copii

Generația cic-cic

Cic-cic era sunetul cu care-ți încărcai arma. Nu era o armă de-adevăratelea, la fel cum nu putea să te omoare de-adevăratelea. Te scotea doar din joc pentru o tură, sau pentru mai multe, în funcție de regulile prestabilite. De cele mai multe ori era o banală bucată de lemn sau de polistiren bine răzuit în formă de pistol, de pereții blocului, dar era forma supremă de violență pe care ți-o permiteai, și pe care le-o permiteai celorlalți.

Mai erau, bineînțeles, și copiii cu adevărat violenți, care aruncau cu bucați de bordură după orișicare. Cu ăștia nu se juca nimeni, nu le spunea nimeni că nu e bine, și le trecea zmeismul când realizau că e mai mișto să te joci cu ceilalți, decât să cauți borduri de aruncat. Sau dispăreau pentru o bucată bună de timp și șușotelile spuneau că au ajuns la închisoare. Habar n-am ce se întâmpla cu ei, dar cic-cic-ul continua nestingherit.

Cic simplu spuneai când te făceai că ai compostat biletul, că ai încasat banii în jocul de-a vânzătoarea, că ai apăsat pe-un buton și, de fapt, pentru orice alt zgomot mai mult sau mai puțin mecanic. Tot cic foloseai ca să faci să dispară orice te supăra. Nu dispărea? Cic-cic – și clar magia își făcea efectul!

Cic-ul și cic-cic-ul au fost sunetele cu care am crescut, cu mult înainte de a ști că există și alt soi de sunete. Sau alt soi de violențe. Sau înainte de a ști că magia funcționează doar în imaginația copiilor.

În fiecare an îmi făceam ghetuțele, și-n fiecare an așteptam ceva în ele. De cele mai multe ori era o ciocolată, o portocală și-o banană. Nu știu să fi auzit pe alții, leat cu mine, să fi primit altceva.
În fiecare an, împodobeam și bradul, și-n fiecare an așteptam cadourile de sub el. De cele mai multe ori erau cadouri utile, ceva dulciuri și, poate, câte o jucărie.
Dar erau momentele din an pe care le așteptam pentru magie. Și pentru a povesti copiilor din cartier și colegilor, la școală, ce am primit.

În generația mea, cadourile nu erau cu mult diferite, dar nimeni nu-și pierdea răbdarea. Fiecare descria ce și cum a primit, fiecare se bucura pentru fiecare și, dacă mă gândesc acum, nimănui nu-i păsa de nimic altceva.
Mă uit la generația aia acum, și nu mai recunosc nimic. Nici cic-cic-ul, nici răbdarea, nici ideea că orice e posibil.

Îmi place să cred că am fost o generație de oameni deștepți, inventivi, toleranți, puternici, rezistenți, corecți. Probabil am fost. Sigur am fost. Când aveam 7, 8 9, 10 ani. Posibil până pe la 14. 15. 20. Posibil încă să mai fim. Și-atunci de ce sau cum de nu se vede? Cum de-am ajuns să mă uit în jur și să nu mai recunosc nimic din ce am învățat, încă din copilărie, c-ar trebui să fie deștept, inventiv, tolerant, puternic, rezistent, corect?

