boem

Ale tinereţii valuri

Mă gândeam aşa: până pe la vreo 12 ani, am jucat cam tot ce se putea juca în grup. Le-am încercat pe toate, le-am adaptat, le-am combinat. Flori, fete sau băieţi, dracul şi florile, castel 1,2,3, ascunselea, ascunselea cu mingea, ascunselea cu semne, raţele şi vânătorii, oina, prinselea, atinselea, capra, câte ouă are baba, cărţi, remi, şotron, coarda şi elasticul, mă rog, tot ce se juca în perioada cu pricina, într-o haită de plozi care de-abia aşteptau să-şi rupă genunchii, fugărindu-se prin tot cartierul, ba chiar şi prin cartierele vecine. Jocuri erau, idei şi mai multe, nu conta ce fel de vreme ar fi fost, pentru că totul putea fi transferat cu succes în scara blocului în caz de ploaie sau vijelie cumplită. Şi le-am jucat din plăcere, şi le-aş mai juca şi acu’ dacă aş avea cu cine.

Dar nu despre copilăria mea glorioasă e vorba azi. Înaintăm puţin în vârstă, şi ajungem undeva pe la mijlocul adolescenţei, când jocurile erau tot din plăcerea jocului, da’ mai erau şi aşa, un fel de tatonare, un fel de încercare a mării cu degetul, un fel de jocuri, da’ nu prea jocuri că puteau deveni serioase, şi atunci, bye-bye forever castel 1,2,3.

Am jucat adevăr sau provocare cu pasiune, cu frenezie, cu devotament. Puteai să fii în 2, şi tot la adevăr sau provocare ajungeai. Şi-am trecut prin cele mai ciudate pedepse şi cele mai inventive întrebări, despre chestii de care, probabil, nici nu auzisem până atunci. Da’ era fain să vezi până unde poate ajunge, până la ce nivel te ţine să înaintezi, cât de mult poate sau nu să-ţi pese. Am făcut chestii pe care nu credeam că le voi face vreodată şi, de cele mai multe ori, a fost doar un joc. O singură serie din măreţul joc mi-a rămas adânc întipărită-n minte; una de undeva de pe la 17 ani, şi pe bune că aş repeta-o. Cu aceeaşi persoană.

A doua pe listă era cartea următoare. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. Pentru că nu ştiai cine va trebui să se rişte, cine va trebui să răspundă, cine va fi nefericitul care va sta în cap, sau va linge peretele, sau va bea pe nerăsuflate toată sticla de bere. Era cu şustă, da’ pe bune că se lăsa cu hai, cu chicoteli şi hăhăieli. Şi nici după ce terminai pachetul cartea următoare nu se termina, pentru că o luam de la capăt. Over and over again; plăci stricate, mori hodorogite, da’ ce-mi păsa pe atunci că noaptea se duce? După o noapte venea alta, şi alta, şi nu-mi păsa nici de ficat, nici de plămân, şi ce se putea întâmpla ciudat, atât timp cât erai printre prieteni?

Sticla şi capacul deja erau versiuni primitive ale “jocurilor de societate”. Adică da, le jucam, dar doar în situaţia în care restul opţiunilor erau deja epuizate. Când rămâneam fără idei, când rămâneam fără combustibil, sau în pauzele de dus la consignaţie, pentru reîmprospătarea proviziilor. Şi-apoi, din nou la versiunile mai complicate ale socializării.

Nu, nu era socializare cu forţa. Adică, puteai să refuzi. Dar dacă aveai de gând să refuzi, nu trebuia să te mai bagi. Stăteai pe tuşă, pentru că nimeni nu se joacă cu supărăcioşii, şi dacă tot n-ai atâta cojones, atunci stai acasă, şi nu te mai băga degeaba în jocurile ălor mai mari, şi mai înţelepţi, şi mai porniţi pe fapte mari. Şi dacă tot ai de gând să te comporţi ca la 12 ani, atunci du-te acasă, că a trecut demult ora ta de culcare, şi lasă-ne pe noi în mania noastră, şi lasă-ne să vedem cum şi ce, şi să dăm răspuns după răspuns, şi nimeni n-o să roşească, pentru că nu-i nimic ruşinos la mijloc; suntem tot noi, în versiune nocturnă, cu insomnii şi idei şi curiozităţi. Şi dacă sacul se termina pentru noaptea asta, sau dacă noaptea se sătura de noi, atunci exista mereu săptămâna următoare. Şi-aveai câteva zile bune în care să te gândeşti, să-ţi faci planuri, şi schiţe, şi liste cu întrebări, pentru ca următoarea rundă să fie mai suculentă, şi mai fascinantă, şi mai plină de sens şi de realizări decât anterioara.

