căsătorie

Invitaţie la nuntă

“Fată, unde şi-a făcut invitaţiile de nuntă?”
“Nu ştiu, fată, pentru că n-a vrut să-mi spună. Dar uită-te şi tu ce frumoase sunt! Îţi vine să le mănânci!”

O bucată de carton stilizată, care anunţă pompos că în ziua cutare, la ora circa şi ceva, mulpreafericiţii El şi Ea îşi vor lega destinele pentru vecie.

“Fată, da’ eu am văzut la nunta trecută nişte invitaţii care aveau şi fundiţe din dantelă, şi multe culori, şi erau aşa, decupate pe margini…Şi alea mi-au plăcut.”
“Care, fată, alea care arătau de parcă erau făcute din hârtie reciclată? Du-te, fată, la câţi bani a dat pe ele, puteau măcar să-i pună o hârtie mai acătări…Astea-s mai elegante, zic eu.”

Invitaţia se plimbă din mână în mână, stârnind “uau”, “ohhh”, “ahhh”. Toate la plural. Toate admirative. Toate puţin invidioase că nu e invitaţia lor, sau că a lor a fost clasică, banală, de neadmirat.

“Fată, da’ şi-a făcut comandă pe site pentru ele? Că eu am auzit pe cineva care le-a comandat pe net, şi când i-au venit, cu puţin înainte de nuntă, i-au venit cu totul diferite de ceea ce ceruse ea. Şi s-a trezit cu maldărul de invitaţii urâte, dar urâte tare de tot, şi n-a mai avut ce să facă, nici să le returneze n-a putut, şi-a rămas cu ele…Îşi plângea în pumni de ciudă, săraca…”

Da, am aflat cam tot ce se putea afla despre invitaţiile de nuntă. Şi sincer, dar sincer de tot, n-am nici o afinitate pentru ele; sau pentru nunţi în sine. Pentru că nu reprezintă nici idealul, nici dorinţa mea; nici măcar ideea că vreodată, cândva, cumva…Dar pentru că s-a intrat iar în febra nunţilor (proprii sau a cunoscuţilor), am aflat în felul următor: invitaţiile trebuie să fie cât mai trendy, se poartă bej-ul, dacă le pui şi o bucăţică de dantelă sau o folie de plastic, deja e maxim; se caută invitaţiile alea cât mai complicate, împăturite în cât mai multe părţi, care să se deschidă în toate punctele cardinale, care să ascundă ba numele mirilor, ba pe cel al socrilor şi naşilor, oricum să fie “catchy” şi tricky”; nu te zgârceşti când vine vorba despre invitaţii, pentru că oricum îţi stabileşti ştacheta de dar cât mai sus, nu de alta, dar trebuie să-ţi scoţi şi tu banii de undeva, şi dacă nu din banii invitaţilor, atunci de unde?; tot ele – invitaţiile – trebuie să fie aşa, ca o carte de vizită pentru nuntă, să reprezinte şi mirii, şi aspiraţiile lor; cu cât o invitaţie e mai pompoasă, cu atât darul e mai mare; referitor la asta, am mai aflat şi că darul minim e undeva la 3 milioane jumate, nu de alta dar nu vrei să-ţi pătezi cinstea obrazului punând mai puţin, şi chiar şi aşa, ăsta e minumul, pentru persoanele care n-au o relaţie prea strânsă cu mirele/mireasă, nu sunt nici rude, nici prieteni, ci prietenul colegului miresei, ajuns la nuntă dintr-o dorinţă masochiată de a sta la masă o noapte întreagă; faci cât mai multe invitaţii, pentru că dacă ai impresia că darul total nu se ridică la o sumă considerabilă, te apuci şi le mai împarţi şi pe la vecini, nu de alta, dar nu se ştie niciodată de unde sare banul; şi, ce-i mai important, le faci “fancy şi trendy”, să moară de ciudă toate coţohârlele care umblă după bărbatul tău când o să vadă că de-acum, gata, e “luat”, şi-şi pot face mendrele cu el cât vor ele, oricum nu mai contează pentru că el e legat de tine pe vecie. Scrie şi pe invitaţie.