Mă uit în jur.
Un taximetrist trece cu mașina intenționat peste o cățelușă. Un bărbat lovește cu mașina o iapă gestantă. PSD-ul împarte calendare ortodoxe, în plină campanie electorală. Sub 100 de persoane la ședința Camerei Deputaților, ăia lipsă fiind cei pe care o să-i votați din nou, la sfârșit de săptămână. Festivități de Zilele Galațiului, 1 Decembrie și luminițe, și plângeri că de banii ăia puteam avea apă caldă. Un motan de rasă plin de purici, ținut în mașină, pentru că stăpânul a făcut copil. Amenințări cu moartea la telefon, către un bărbat gay. Creștini care mă-ndeamnă să plec din țară, ca să nu pângăresc pământul creștin ortodox românesc. O cățea își alăptează puii de-abia născuți, cu toate că are cercelul primăriei, cum că a fost sterilizată. Hingheri care vin să ridice pisici. Un Ponta care, cu cât înjură și jignește mai mult, cu atât are mai mulți susținători. O Nouă Dreaptă cu aspirații de Ku Klux Klan. Un bărbat își asmute pitbull-ul să sfâșie o mâță și e, în continuare, liber. O fată e agresată de polițiști și de o grasă-n colanți pentru că are un câine prost și pașnic, fără botniță, și nici unul dintre agresori nu pățește nimic. Trei fete și un băiat bat și dezbracă o fetișoară, totul pe filmate, și nimic nu se întâmplă. O polițistă ține un copil posibil hoț de mână și toată lumea țipă ”abuz în serviciu!”. Trei milioane date la un medic și alte două la asistente; n-au fost cerute, dar nici refuzate. Alegeri. Ieși la vot, pentru a fi schimbarea pe care o vrei în societate! Cu cine? Sincer, eu n-am găsit pe nimeni care să-mi merite, în totalitate, votul. Poate doar Cioloș, dar ca să ajungi la el trebuie să treci PNL sau USR, și nici unul dintre ele nu e o opțiune. Vorbitul la telefon la volan se pedepsește cu amendă, cu toate astea văd doar telefoane la volan. La fel și lipsa centurii; asta nu înseamnă că, de fiecare dată când mă urc într-o mașină, nu sunt sfătuită să uit de ea. Legile se fac după ureche, și se respectă la fel.
Și nimeni nu face nimic. Sau face, toate cele de mai sus. Nimic împotrivă.

Generația mea stă, la fel ca mine, pe Facebook. Ăia care sunt împotriva celor de mai sus, protestează. Cu cuvinte meșteșugit scrise, pe Facebook sau pe bloguri. Uneori, mai ies prin piețe, să protesteze. Dacă nu e frig. Sau în timpul săptămânii. Sau în concediul de vară. Sau nu e concert. Sau n-au bilete la munte. Orice scuză e o scuză bună ca să nu faci nimic. Recunosc. Nu fac nimic. Scriu cuvinte pe blog. Mă enervez în spatele ecranului. Port centură, cunosc și respect legislația, nu acuz decât în baza legii și nu bat creștini pe stradă. Mai puțin decât aș putea face, mai mult decât mulți dintre voi.

Și-mi doresc, ca-n copilărie, să strâng inelarul și degetul mic în palmă, să întind mijlociul și arătătorul, să folosesc degetul mare pe post de cocoș, să țintesc și să spun multora dintre voi ”cic-cic! Ai murit. Pentru o rundă, sau mai multe”.

Published: December 6, 2016 | Comments: 1

3 milioane de semnături pentru modificarea Constituției – p.2

“Dacă ne înțepi, oare nu sângerăm? Dacă ne gâdili, oare nu râdem? Dacă ne otrăvești, oare nu murim?”
Întrebări scrise în secolul 16, când evreii erau marea problemă. Aceeași evrei care au scris Biblia după care vă luați acum, români creștini fiind, în secolul 21.

Spre deosebire de mulți dintre apărătorii familiei creștine și tradiționale, eu chiar am citit biblia aia. Am văzut ce scrie în ea, ba chiar mai mult, am și înțeles. Nu e nimic acolo care să instige la ură, sau la intoleranță. Sunt însă, destule pasaje care ridică-n slăvi incestul, femeia supusă bărbatului, dreptul părinților de a-și omorî copiii în numele domnului. Depinde ce citești și cum. Și, mai presus de toate, dacă ești dispus să crezi orbește în ea, sau dacă-ți poți da seama că, într-un fel sau altul, e doar o culegere de texte literare. Frumos scrise, într-adevăr, dar doar povești. La fel ca 1001 de nopți. La fel ca basmele vikinge sau legendele Olimpului. De ce nu le luați pe ele ca adevăr general valabil? Îs mai vechi și la fel de mustind de imaginație. Sau Kalevala. Sau poveștile din mitologia indo-europeană.
A, nu le știți? N-ați crescut cu ele? Nu vi s-au băgat pe gât și nu vi s-au prezentat cu titlu de religie? Îs la fel de imaginative ca dumnezeul ăla cu care amenințați în stânga și-n dreapta, că va trăzni toți păcătoșii cu fulgerul lui și-i va condamna la chinurile iadului celui veșnic. Cu singura diferență că nici una dintre zeitățile de acolo nu-și arogă dreptul de a se amesteca în viața publică, politică sau civică actuală.