Oare copiii mari mai fac nopţi albe în jurul unei sticle pentru simpla plăcere de a-şi testa limitele? Sau vorbesc din cărţi de istorie antică, din vremea când aveam 17 ani, mă chema tot Cami, dar era altă epocă, alt secol, alt mileniu de-a dreptul?

Published: September 24, 2010 | Comments: 31

Blogger la kilogram

Mă mişc de câteva luni prin “blogosferă”. Nu, nu mă mişc mult, pentru simplul fapt că n-am destul timp la dispoziţie; iar când am timp, n-am chef. Îmi examinez cu atenţie blogroll-ul, ţin la el şi-l preţuiesc; din când în când mai comentez, din când în când mai dau peste câte un alt blog care-mi place, trimit frumuşel mesaj de link-exchange, extind blogroll-ul, citesc, examinez, compar.

Şi-aşa am ajuns eu zilele trecute pe bloguri de bloggeri mari. Da’ mari, frate, că m-am speriat de cât de mari şi de importanţi erau. Şi erau atât de mari, de importanţi şi de cunoscuţi, că nu mai catacdiseau nici să răspundă la comentarii, nici să facă altceva decât să posteze propoziţie după propoziţie, în post-uri diferite; posturi de stare, sau de idee…

Şi-aici să ne-nţelegem: mi se pare normal ca cineva care deja e cunoscut, care e deja persoană publică, să fie mai citit decât cutare, din fundul unui orăşel incert; mi se pare normal să aibă parte şi de mai multă publicitate, şi de mai multă “citire”, şi de mai multe reacţii din partea populaţiei. Şi da, ştiu că s-a discutat de multe ori chestia asta, dar pe mine acu’ m-a lovit drept în moalele capului, de-am văzut câteva steluţe, başca vreo două privighetori care triluiau frumos. Pentru că acu’ am dat atenţie “fenomenului”.

După cum spuneam, mi se pare normal ca badea Ilie să vrea să vadă ce zice cutare vedetă, de-o vede el la televizor, şi care stă pe lângă personalităţi, şi care mai vine şi cu câte o idee genială, ba mai împarte şi opinii pertinente despre criză, câini maidanezi sau situaţia sistemului medical. Total de acord. Când găsesc o persoană d’asta, o citesc şi eu cu cea mai mare plăcere.

Dar, acum serios vorbind, de ce te-ai îngrămădi să citeşti idei de genul:
Ziua 1 – robinetul meu curge; trebuie să fie din vina guvernului.
Ziua 2 – mi-am observat cu atenţie robinetul. Chiar şi după ce i-am schimbat garnitura, se-ncăpăţânează să curgă.
Ziua 3 – noi amănunte despre robinetul meu: curge ca să mă tragă-n piept la apometre.

Evident, subiectul nu e real. Lungimea postărilor însă, da. Şi, în virtutea acestor propofraze publicate destul de periodic, se obţine ditai traficul, toată lumea se-ngrămădeşte să-şi dea cu părerea, toată lumea are un robinet care curge, toată lumea are ceva cu guvernul, toată lumea e nervoasă pe apometre, şi pe tanti de la întreţinere care face mişmaşuri ca să-şi tragă frumuşel banii şi să facă buzunarul gros, toată lumea dă mulţumită din coadă când vede că mai sunt şi alţii aidoma lor, şi se face megaforumul, şi traficul curge liniştit, şi-n plus cică e de bon ton să apari că i-ai comentat lu’ ăla de prezinţă pe sticlă situaţia politică precară, şi pe blog face metafore cu robinetul lui drag.

Şi m-a mai surprins ceva: bloggerii de sunt intitulaţi mari nu fac link-exchange. Da, într-o oareşcare măsură înţeleg; adică, oricum eşti citit, de ce să-ţi încarci pagina cu link-uri inutile? Inutile? Păi, tocmai aici e problema. N-am căutat prea mult blog-uri; dar pe bune că există câteva bune, bune de tot, şi există şi oameni care ştiu să scrie, şi oameni care au grijă de spaţiul lor, care-l întreţin şi-l updatează regulat, şi care au condei, şi care pot bate la popoul gol de oricare cutare vedetă. Să-nţeleg că toţi bloggerii mari sunt atât de ocupaţi, şi de importanţi, şi de bine mânuitori de tastatură şi cuvinte, încât nici unul dintre cei care scriu nu le-a atras atenţia? Nici unul nu i s-a părut demn de a fi luat în seamă? Părerea nici unuia nu i-a ridicat o sprânceană? Nici o revoltă, nici o poveste, nici o chestie nu l-a atins la corazon în aşa fel încât să spună “chapeau”?

