Tre` să fii un țăran tare prost, sau un țăran cu prea mulți bani încât să-ți imaginezi că poți s-o transformi în curtea din fața casei. În mijlocul orașului, la bloc. Oricare ar fi varianta corectă, tot țăran.

Published: April 27, 2016 | Comments: 23

Despre smerenie

A expirat faza cu legea antifumat. Aia care a transformat realitatea și realitatea virtuală într-un câmp de luptă între fumători și nefumători. Sărit la jugulară, aruncat cu blesteme, sânge pe pereți, a dat primăvara, promisiunea unei schimbări de lege, totul a reintrat în normal.

A fost de ajuns o melodie de câteva minute, cu un mesaj simplu, arhirepetat și cumva resuscitat acum pentru ca totul să redevină câmp de luptă. Imposibil să n-o știți. De câteva zile-ncoace tot netul vuiește de păreri pro și contra religie, pro și contra Taxi, pro și contra lemn.
Că e satanistă. Ba e atee. Ba e catolică. E comandată. E propagandă. E metodă de a atenta la integritatea neamului românesc. Trădători de țară. Non valori muzicale. Afoni. Lipitori. Profitori pe subiect. Afurisenii. Trei cruci. Anateme. A, da, și injurii. Că fără injurii nici o tabără nu se simte destul de cu 3 coaie. Nici măcar aia ultrareligioasă, care a uitat că nu e bine să dorești răul aproapelui.
Dă-i până nu mai mișcă, că s-a pus în calea vrerii lui dumnezeu și-a catedralei sale! Dă-i până-l umpli de sânge, dă-i până-i arăți că dreptatea domnului se face cu pumnul, nu cum scria pe undeva prin Biblie că se face cu bunătate. Ce-ți trebuie chiar să știi ce scrie-n cartea aia, dacă poți să-l pui pe antichrist cu botul de labe dându-i la ficați? Dă-i!

Am văzut videoclipul.
Poate sunt incultă muzical, dar mie mi-a plăcut.
Poate sunt și pseudo-intelectuală, dar mi-a plăcut și mesajul. Simplu, arhirepetat și cumva resuscitat acum, dar e dovedit științific faptul că unele chestii trebuie repetate de mii de ori până să fie pricepute de mulțime. Dovadă faptul că gloata a sărit de cur în sus și-a dat-o tare cu ”da` ei de ce nu sunt smeriți?”
Da, am avut răbdarea și masochismul de a citi mii de comentarii. Mii. Care mi-au dovedit încă o dată că da, majoritatea oamenilor sunt proști. Răi, inculți, pioși, religioși, spălați pe creier dar, mai ales, proști.

Pentru că nu poți fi câtuși de puțin deștept, să ai măcar un neuron care zvâcnește într-o sclipire de inteligență și să susții că AVEM NEVOIE DE CATEDRALA MÂNTUIRII NEAMULUI! Noi! Noi avem nevoie, ca popor care s-a dezvoltat de la Ștefan cel Mare și Sfânt, și dacă nu făcea Ștefan biserici, unde am mai fi ajuns acum? Și pentru ce a murit Constantin Brâncoveanu și toți martirii? Și trădătorilor de țară, care stați în vile, și vă lăfăiți în excursii peste hotare, și vă-mbrăcați de la case de modă, și divorțați, și preacurviți, și adulterinilor, tocmai voi v-ați trezit să predicați despre smerenie și să-nvățați biserica cum să-și facă datoria față de bietele suflete care își așteaptă alinarea și viața cea veșnică?

Este peste puterea mea de înțelegere să-mi dau seama cum, în 2016, există oameni care încă gândesc așa. Și nu vorbesc despre bătrânica din vârf de munte, care are 70 de ani, acces la un singur post de televiziune, în cel mai bun caz, și care se duce la bisericuța ei, tot în vârf de munte, și-l consideră pe popă drept trimisul lui dumnezeu, undeva foarte aproape de sfinți, și care i-ar da tot ce are, pentru un loc asigurat în rai.
Nu. Vorbesc despre oameni născuți și crescuți cu acces la informație. Educați. Citiți. Școliți. Care ar trebui să fie capabili să filtreze informația și s-o judece cu propriul creier. Să compare date. Să facă paralele între trecut și prezent. Să vadă că era ok în secolul 16 să crezi orbește în biserică, dar că-n secolul 16 nu erau nici educați, nici informați. Că e în continuare o spălare de creier și-un abuz de putere, nu o promisiune sigură spre un rai veșnic.
Nu înțeleg cum, în situația asta, ei nu văd evidentul.