Nici unul dintre zeii ăia nu s-a trezit că vrea, în numele lui, revizuirea unei Constituții. Nici unul dintre ei nu s-a gândit să se strângă semnături în numele lui sau să-și creeze regulile într-un stat fără religie oficială. Poate doar cei din statele musulmane, dar pe aceia îi condamnați că sunt înapoiați, păcătoși, barbari, violenți, îi judecați și le blamați faptele, vă desziceți de tot ceea ce promovează și aplică ei. Făcând, în numele dumnezeului creștin, aceleași greșeli ca și ei.

Dar nu despre educație religioso-mitologică era vorba.
V-ați ridicat cu 3 milioane de semnături împotriva unor oameni. Instigați la luptă, intoleranță și violență. Cel mai probabil, ați fi în stare să loviți, înarmați cu furci și topoare, îmbrăcați în portul tradițional românesc, în oamenii aceia. Le recomandați să se vindece, să-și ascundă sentimentele, sau să se care dracu` din țara voastră. Că n-aveți nevoie de murdăria noastră lângă voi, și lângă copiii voștri. Că necurățenia pe care o simțim și-o promovăm nu are nimic de-a face cu spiritul pur și curat românesc, ortodox. Că nu aveți nevoie să vă spurcăm țara, cultura, obiceiurile.

Mă-ntreb câți dintre voi știți că nu suntem un stat ortodox. Faptul că majoritate dintre noi am fost botezați, dând părinții bani buni la popă în momentul acela, fără să fim intrebați și fără să ni se dea de ales, nu ne face ortodocși. Faptul că figurăm pe-o listă, nu ne face ortodocși. Faptul că vă bateți cu pumnul în piept, și mergeți la biserică, și pupați moaște, și urâți tot ceea ce nu cunoașteți, sau nu înțelegeți, nu vă face ortodocși.
Există 17 culte religioase mari în România, plus cei care nu mai cred în nimic. România e un amalgam, și nici un sfânt n-o să facă vreo minune pentru a schimba lucrul acesta.

Mă-ntreb câți dintre voi știți că religia, nici o religie, nu instigă la violență sau la ură. Că nici una nu spune că ori ești cu noi, ori ești împotriva noastră. Că nici una nu te pune să te uiți în ograda vecinului, sau în patul lui. Că religia e ceva privat, pe care-l ții în tine, nu pe care încerci să-l impui altora. Altfel, am fi în continuare la 1600 și am arde oameni pe rug, pentru că-ndrăznesc să gândească altfel decât turma. Și că, datorită lor, ăia care au ars pe rug, aveți voi voie acum să spuneți ce gândiți, aveți voi medicină care să vă vindece, aveți voi mașini în care să vă cărați curul când vă e lene să mergeți pe jos, și lista poate continua.

Mă-ntreb câți dintre voi înțelegeți că libertatea aia pentru care ați țipat și alții au murit în `89 n-avea nici o restricție. De aia s-a țipat, pentru că erau restricții. Pentru că atunci, dacă pupați moaște, erați băgați la închisoare. Și dacă te futeai în cur, pățeai același lucru. Atunci nu s-a strigat separat. Am țipat și pentru voi, la fel cum, poate, ați țipat pentru noi. Pentru o libertate nediscriminatorie. Nu pentru unii, ci pentru toți.

Mă-ntreb câți dintre voi chiar cunoașteți o persoană gay. În afară de ce v-au pus în fața ochilor cei care vor să vă spele pe creier. În afară de imaginile travesti de la parade gay. În afară de pericolul pe care vi-l descrie popa în biserică, și-n care credeți, la fel cum îl credeți când vă descrie draci cu coarne și copite, gata să sfâșie carnea de pe om și să smulgă pruncii nenăscuți din pântecele mamelor, după o povestire scrisă de Ioan Teologul, la începutul secolului I.