Sau pur şi simplu au ignorat total că mai sunt şi alţii care scriu, şi mai sunt şi alţii care au păreri, şi unii care chiar le-ar putea da lecţii?

Nu, nu m-am enervat. Nu, nu susţin nici o cauză de genul “lăsaţi bloggerii mari fără cititori”. Nu, nici măcar nu sunt indignată. Atâta doar, că sprânceana stângă se zbate; ba se ridică, ba coboară, ba rămâne fixată undeva sus de tot, în mijlocul frunţii. Pentru că n-o să-nţeleg şi pace bună de ce te-ai băga în seamă cu persoane care ignoră total existenţa ta. Şi de ce te-ai încăpăţâna să-i citeşti, în momentul în care scriu propoziţii simple, gen “Ana are mere”. Să-mi explice cineva, pentru că n-aş vrea să rămân într-o ceaţă totală. Nu de alta, dar ceaţa mă cam sufocă, şi n-o suport, şi-mi displace mai ceva ca propoziţiile simple.

Published: August 18, 2010 | Comments: 27

Despre morţi numai de bine

Presimt că o să fiu cel puţin disecată pentru ceea ce urmează să spun, dar… Treacă de la mine. Să purcedem deci, pentru că e un subiect puţin mai delicat, ceva mai sensibil, total de păr zburlitor:

Când aud pe cutare că se-nfoaie-n pene, îşi scoate pieptul înainte şi nu-şi mai încape în piele de mândrie spunând “Brâncuşi, Cioran, Eliade, Ionescu au fost români” şi-apoi se enervează subit “şi străinii ăia nu vor să ni-i dea înapoi şi se mândresc cu ei”, ridic nedumerită o sprânceană.

1. Ok, au fost români. Adică da, s-au născut aici. Da, probabil împărţim acelaşi sânge daco-romano-ruso-germano-maghiaro-tătaro-turco-român. Aşa, şi? Ce merit ai tu, cutare care ai învăţat despre ei la şcoală, pentru ceea ce au realizat ei, pe spinarea lor proprie şi personală. E cam aceeaşi chestie ca şi cum un americam s-ar da rotund că el şi Bill Gates au aceeaşi naţionalitate. Nu eşti cu nimic implicat în succesul omului ăluia, faptul că au ajuns faimoşi şi au avut talent cu carul nu se răsfrânge în mod miraculos şi asupra ta, faptul că împărţiţi aceeaşi naţionalitate nu te face pe tine, personal, nici mai deştept, nici mai cunoscut.

Nu, dom’le, că vezi tu, că faţă în faţă cu un străin, românul se va simţi dator să sublinieze “român ca Brâncuşi”. Expandat deodată, umflat în pene, rotund de atâta mândrie naţională. Aşa, şi? Ce dacă împărţiţi aceleaşi rădăcini? Ce dacă aţi crescut pe aceleaşi plaiuri mioritice? Nu aţi fost nici fraţi de sânge, nici fraţi de cruce. Da, e şmecher să spui ce multe talente a dat România, dar n-ar fi mai şmecher să ai tu cu ce te lăuda, să ai tu bucata ta de talent, de sclipire de geniu, şi să nu mai fii nevoit să te foloseşti de renumele altcuiva?

Da, clar au fost multe personalităţi de aici, din patria mamă, care au dat puţin pe spate cultura universală. Dar, atât timp cât tu eşti un cutare, fără aspiraţii nobile, care nu te gândeşti decât cum să ajungi mai repede la telenovela de la ora 6, ce rost are să scoţi ochii altora cu ce tari au fost înaintaşii tăi?