Că-n biserică mergi să te rogi, dar nu ți se poate face operație de apendicită. Că, dacă te rogi, nu scapi de operația de apendicită, decât dacă faci peritonită și mori. Că n-ar trebui să existe monopol pe lumânări. Că n-ar trebui să bagi copilul de 3 ori în apă ca să-l botezi, că e posibil să răcească, să se sufoce sau, pur și simplu, nu văd relevanța și utilitatea acestui gest barbar. Că încă citesc și se bazează pe o carte scrisă acum o mie și ceva de ani. Că n-ar trebui să plătești pentru nuntă, botez, înmormântare, mai ales că nu-ți dă nimeni chitanță pentru asta, deci tu – plătitor de impozite – dai niște bani pentru care nu se plătesc impozite. Că sunt mai multe biserici decât oameni care să le umple. Că banii care se duc la culte – și sper să se observe că spun ”culte”, nu BOR, pentru ultraortodocșii care s-ar putea ataca – ar putea să se ducă în educație.
Pentru ca profesorii să aibă salarii decente, care să-i motiveze să nu-și mai bage picioarele în meseria lor, în așa fel încât copilul tău să aibă acces nu doar la educație, ci la educație calitativ superioară. Și în medicină, pentru ca medicii să nu mai plece în afară, și spitalele să fie dotate ca lumea, nu să mori pe targă din cauză de infecții și bacterii, și să nu mai fie nevoie de noțiunea de șpagă. Și-n justiție, în oameni care să respecte legea, care să fie motivați să umble pe stradă, să-ți dea amendă dacă ai scuipat pe jos, dacă ai aruncat gunoiul pe geam, dacă nu ai strâns după câinele tău, dacă ai abandonat un animal, dacă ți-ai băgat copilul sau nevasta în spital, dacă ai încălcat limita de viteză, dacă n-ai acordat prioritate, dacă ai trecut pe roșu. Și să fie atât de bine plătiți, și atât de mulțumiți de jobul lor, încât să nu fie tentați să ia șpagă, ca să te facă scăpat. Să bagi bani într-un sistem în care lumea nu are cum să fie coruptă, pentru că n-are de ce.

Bani care să se ducă în toate astea, nu în popi care-și plimbă sutana în mașini de lux. Nu în popi care profită de bucuria sau durerea ta ca să mai stoarcă niște bani. Nu în biserica care-și cere averea secularizată acum o sută și ceva de ani. Nu în profesori de religie care amenință copiii că, dacă mint, vor fi loviți de mașină. Nu în oameni care tună și fulgeră că, dacă nu respecți voia domnului, ajungi în iad, dar care-s primii care nu respectă voia cu pricina. Nu în grandomanie, nu în opulență, nu în promisiuni invizibile. Banii ăia, care de la stat se duc direct la culte, să se ducă spre locurile unde chiar sunt lacune. Că biserica nu duce lipsă de pupători de moaște, ba chiar îi are în exces.

Există un calcul care spune că, din impozitul pe care îl plătesc eu, 50 de bani pe lună se duc la BOR. Adică 6 lei pe an. Că nu e atât de mult. Înmulțește asta cu câte persoane muncesc și câte persoane ”plătesc” BOR. Deja nu mai pare atât de puțin, nu-i așa?
Și nici măcar suma aia cu multe zero-uri care rezultă nu e problema. Problema mea e simplă: eu nu vreau să dau 6 lei pe an la BOR. De ce aș vrea să dau fie și 1 ban unei instituții căreia nu-i văd sensul? Unei autointitulate religii în stat? Unor oameni care au decis din start că eu, ca persoană, o să ajung în iad? Care încearcă să oprească legalizarea PACS-ului, unde PACS înseamnă doar un act juridic și n-are nimic de-a face cu dumnezeul lor? Care încearcă să impună cum să trăiești, cum să faci sex, dacă să faci avort, în ce zi ai voie să mănânci ce, când ai voie să speli și, eventual, de câte ori pe zi să te caci, doar pentru că sfântul duh le-a transmis direct, fără înregistrări, voința lui?