Câți dintre voi știți că suntem, înainte de toate, oameni. Care, la fel ca voi, vor să fie fericiți. Care respiră la fel, mănâncă la fel, se cacă la fel. Care nu sunt nici mai bolnavi psihic, nici mai predispuși spre depresie, decât oricare altul dintre voi. Care nu, nu aleargă să se fută, ci caută omul pe care l-ar putea iubi, indiferent de sex. Care nu e cu nimic mai dereglat decât tine, căruia îi plac persoanele de sex opus, dar să fie brunetă, nu blondă, scundă, nu înaltă, cu ochi negri, nu căprui, cu vocea subțire, nu groasă și, eventual, cu sâni mari, nu plată. Sexul persoanei pe care o iubești nu e decât un criteriu, la fel ca oricare altul. Nu e anormalitate. Și, la fel cum eu nu te judec pentru că-ți plac brunetele, cu ce drept mă judeci tu, că-mi plac femeile?

Câți dintre voi știți că nu din părinți gay, ies copii gay, ci din părinți hetero? Că frica aia a voastră, cum că un copil crescut în cuplu gay ar fi marginalizat, nu poate deveni reală decât dacă vă-nvățați copiii să îl marginalizeze? Că un act civil nu-mi dă decât drepturi civile, nu și religioase, în fața dumnezeului vostru, deci nu aveți de ce implica religia în Constituție? Că iubirea sub orice formă nu e de condamnat, pe când ura da? Că gay nu e egal cu pedofil? Că majoritatea actelor de pedofilie nu au fost făcute de persoane gay, ci de persoane hetero și, eventual, înrudite cu copilul în cauză? Că nu futem tot ce prindem? Că nu ne mângâiem mai des, sau mai lasciv, sau mai în public, decât orice persoană hetero? Că copilul tău nu devine gay dacă vede 2 persoane de același sex ținându-se de mână pe stradă, dar poate deveni bigot și închis la minte dacă nu-i explici obiectiv despre ce e vorba? Că nu ce se vede pe stradă strică societatea, ci lipsa unei explicații reale? Că mi-aș vedea de treaba mea, dacă n-ai insista să-mi intri-n viață, să-mi explici cum ar trebui, de fapt, să mi-o trăiesc? Că eu nu vin la tine, să te târăsc afară din biserică, cu toate că mi se pare stupid, retardat și înapoiat tot ritualul pe care îl urmezi, dar îți respect alegerea? Că nu vin în casa ta, să-ți explic cum ar trebui să te fuți, doar pentru că mi se pare simplist felul în care o faci, și insipid, și incolor, și inodor? Că pe tine, personal, nu te afectează cu nimic alegerea mea? Și nici pe copilul tău, dacă ai fi în stare să-i explici despre ce e vorba.

Că problema nu e la mine că sunt gay. Eu pot muri și mâine. La fel ca și tine. Eu pot pleca din țara din care cu atâta nonșalanță îmi spui să plec și mâine, la fel ca și tine. Problema e la tine. Tu ești cel care nu poate accepta o părere diferită. Tu ți-ai repudia copilul dacă mâine ar veni și ți-ar spune că e gay. Te-ar durea? Probabil. Dar n-ai ezita, pentru că aia e calea pe care o vezi tu dreaptă. La fel cum l-ai repudia dacă ar iubi o persoană de altă culoare, cultură, religie. Problema nu e că ar iubi o persoană de același sex, ci că ar iubi ceva diferit, ce tu nu poți înțelege.
A fi gay și a avea un act de căsătorie, nu e o amenințare la adresa societății. A fi hetero și a-ți respinge copilul pentru că nu face exact ce alegeri vrei tu, e.

Nu mai există demult calea cea dreaptă. Nu mai există demult legea să fim la fel. Demult nu mai e o amenințare diferitul. Altfel ne-am omorî cu pietre pe stradă, între noi.
Mă-ntreb câți dintre voi, cele 3 milioane, sunteți capabili să-nțelegeți asta.