2. Străinii ăia care nu vor să ni-i dea înapoi, nu au oare ca motiv faptul că le-au dat şansa să ajungă cunoscuţi? Nu i-au apreciat şi sprijinit mai mult decât patria mumă care le-a dat un şut delicat în partea dorsală şi i-a lăsat să se descurce singuri? Da, sunt români pentru că s-au născut aici, dar recunoaşterea internaţională, au găsit-o oriunde în altă parte.
Şi de ce să ţinem cu dinţii de ei după ce au ajuns undeva sus, dacă atât timp cât i-am avut nu prea i-am băgat în seamă?
Nu, frate, lasă-i să fie ai locurilor pe care le-au ales să fie pentru ei “acasă”. Lasă-i să fie universali, nelegaţi cu forţa de ceva ce se cheamă “sânge”. Lasă-i să fie pe cât de universali şi-au dorit.

Cât despre burzuluiala specifică, cum că francezii nu ni-l dau pe Brâncuşi… Săracu’i mort. Cred că dacă se gândea că unii sunt în stare să se bată pentru el după moarte, s-ar fi aşezat la taclale cu Ionescu şi Cioran – da, ştiu diferenţele de ani, dar ce contează, s-au întâlnit undeva, la un pahar de ceva, după ce au murit – şi-ar fi rescris un epitaf care să-i universalizeze, nu să-i ştampileze ca români get-beget. Părerea mea.

Published: August 2, 2010 | Comments: 23

O La bohème scremută

Am cunoscut multă lume de-a lungul timpului. Şi-am văzut şi mai multă. Persoane care mi-au plăcut, persoane care mi-au displăcut, persoane care m-au enervat cumplit, persoane care mi-au fost şi mi-au rămas indiferente.

N-am înţeles – şi n-o să-nţeleg nici dacă-mi baţi un cui în cap – de ce unii consideră că dacă sunt “artişti” şi, implicit, boemi, lumea toată trebuie să îi privească admirativ, răsucindu-şi gâtul ca să ajungă la admirabila lor înălţime, să rămână cu gura căscată la orice inepţie ar debita şi să scoată şi mulţi de “ave, ave, ave” pentru că el, boemul, a decretat cu un aer de om scârbit, care le cunoaşte şi le-a încercat pe toate, “berea asta e poşircă pe lângă Guiness-ul pe care l-am băut eu într-o bodegă din Irlanda!”

Să mă explic. De fapt, să explic ce a redeşteptat chestia asta, după ce am luat o lungă pauză de la “boemi”.
Am ieşit ieri ca tot omul să stau la un pahar de vorbă. Am plescăit mulţumită când am constatat că eram singura clientelă, că aveam toată cafeneaua la dispoziţie. Şi dă-i vorbă, şi dă-i şi-o ţigară, şi-o gură de licoare rece, şi dă-i cu vorbă-n continuare. Ca-n sânul lui Avraam era. Până când a trebuit să se-ntâmple inevitabilul.

Trei boemi. Doi de ei şi-o ea. După cum se ştie, n-am nimic cu femeile. Ba chiar îmi plac teribil. Da’ boema-ea era genul ăla pe care l-aş lua la bătaie numai cât se uită înspre mine. Puţin tracasată, foarte citită – în ideea în care cititul ăla se limitează la primul pasaj al fiecărei cărţi care-i pică în mână -, care simte nevoia să hăhăie zgomotos la orice cuvânt al însoţitorilor. Mă rog, din punctul meu de vedere, femeile în genul ăsta sunt catalogate drept “în călduri”. Adică vor, ar face orice ca să poată şi se vede prin toţi porii chestia asta. Mai că le văd gâfâind, cu limba scoasă, şi gata să sară pe orice mascul dă semn că vrea şi el. Boemii-ei, foarte boemi. Şi foarte “artişti”. Un băştinaş şi unul venit în vizită. Băştinaşul a simţit nevoia să precizeze că “în oraşul nostru, bodega asta e considerată elegantă” şi că trebuie să folosească toaleta “adică latrina aia, de acolo, din fundul curţii”.
Să ne înţelegem că respectiva cafenea e cochetă, e folosită ca loc de expoziţie de către toţi artiştii – de data asta fără ghilimele, pentru că e vorba despre persoane care au zeci de ani de expoziţii în spate -, mai mult decât atât, poate trece drept “de fiţe” din cauză de adresă, design, meniu.

Dar nu, vezi tu că în momentul în care-ţi vine musafirul în vizită, unii încă mai simt nevoia să discrediteze locul de baştină, pentru a arăta cât sunt ei de umblaţi, de învăţaţi numai cu Ritz-ul şi Hilton-ul, şi clar în “provincie” nu poţi găsi decât bodegi, care n-au cum să se ridice la pretenţiile lor ultrarafinate.
Din punctul ăsta de vedere, se pare că s-a păstrat faza aia cu capul plecat şi linsul pantofilor celor care vin dintr-un oraş mai mare sau, eventual, dintr-o ţară prietenă şi vecină.