Și totuși dau. Nu pentru că vreau, ci pentru că trebuie.
Pentru că smerenia trebuie să fie a mea, și banii ai lor.
Pentru că, atât timp cât au gloata de partea lor, și-o țin cât mai puțin informată și cât mai mult sub papuc, cât mai spălată pe creier și cât mai mult cu frica în sânge, smerenia e pentru gloată, nu și pentru ei.

De asta mi-a plăcut mie melodia de la Taxi. Nu pentru valoarea ei muzicalo-stilistică. Nu pentru că ar fi o melodie pe care aș pune-o în cască. Pentru că au reușit să adune niște oameni care să repete ceea ce cred și eu. Și pentru că, dacă din gloata aia de mai sus se trezește măcar 1 să deschidă ochii și să-ncerce să gândească singur, atunci melodia aia, oricât de afonă ar fi, și-a atins țelul.

Published: April 10, 2016 | Comments: 13

Legea antifumat – pentru că fumatul dăunează prostului

Cam în 45 de zile n-o să mai pot fuma într-un loc public. Unde ”loc public” e definit ca orice încăpere cu 4 pereți și acoperiș, destinat utilizării publice. Adică n-o să pot fuma în restaurant, în bar sau în bodegă. O să pot fuma acasă, unde nu e loc public.

O să vină vara, și-o să pot fuma pe terasa restaurantului, barului, sau a bodegii.
Și-o să fumez! Ohoho, cum o să mai fumez! O să-mi găsesc o masă lângă o masă de nefumători, și-o să fumez câte 5 țigări deodată. Și-un trabuc! Și-o să-mi mai găsec câțiva prieteni, care să fumeze și ei cu ambele mâini, și-o să-mi aprind câte un pachet deodată, și-o să-nec toți nefumătorii în fum nociv de țigară. Să vadă că nu e de ajuns să te guduri c-au interzis fumatul în baruri, ca să scape de fumători. Că tot rahatul pe care l-au aruncat în noi în ultimele luni nu se spală c-o semnătură, fie ea și-a președintelui.
Dar o să-ntreb înainte: ”Te-ai gudurat când s-a interzis fumatul în locuri publice?” Dacă spune că nu, îmi găsesc altă masă. Unde o să pun aceeași întrebare. Și când o să-l găsesc pe ăla care spune că da, atunci o să-mi arunc tot fumul spre el. Și-o să-și dorească să fi spus că nu.

Pentru că nu m-a deranjat interzicerea în sine, ci cum a fost formulată și, bineînțeles, adoptată. N-aș fi avut nici o problemă dacă s-ar fi interzis fumatul în localuri în care se servește mâncare. Îs om de înțeles. Pot pricepe că unii nu vor să mănânce în fum de țigară.
Aș fi putut să merg acolo, să mănânc rapid ceva, și să mă duc spre alte locuri în care nu se mănâncă, dar se bea și se fumează.
Dacă nefumătorii sunt deranjați până și de mirosul de țigară arsă care iese din mine, din hainele mele, din răsuflarea mea, aș fi putut chiar să le cedez toate locurile în care se mănâncă. Aș fi făcut o comandă rapidă, sau poate aș fi început să gătesc. Aș fi avut posibilitatea de a alege.