Să ne înţelegem. N-am nimic cu persoanele care se decid să se căsătorească. Problema lor. Dar deja am capul calendar de la tot ce ţine de sus-numitul eveniment, am aflat amănunte pe care nu credeam că voi ajunge vreodată să le ştiu, toată chestia asta mi-a lăsat un gust amar. Şi da, n-a fost declanşat nici de invitaţii, nici de “maca-maca-ul” legat de “relaţii legalizate”. A avut ca punct de pornire o persoană care n-a putut să nu se ducă la nunta prietenului prietenului ei, pentru că era vorba despre o obligaţie morală, n-avea cum să refuze o asemenea invitaţie, la un asemenea eveniment; în schimb n-a simţit nici nevoia, nici imboldul, nici obligaţia de a se duce să-i ţină lumânarea bunicii pe care n-a mai văzut-o de câţiva ani, dar cu care a copilărit şi-n curtea căreia îşi petrecea vacanţele. Da, legătura nu e evidentă decât dacă gândeşti ca mine; complicat şi niciodată linear.

Published: June 5, 2010 | Comments: 11

Schimb nume

Din seria “sunt singura care nu pricepe?”, un nou episod.

O anumită doamnă se mărită. Nimic ieşit din comun, sunt tentată să spun. Doamna respectivă, după căsătorie, preia – evident – numele soţului. Aşa că, din doamna X, avansează la Doamna Cracea. Aşa cum se vede, citeşte, aude. După un timp, doamna Cracea divorţează. Se recăsătoreşte. Doamna Cracea face atunci încă un salt, devenind Doamna Bulancea. Caz real.

Da, ştiu că există nume de familie hilare. Da, poate mai hilare decât sus-menţionata poveste. Asta e. Se mai întâmplă. Următorul dialog nu-l înţeleg:
“Şi ce faci? Renunţi tu la numele tău ca să devii doamna Boroboaţă?”
“Păi, cum altfel? Doar mă mărit, trebuie să îi iau numele”
“Păi, fată, ai putea să-l păstrezi pe al tău…”
“Şi atunci de ce să mă mai mărit, dacă nu-mi schmb numele?”

Chiar aşa, de ce să te mai măriţi, dacă principalul motiv – ca să nu zic singurul – e acela de a-ţi schimba numele?

Mă depăşeşte ideea asta, conform căreia o femeie trebuie neapărat să ia numele soţului după căsătorie. Trecând peste faptul că poate e un nume urât, ciudat, care provoacă hohote de râs, ne încăpăţânăm să rămânem în epoca aia patriarhală, în care bărbatul vrea, bărbatul are. Adică, bărbatul te vede, te vrea, te ia de păr şi te duce la tribul lui, unde devii proprietate, faci mâncare şi copii. Femeia nu are nici un cuvânt de spus. Sau dacă are, atunci e clar cuvântul spus de către bărbat.

Nu, nu militez pentru o societate matriarhală. Nu cred în feminismul extremist, nu cred într-o revoluţie totală a sexelor. Dar nu înţeleg de ce femeia e cea care, obligatoriu, trebuie să preia numele bărbatului. De ce nu poate fi invers? De ce nu se poate găsi o soluţie cu cratimă?

Ştiu femei pentru care singura raţiune de a trăi e să se mărite. Şi resping din start ideea că ar putea, prin cine ştie ce întâmplare, să-şi păstreze numele “de domnişoară” şi după căsătorie. Replica e: “Dacă nu-mi schimb numele, de unde o să ştie lumea că m-am căsătorit?” Într-adevăr, pentru că toată lumea stă cu bunghiul pe tine, şi dacă le spui că te-ai căsătorit nu vor crede, pentru că ai acelaşi nume ca în liceu…Să fim serioşi!

Ca de obicei, 2 probleme:
1. Înţeleg să-ţi schimbi numele pentru unul cu o sonoritate mai faină, sau măcar echivalentă cu cea a numelui actual. În nici un caz să faci un pas înapoi, să te procopseşti cu un nume gen Flocea, Mortu, Blegu, Roadevin sau Nespălatu. Lista poate continua, bineînţeles.