Am închis paranteza.
Şi boemul-el-băştinaş, pe lângă faptul că a început să vorbească tare despre subiecte pe care noi, muritorii de rând, nu avem cum să le pricepem, s-a gândit la un moment dat că ar fi cazul să evalueze arta de pe pereţi, să-şi arunce ochiul lui format peste “încercările nereuşite de desen”, şi să emită judecăţi de valoare despre cum şi ce ar expune el, dacă ar fi cafeneaua lui. Tare. Da’ tare de tot, pentru că la un moment dat a trebuit să-ntrerup paharul de vorbă, pentru că nu mă mai auzeam eu pe mine.
Şi s-a mai gândit că ar fi timpul să evalueze, la fel de ostentativ, la vreo 5 centimetri de mine, schiţa aflată în spatele meu. Din câte ştiu eu nu numai că e nepoliticos, dar e şi dizgraţios să invadezi spaţiul personal al cuiva, fără măcar să catacdiseşti să schiţezi o scuză. Pentru că stai ca cocoşul în faţa mea, umflându-te în pene despre cum elevul ăla de la liceul de artă nici nu se poate compara cu Andy Warhol, pe care încearcă să-l imite la linia aia de pe fundal. Pentru că-mi sâcâi şi vizualul şi auditivul, pentru că nu stai naibii la masa ta, să-ţi dezvolţi părerile cu persoane care chiar au chef să te asculte.
După ce şi-a încheiat tirada, s-a gândit că ar fi o idee genială să se întoarcă cu scaunul spre masa noastră şi să stea să se holbe, literalmente, la noi. Cu gura căscată, cu toate ideile geniale ieşindu-i prin pori. Sper doar să fi explodat pentru că n-am mai zis nimic, da’ nimic nimic atunci când a început să se holbe. Într-un final a decis să revină la o poziţie normală. Şi oricât de mult mi-ar fi plăcut să extind paharul de vorbă, am preferat să ies la aer, departe de specimene boemo-artistice.

Revenind la ideea de început. Care e faza cu boemitatea asta transpirată de-a dreptul peste ceilalţi? Nu, nu mă dai pe spate dacă îmi reciţi liste cu artişti dadaişti. Nici dacă-mi explici viziunea ta despre cum ar fi trebuit să construiască Gaudi nu’ş ce clădire, nici dacă-mi povesteşti cât de boem ai mâncat tu slană cu ceapă în Pub-ul din Cluj. Unu – nu mă interesează. Doi – lasă-mă să constat eu că eşti interesant, nu-mi băga pe gât interesant cu polonicul. De obicei, dacă mănânc mult şi repede, următoare senzaţie e că vreau să vomit.

Şi mai e o chestie: toţi boemii pe care i-am cunoscut vor să te dea pe spate. Cu ce-au făcut, cu ce-au văzut, cu ce-au trăit, chiar dacă asta înseamnă că-şi petrec fiecare după amiază bând ca triştii bere după bere şi trezindu-se în fiecare dimineaţă cu o mahmureală de nota zece. Dar nu, ei sunt mondeni, ei cunosc mari artişti de care n-ai auzit şi n-ai să auzi – cel mai probabil – niciodată, ei au fost la toate evenimentele posibile şi imposibile, ei cunosc toată lumea “bună” – mai ales că asta înseamnă, de regulă, că lumea bună a catacdisit să le răspundă la salut.

Ştiu una şi bună. O persoană care chiar are ce povesti, care e şi importantă şi interesantă, nu-ţi va scoate ochii cu chestia asta. Nu, frate, boemii de care spun, n-au cum să te lase să-i descoperi, pentru simplul motiv că n-ai ce descoperi. Aşa că te anunţă triumfal cum a fost când s-au îmbătat cu Chirilă sau ce conversaţie inteligentă au avut cu nu’ş ce solist de la nu’ş ce formaţie obscură.

Şi, sincer, îmi doresc atât: să nu mai văd picior de boem cât oi trăi. Mai plicticos şi mai enervant decât boemul de serviciu, ăla de-l reperezi la colţ de stradă sau rezemat jemenfoutist de standul de ziare, nu cred că există. Week-end fără boemi îmi urez.

Published: July 17, 2010 | Comments: 10