Dar nu. Hrăpăreți cum sunt, au vrut totul.
Au vrut toate locurile publice doar pentru ei. Mi se spune că nu e discriminare. Că am în continuare acces la toate barurile mele preferate. Doar că nu am voie să mă simt bine în barurile alea. Pot să mă duc, să stau ca momâia și să mă bucur de atmosferă. Să socializez. Să savurez o bere, să discut și să ascult muzică. Și când vreau să fumez, să pun pe pauză și berea, și discuția, și muzica și să mă duc afară să fumez. Pentru că așa e civilizat. Și, cel mai important, să mă simt prost din cauza viciului meu scârbos și nesimțit și, poate, în curând, chiar să renunț la fumat. Să fim cu toții o mare și fericită familie de nefumători. Să ne ținem de mânuțe și să cântăm kumbaya, până găsim o nouă cauză împotriva căreia să ne raliem. Să nu se mai bea alcool în baruri, poate? Să bem doar ceai. Să devenim vegani. Să renunțăm la sexul cu alt motiv decât procreerea. Să mergem zilnic la biserică. Să ne-mbrăcăm cât mai decent. Să ne scoatem cerceii. Să nu ne mai epilăm. Să nu purtăm decât bumbac. Să ne cultivăm bumbacul. Să ne mutăm în munți, departe de poluare. Să ne sălbăticim. Să murim triști, sănătoși, singuri, triști. Și să sperăm că viața de dincolo e superbă, pentru că fericiți cei săraci cu duhul.

Mi-am pus întrebarea, decentă și de bun simț, de ce nu s-a făcut o lege care să permită existența unor baruri speciale pentru fumători.
Unde acest lucru ar însemna că se servesc băuturi alcoolice, deci minorii n-au ce căuta.
Că e semnalizat corect, ”pentru fumători”, în așa fel încât nefumătorii să știe la ce se înhamă, dacă au de gând să intre.
Cu personal fumător, pentru că înțeleg că nu e plăcut să faci pe chelnerul într-un local în care se fumează, tu fiind nefumător. Dar reciproca e întotdeauna valabilă.
În care nu se țin concerte decât cu trupe care fumează. Sau în care nu se țin concerte deloc și ai muzică doar din boxe.
Locuri speciale pentru fumători. La fel cum există locuri speciale pentru persoane cu dizabilități, gravide și obezi. Cum există cartiere pentru negri, și rezervații pentru amerindieni. Cluburi pentru gay și biserică pentru credincioși.
Eu zic că e o întrebare de bun simț.

Răspunsul m-a lovit ca marfarul: nefumătorii sunt Hitler și Ku Klux Klanul. Ei nu vor să fie bine pentru toată lumea, ei vor să fie bine pentru ei. Drepturile lor, confortul lor, aerul lor. Să le fie lor bine. Să se simtă ei bine. Și să aibă și-o aură vagă de erou, pentru că datorită lor tu fumezi mai puțin, pui niște bani deoparte, nu-i mai arzi degeaba, aerul e mai pur, scade poluarea și numărul bolnavilor de plămâni, ei sunt cei cărora trebuie să le mulțumească întreaga lume pentru un univers mai pur.

Și, ca punct minor, ăsta care latră cel mai tare că nu poate ieși în oraș din cauza fumului de țigară, oricum nu iese din casă decât de 2 ori pe an: la ziua lui, și la ziua consoartei. Că e scump, că e muzica prea tare, că e lume ciudată, că e plin universul de păcate, că nu prinde autobuzul să se întoarcă acasă. Chiar dacă nu se mai fumează, el tot o să aibă ceva de spus. Un subiect de care să se plângă.

Asta, și faptul că, oricâte semne ai pune că acolo se fumează, o să se găsească o pizdă proastă care o să intre, o să stea, o să bea, o să se simtă bine, și-a doua zi o să-nceapă să se plângă public cât de mult a avut ea de suferit din cauza fumului de țigară. Cum a ieșit de acolo, după vreo 6 ore, cu ochii roșii de la fumul care a făcut-o să lăcrimeze și i-a întins machiajul, cum pute ca o scrumieră, cum a trebuit să-și dea hainele direct la spălat și să facă un peeling chimic să scoată mirosul din piele, cum oamenii sunt inconștienți și inhalează gudron, fără să se gândească că e posibil să moară de plămâni și să rănească o mulțime de cunoștințe prin moartea lor, cum e aproape sinucidere ce fac ăia acolo, în clubul lor de fumători, în care ea a intrat doar ca să se simtă bine cu prietenii, la o bere.
Pentru că s-a simțit așa, aproape rebelă, da` când s-a trezit cu mahmureală și-a dat seama că nu e bine. Și poate s-a dus și la spovadă, pentru că fumătorii îl afumă pe diavol.