2. De ce e musai să faci schimb de nume? Nu există nici o lege scrisă care să spună că, după căsătorie, trebuie să-ţi schimbi numele. E doar o cutumă. De ce, dacă menţionezi chestia asta, viitoarele mirese se înroşesc, fac spume la gură, sunt gata să arunce cu buchetul în tine? Încă mă mai aştept să fiu călcată cu maşina pe trecerea de pietoni, pentru că am îndrăznit să sugerez aşa ceva. Şi nu m-am învăţat minte, şi am zis nu numai o dată, şi continui s-o spun. Cred că s-ar putea să mă calce meteoritul în stilul ăsta…

În încheiere: cred că, dacă n-ar mai trăi, Gloria Steinem s-ar răsuci în mormânt…

Published: May 5, 2010 | Comments: 12

Pre-mariaj

Repet, nu pricep căsătoria. Adică nu pricep de ce trebuie să faci acte, să-ţi schimbi numele – uneori un nume frumos, pe unul mai mult decât bizar – doar pentru a dovedi că eşti “luată”, să faci atâta tam-tam doar pentru a legaliza o relaţie ce există în pofida unei bucăţi de hârtie. Nu pricep, şi pace…

În plus, consider că, înainte de a te căsători, dacă eşti chiar hotărâtă să “intri în legalitate”, trebuie să te gândeşti mult şi bine pentru a fi convinsă că nu creezi încă un mariaj de o lună. Adică verifici compatibilitate, capacitate de comunicare, toleranţă – a partenetului ŞI a ta -, analizezi dacă imboldul de a te căsători nu e doar o idee bine plantată de către familie, te convingi că nu te măriţi doar de dragul de a te numi “doamna X”, iar dacă este vorba despre o relaţie nouă pe care vrei să o inchei cât mai repede căsătorindu-te, te gândeşti dacă eşti dispusă să dai mai mult decât un sertar celuilalt.

Am auzit scenariul următor: “De-abia aştept să mă mărit, deja am hotărât ziua nunţii, ne mutăm împreună, dar mă stresează cumplit când îmi ia din cutia MEA cu bomboane!”
Ce e în neregulă aici? Păi, dacă tot tânjeşti după cea căsătorie, după cel inel şi cel voal, nu crezi că e ceva care scârţâie dacă tu vezi o banală cutie de bomboane drept cutia TA? Poate că nu sunt în măsură să judec sau să dau sfaturi pentru că nu am de gând să mă mărit, dar atâta lucru ştiu şi eu: când eşti într-un să-i zicem “cuplu” – cu toate că nici termenul ăsta nu mă satisface pentru că, din punctul meu de vedere cuplul e asociat cu persoanele alea care se comportă public de parcă ar avea nevoie tot timpul de o cameră la hotel, sau cu spălatul de şosete ca activitate primordială – înveţi să împarţi. N-aş putea mânca ultima bomboană fără să întreb înainte “nu vrei şi tu?” N-aş putea înfuleca un cartof prăjit fără să mă gândesc “nu cumva ţi-e şi ţie foame?” N-aş putea să fac dintr-o cutie cu dulciuri un motiv de stres şi ceartă. Dar aşa sunt eu…

Revenind, oare nu stai cu cineva doar pentru că te sperie gândul că s-ar putea să rămâi singură, din moment ce nu eşti capabilă să împarţi o chestie menită să te facă să te simţi bine? Da, bomboana este un exemplu, dar dacă tot vrei să împarţi şi perna, şi baia, şi rata, cred că o biată bomboană e ultimul lucru la care ar trebui să te gândeşti. Şi las-o de la tine…Nu se ştie cât de mult a plâns după o bomboană în copilărie…

Published: March 16, 2010 | Comments: 1

Căsătorie – partea II

De fiecare dată când vin în vizită mătuşi, unchi, bunici, cumnaţi, fraţi, surori (nu, nu am, dar dă bine să fie lista prelungită), se întâmplă aceeaşi chestie: mai întâi un ţipăt prelung (care mă sperie pentru că, inevitabil, eu de-abia sunt trezită din somnul meu liniştit, cu sau fără vise, de sub pătura mea caldă, moale, pufoasă, prietenoasă), gen ţipătul de război al pieilor roşii. Apoi, se ridică cu greu de pe scaun (“vârsta e de vină, o să ajungi şi tu acolo” – chestie care nu ţin neapărat să-mi fie amintită săptămânal), se apropie din ce în ce mai mult, mă apucă STRÂNS de obraz (reminescenţă din copilărie, când deja aveam obrajii roşii şi bucălaţi de la atâta tras, ciupit, întins) şi scot o exclamaţie bombastică: “Ce mare ai crescut!” (nu, nu m-au mai văzut de săptămâna trecută; cât puteam să cresc în 7 zile?!).
“Ce te-ai mai schimbat! Ţi-ai făcut ceva la păr?” (E nepieptănat, de-abia scos de sub pătură, proaspăt şi cald ca o căpşună…:-L)