Pentru d`alde d`astea, există ceainării. În care nu se fumează, nu se consumă alcool, nu există decât hipsteri și eunuci. Ai putea să te duci acolo. N-ai avea de ce să te plângi. În ceainării totul e roz, chiar și unicornii care alimentează rezervorul de săpun pentru mâini.
Da` n-ai putea să te mai simți rebelă, nu? Și unde e fum, e și căldură, da` și distracție. Că omu` care vrea să stea, să bea până dimineața și să danseze pe boxe la bustu` gol, nu vrea să facă asta fără o țigară-n colțul gurii. Oamenii ăștia, unde se-ntâmplă distracția, nu stau și vorbesc despre diete, câte mii de flotări pot să facă la micul dejun sau cum să scoți mai bine petele de pe fața de masă. Nu discută chestii casnice și plictisitoare, nu plănuiesc să salveze lumea cu un click și-un like, nu se revoltă împotriva unui partid care plătește mai puțin, ci împotriva sistemului și, din poveștile lor, poți să-ți scoți material să te masturbezi în următoarele luni.
Acolo vrei să fii. Dar fără fumul lor de țigară.
Ghici ce! Fără fumul lor de țigară, n-o să mai fie nici atmosfera, nici poveștile, nici ei.

Probabil or să fie cluburi private, în care n-o să ai acces, sau petreceri ca-n 1980, la cutare acasă, la care n-o să ai acces. Pentru că tu, cu gura ta mare, ți-ai tăiat singur accesul la lumea aia. O să rămâi cu aerul curat, barurile populate de nefumători insipizi și plini de fițe și, peste ani, o să poți să le povestești nepoților tăi, sănătoși, insipizi și plini de fițe, cum ai participat tu la mișcarea de interzicere a fumatului în locuri publice. Și, într-un moment de sinceritate, de beție sau de Alzheimer, o să le spui și ce mișto era când se dansa pe mese și se călca pe chiștoace, în baruri sumbre, unde tăiai fumul cu cuțitul. Și, când o să mori, o să fii la fel de mort ca ăla care s-a distrat cât a putut. Și-a fumat.

Nu m-a deranjat că s-a dat legea anti-fumat. M-au deranjat reacțiile nefumătorilor. Poate le-ați văzut, poate chiar ați fost dintre nefumătorii ăia care și-au dat public cu părerea. Poate că fumatul e rău. Dacă e așa, înseamnă că răutatea și prostia îs bune.

Published: January 30, 2016 | Comments: 54

Ghid corporatist de supraviețuire

Teoretic, după ultimele definiții și glume, sunt corporatist. Cu acte-n regulă, mergând pe cel de-al 9-lea (!) an în cadrul aceleași firme. Am început ca oricare dintre colegii mei, spunându-mi că e o rampă de lansare. Un pas de la student sărac la angajat, de la angajat – la angajat cu diplomă și, dup-aia, lumea e a mea. Cu experiența acumulată, cu banii strânși și, mai ales, cu toate planurile făcute între timp, nimic nu mă oprește să fiu noul Bill Gates. Sau măcar un om de carieră, un liber-profesionist de succes, o revelație într-un domeniu oarecare.
Teoretic.

Practic, n-am luat în calcul că diploma aia nu mă ajută la nimic, că experiența acumulată mă duce tot spre un call-center, că planurile sunt frumoase doar pe hârtie și că banii acumulați sunt doar o iluzie. Că poți fi revelație în orice domeniu, dar pentru asta îți trebuie timp, iar timpul nu se face așa ușor dacă lucrezi 8 ore pe zi și, mai ales, dacă te cheamă Camelia Bucur, îți place să dormi înainte de muncă, să bei bere și să te relaxezi – după.

Așa am ajuns să merg pe al 9-lea an în cadrul aceleași firme.
Încă mai există fețe pe care le-am cunoscut când m-am angajat. Fețe noi se perindă. Unele dispar rapid, altele încep să meargă, ușor-ușor, pe al 4-lea, 5-lea, 6-lea an în firmă. Dar, în momentul în care se angajează, toți pun aceeași întrebare: ”Cum ai rezistat atâta timp?” Și așa ajungem la ghidul corporatist de supraviețuire.

1. Dacă atunci când te-ai angajat ți-ai zis că e doar un job temporar, o rampă de lansare, atunci e bine să-ți repeți asta și să continui s-o crezi încă măcar 2 ani. Cât te obișnuiești cu gândul că, de fapt, nu-i chiar așa.

2. Nu te obosi să-nveți numele colegilor. Mulți dintre ei vor dispărea înainte de a reuși asta. Dacă rezistă 2 ani, o să-i știi fără să depui efort.

3. Nu mânca în sala de mese. De cele mai multe ori e plină. Când nu e plină, miroase ciudat, gen conservă de pește încălzită la microunde. Și dacă, din fericire, găsești sala de mese goală, aerisită și-o masă numai pentru tine, garantat se va găsi cineva care să se posteze lângă tine, să-ți pună întrebări care musai necesită răspuns, exact când mesteci mai cu spor. Nu mânca în sala de mese. Dacă nu se poate altfel, nu mânca deloc 8 ore cât ești la serviciu. Te scapă de multe complicații.

4. Nu comunica mai mult decât trebuie. Cel puțin în primii 5 ani. E de ajuns să știe cum te cheamă. Prea mult chiar, dar e inevitabil. De-abia după 5 ani poți da informații suplimentare, gen ziua nașterii. În anul 6 – luna. De-abia după vreo 8 ani, poți divulga anul. Dar doar dacă trebuie.

5. Nu te plânge, decât dacă te afectează direct. Și personal. Nu dacă afectează grupul. Grupul nu există. E fiecare pentru el. Și nu pentru toate câcaturile, că nu ești la psiholog. Dacă ție ți s-a făcut ceva, dacă pe tine te deranjează ceva și, mai ales, dacă nu poți rezolva singur. Dacă nu e plângere de grădiniță. Ești la serviciu, nu la doamna educatoare, să-ți șteargă lacrimile și să-ți panseze genunchiul.

6. Nu participa la petrecerile firmei. Mai ales dacă sunt foarte oficiale. Și mai ales dacă se servesc băuturi alcoolice. Mereu o să fie măcar o poză, sau măcar un coleg, care să-ți aducă aminte cât de tare te-ai îmbătat și cum ai alergat printre invitați, cu chiloții în cap.

7. Bate la ușă înainte de o deschide. Mai ales dacă e aia de la cabina de toaletă.

8. Nu lua laxative înainte de a pleca la serviciu. Chiar dacă nu te cunosc, colegii îți vor fi recunoscători.

9. Învață că orice ”șef”, înainte de titulatură, e om. Unora nu le place să fie pupați în fund. Iar pentru cei cărora le place, lista de pretendenți e prea lungă ca să te alături și tu.

10. E un loc de muncă. Nu asociație de caritate, nu centru de consiliere psihologică, nu tabără de făcut prieteni. Muncești 8 ore, pentru care ești plătit. Tu, pe munca ta. Nu contează cât ia altul pe munca lui, și nici n-ar trebui să te intereseze. Capra vecinului n-are ce căuta într-un sediu de firmă, că nu ești cioban, să lucrezi la stână.

11. Spală-te, măcar zilnic. Sincer, e un lucru mic pentru tine, dar vital pentru restul firmei.

12. Dacă te enervează colegii tăi, imaginează-ți cum ajungi intr-o dimineață la muncă, blindat de arme, și-i omori pe toți. Sau cum îi torturezi, pe fiecare în parte. Important e doar să-ți imaginezi, nu să treci și la fapte. Nu vrei să faci saltul de la ”corporatist pe viață” la ”ocnaș pe viață”. Abține-te.

13. Nimănui nu-i pasă câți invitați o să ai la nuntă, ce fel or să fie buchetele de flori, cât de lungă o să fie trena. Ce minunat e micuțul tău, ce soi de pamperși îi cumperi, sau cum îl duci și-l iei zilnic de la grădiniță, pentru că ultima bonă nu făcea ce trebuie, pe salariul de X pe care i-l dădeai. Ce-ai gătit azi, cum i-ai spălat șosetele soțului sau cum l-ai surprins în dormitor. NIMĂNUI!
Nici măcar ăia care par interesați. Toți râd și-și pun note mentale, să nu facă ca tine. Din nou, abține-te!