În timp ce încerc să fac o cafea cât mai repede pentru a mă retrage în colţul meu propriu, personal şi plin de LINIŞTE, vine inevitabila întrebare: “Şi, cu dragostea cum stai?” Până să mă dezmeticesc pentru a putea da un răspuns cât de cât coerent, urmează: “Şi, când te măriţi?”. Încerc să-mi şterg urma de la pernă de pe faţă, dar “conversaţia” continuă: “Ai deja o vârstă…Eu eram muuult mai tânără ca tine când m-am măritat…Sper să apuc să joc la nunta ta înainte de a muri. Ştiu pe cineva care ar muri de bucurie dacă ai vrea să-ţi fie naşi. Că aşa a fost şi cu Dorel…Mititelul, nu avea naşi, şi de asta a tot amânat nunta; până ne-am făcut noi milă de el, sărăcuţul, şi l-am cununat. Ei, dar poate nu ai găsit încă persoana potrivită. E bine să aştepţi până găseşti pe cineva. Mărită-te cât mai târziu, să ai timp să-ţi trăieşti viaţa. Dar, totuşi, anul viitor ar fi tocmai potrivit să îmbraci rochia de mireasă. Am o vecină care are un nepot, şi e şi el aşa, înalt ca tine, şi munceşte toată ziua, aţi fi tocmai potriviţi! V-aţi înţelege de minune! Ia să vorbesc eu cu Geta, să îi spună lui Titi să te sune…E un băiat de aur. Nu, nu-l cheamă Titi, îl cheamă Alexandru, dar toată lumea i-a zis de mic Titişor, şi aşa i-a rămas. Oricum, poate în vară jucăm la nunta ta. Ce pereche aţi face amândoi!” Iar intervine ciupitul de obraz, în aşa fel încât reuşesc să mă frig cu linguriţa de la cafea, şi s-o mai dau şi-n foc! De parcă aş avea nevoie de repriză de prelungiri la prelegerea “Cum să fii mireasa perfectă”…
Reuşesc cu delicateţe să mă retrag, să-i fac semn maică-mii să nu dea dea în nici un caz – şi repet ÎN NICI UN CAZ, pentru a fi sigură că a înţeles aluzia mea subtilă – numărul meu de telefon,nici măcar pentru un scop atât de nobil precum căsătoria trainică, veşnică şi iremediabilă cu TITEL, şi mă evapor.

Unora trebuie să le baţi un cui în cap ca să priceapă – şi chiar şi atunci există riscul să ignore ceea ce au priceput – că nu, nu vreau să mă mărit. Nici cu TITEL, nici cu un alt bărbat. N-am avut, nu am, nu o să am năzuinţe măreţe gen căsătorie, copii, spălat şoşete şi salopete.

Îmi pare rău că sunt atât de limitată şi nu văd frumuseţea şi minunăţia căsniciei – aşa cum e înţeleasă ea de mătuşile care te ciupesc de obraji -, şi-mi cer scuze că sunt atât de obtuză încât să nu pricep idealul unei relaţii tradiţionaliste, încheiate cu o rochie, un voal şi un landou, şi mulţumesc divinităţii în fiecare zi că a avut inspiraţia să nu ne facă pe toţi la fel, pentru că, dacă ar fi fost aşa, sincer m-aş fi luat la palme în fiecare dimineaţă.