14. Uită să-ți mai pese de părerea celorlați. Vrei să vii cu sutienul peste bluză, c-așa ai visat azi-noapte? Fă-o! Atât timp cât nu încalcă normele de decență și nu-ți afectează prestația profesională, ar trebui să te doară 2 metri mai în față de ce cred ceilalți.

15. Fii întotdeauna legal. Mai ales când e vorba de pauză. Chiar dacă nu ești, fă în așa fel încât să fii. Nimănui nu-i place un trișor nepriceput.

16. Fă tot ceea ce ești plătit să faci. Nu mai mult, nu mai puțin. Până la urmă, când ai semnat un contract, te-ai angajat să-l respecți. Ce e în plus se plătește suplimentar, la fel cum ce e în minus, se penalizează.

17. Când te lovește depresia cu ”atât pot să fac? de aici voi ieși la pensie?” imaginează-ți-i pe toți la pensie. Cum o să faceți întrecere cu scaunele cu rotile pe coridoare, cum o să faceți schimb de perfuzii cu pizza sau chicken fingers și cum, ca o glumă sadică, unul dintre voi o să vă amestece protezele în timp ce, inevitabil, veți adormi în timpul programului. Nu e o perspectivă îmbucurătoare, dar e mai amuzantă decât realitatea.

18. Când te gândești că nu ai salariul destul de mare, nu mai ai cafea gratis, sau nu-ți permiți lejer concediul ăla în Maldive, amintește-ți că lucrezi în România. Galați. Și exact sub tine sunt alții care lucrează mai mult, pe bani mai puțini.

19. Când vii la serviciu, gândește-te la concediu. Care o să vină, la un moment dat. Și la faptul că mereu există posibilitatea să-ți iei fără plată. Și că, peste 40 de ani, o să ieși la pensie. Ajută.

20. Nu fi pesimist, gândindu-te că te așteaptă 8 ore de muncă. Fii optimist: după 8 ore, te așteaptă o bere rece, cu vorbă și relaxare. Sau orice altceva care te face să te simți bine.

21. N-au trecut DOAR 4 ore. Au trecut DEJA 4 ore.

22. Mai sunt DOAR 4 zile până la week-end.

23. Există oameni pe care nu-i suporți, oameni pe care îi tolerezi, și oameni cu care ai bea o bere. Ai grijă să nu uiți că, înainte de toate, sunt oameni cu care lucrezi. Violența în public nu e niciodată recomandată.

24. Programul obligatoriu e de 8 ore. Ce faci în plus, sau în minus, e strict problema ta. Nu e nevoie să te plângi constant despre asta.

25. Rupe ușa după 8 ore. Da, poți să te plângi acasă despre ce ți s-a întâmplat, dar închide telefonul. Mail-ul. Facebook-ul. Nimic de la muncă nu te mai poate atinge după alea 8 ore.

26. Scoate-ți badge-ul imediat după muncă. Altfel o să-l folosești la interfon-ul de acasă, și-o să te enervezi că nu merge.

27. Nu oscila. Dacă ești un antipatic urâcios, fii până la capăt. N-are nici un sens să-ți ascunzi adevărata natură. Cu atâția oameni în jur, cineva o să te calce, la un moment dat, atât de tare pe bătături, și-o să fie mai nasol. Așa măcar oamenii știu la ce să se aștepte.

28. Nu-ți bate singur cuie în tălpi. Adică nu te înhăma la chestii pe care știi că nu ești dispus să le faci. Cum ar fi să zâmbești fals, în timp ce înjuri pe toată lumea în gând. Înjurăturile nespuse se simt, și nu-ți fac bine la ficat.

29. Tratează-i pe ceilalți exact cum ai vrea să te trateze. Adică, dacă îi ignori, să știe să te ignore.

30. Până la urmă, părinții tăi au ieșit la pensie după 40 de ani de la același loc de muncă. Și ce dacă ei erau profesori, chimiști, pompieri, ingineri, avocați, medici? Și consilier relații clienți e o meserie, mai nou. Și la 65 de ani e posibil încă să mai poți mânui mouse-ul. Dacă nu, te faci blogger și scriitor de succes. Cu diploma de jurnalist, de la 25 de ani. E fezabil.

Published: January 17, 2016 | Comments: 11