Published: February 25, 2010 | Comments: 1

Căsătorie – partea I

Dacă subiectul “dietă” apare de fiecare dată când se simt vinovate, “căsătoria” pentru femei n-are nevoie de buton de declanşare. Sunt capabile să se uite la un şerveţel nazal, cu marginile puţin “brodate” şi cu miros de portocale şi, inevitabil, să facă legătura cu feţele de masă pe care şi le doresc la nuntă sau pe care le-au văzut la cine ştie ce cununie.
Atât trebuie. O scânteie, şi discuţia despre nunţi începe:
“Ce rochie nasoală a avut Ana la nuntă. Îi scotea în evidenţă “aripioarele” şi se lua cam mult pe piept. Păi, ea are pieptul mare, n-ar fi trebuit să îşi ia rochie “empire”, ştia doar că o să arate ca ştrangulată…Da’ tot arăta mai bine ca aaaiaaaa, cum îi zice,…vară-sa lu’ Cornel, care, pe lângă faptul că e paaalidăăă şi slabă, şi-a mai ales şi rochie neagră. Auzi, tu, fată, cine a mai pomenit rochie neagră de mireasă?!? Îmi venea să intru în pământ de ruşinea ei…”
“Da, da’ ai văzut ce invitaţii a avut? Erau aşa finuţe, şi cu bun gust, nu ştiu unde le-a găsit, dar erau absolut delicioase. Îmi venea să le mănânc!”
“Ceva în genul ăla vreau şi eu la nunta mea. Să fie aşa, ceva deosebit. Ieri am stat pe net şi am căutat invitaţii, da’ de unde ştiu eu că nu fac comandă şi-mi trimit cine ştie ce urâţenii? Că a păţit-o Maria, o ştii pe Maria, colega mea din facultate, a comandat nişte invitaţii, şi i-au venit altele, cu două zile înainte de nuntă. Auzi, tu, fată, cu două zile înainte! Şi n-a mai avut ce să facă. A sunat la ăia, şi i-au zis că poza de pe site poate să difere puţin faţă de realitate, dar erau ORIBILE! Aşa că nu ştiu ce să fac acum, că în magazine n-am văzut decât invitaţii din alea simple, şi eu vreau ceva cu dantelă pe margini, pe un fond auriu, şi eventual să se deschidă cu poza noastră înăuntru…”
“Fată, da’ rezervare la restaurant v-aţi făcut? Că trebuie să faci din timp, că altfel rămâi cu invitaţii în braţe!”
“Păi, cum nu? Trebuie să mai stabilim meniul, că ce oferă ei e prea puţin. Adică, dacă inviţi omul la nuntă şi vine şi cu banul, măcar să-i dai să mănânce ca lumea, nu-i pui o friptură şi antreuri şi gata…Să fie măcar 6 feluri, că noaptea e lungă…”

Am auzit varianta conform căreia, fiecare fetiţă se visează mireasă, şi îşi are plănuită nunta până în cele mai mici amănunte: rochie, voal, aranjare la mese, mire, etc. Nu ştiu, pentru că, dacă toate fetiţele au visat asta, eu sigur nu eram acolo. Nu, nu mi-am imaginat nunta perfectă, pentru că nu-mi doresc acea nuntă. Nici perfectă, nici imperfectă, nici măcar la mijloc. Dar asta sunt eu.
Nu resping ideea că femeile vor să se căsătorească, în ciuda faptului că nu o vreau aplicată pe mine. Ce mi se pare ciudat e că poţi lua o singură seară şi fabula pe marginea ei ani întregi. De când le ştiu, discută depre voal – cu sau fără -, rochie – culoare, model, model de rezervă, făcută sau nu la comandă -, restaurante – preţuri aflate de la prieteni, meniu, chelneri -, muzică – manele sau nu, formaţie sau calculator -, serveţele, invitaţii, dar, prosoape, naşu’/naşa, buchetul miresei, pantofi, desuuri, şi multe alte mărunţişuri despre care, neofit ca mine fiind, n-ai auzit în viaţa ta.
Locul întâi la ciudăţenie însă, îl ocupă faptul că se duc la nunta unei amice/prietene/rude, laudă extrem mireasa, aranjamentul, mirele şi tortul pentru ca, mai apoi, în absenţa persoanei respective, să critice TOTUL şi să ridice rugi fierbinţi ca nunta lor să nu fie un eşec total, ca cea la care tocmai au asistat.

Published: February 22, 2010 | Comments: 1