Published: November 6, 2016 | Comments: 5

I have a dream – 2

Puteți să-mi spuneți că-s naivă, dar eu chiar am încredere într-o lume mai bună.
Cum aș putea să nu, când văd în jur atâtea chestii care-mi dau speranță?

Nu s-au adunat mii de credincioși s-o pupe pe sfânta Parascheva? Nu s-au umplut autocare cu mii de oameni dispuși să stea în frig, să doarmă direct pe pământul rece, să-ndure ploaie, și vânt, și îmbulzeală, miros de corpuri nespălate și ghionturi în coaste, doar pentru a pupa niște oase vechi de probabil vreo mie de ani?

S-au înghesuit și tineri, și bătrâni, și copii să atingă rămășițele alea care clar îi vor duce direct în rai, indiferent de ce fac în restul anului, în viața de zi cu zi, și cu ideea sigură că sacrificiul lor nu va rămâne nerăsplătit, în ochii unui dumnezeu care, după ultimele spuse ale manualelor de religie, o să trimită o mașină după tine, să te calce până mori, dacă-ți minți părinții sau aproapele.

N-ai cum să n-ai speranță când îi vezi atât de mulți, atât de uniți și atât de siguri că știu clar care e voia domnului, încât îs în stare să-ți dea cu biblia-n cap dacă nu ești de acord cu ei, dacă nu trăiești ca ei, dacă te-ndepărtezi de familia tradițională, și de orașele tradiționale, și-alegi să te-ndrepți spre Sodoma și Gomora. Unde biblia e varianta soft a loviturilor. Variantele ar fi pumnii, picioarele sau toporul.

Mă simt bine știind că încă mai există credincioși vajnici păzitori ai tradiției și normalității. Atât de credincioși și de vajnici, încât ar fi în stare să te omoare, decât să te lase să pici în păcat. Totul pentru salvarea sufletului tău nemuritor.

Cum aș putea să n-am încredere, când tot ei sunt acolo, pentru a te împiedica să avortezi, să dai afară din tine mica minune, pe care nici n-o vrei, nici n-ai programat-o, nici n-ai cu ce s-o crești, și-ți promit să te ajute, să fie lângă tine până la capăt, și-apoi anunță triumfători c-au adunat 300 RON special pentru tine? Și că, datorită lor, voia domnului a fost împlinită, și-au mai salvat 2 suflete și-o viață încă nenăscută.

Apărătorii dreptății în lupta antiavort refuză să ia în calcul faptul că multe vieți ar putea fi frumoase și salvate nu prin donații sistematice în bani, ci doar prin donații în prezervative. Bravo lor! Acțiunile de genul ăsta îmi dovedesc încă o dată că mai există speranță-n lume!
Recomand pagina de Facebook ”Asociația iubim toți oamenii”. Datorită lor, lumea va fi un loc mai bun. Nu știu încă pentru cine, dar cu siguranță își dau tot interesul.

Revenind. Cum aș putea să n-am încredere într-o lume mai bună când, într-un interval de câteva zile, unui câine i-au fost puse cuie în mâncare, altul a fost hăcuit cu toporul, și-un urs a fost împușcat cu gloanțe adevărate?
Mă simt protejată.

Mă simt bine știind că există printre noi oameni care, dacă simt că reprezinți cea mai mică amenințare, îs în stare să-ți pună cuie în mâncare, să-ți dea cu toporul în cap, sau să te împuște. Mă simt bine știind că există oameni cu atâta curaj și cu atâta sânge rece.

O să fiți tentați să spuneți că-i ridic în slăvi. Că e puțin probabil ca persoanele în cauză să aibă același curaj să elimine pericolul dacă, în locul animalelor, ar fi un om. Mă simt nevoită să vă contrazic. Un erou de genul acesta nu se dă în lături de la nimic pentru a proteja ce știe el că trebuie protejat, și pentru a omorî ce știe el că trebuie omorât. Eu mă simt în siguranță știind că lângă mine există oameni capabili să ia cu sânge rece o viață, dacă li se pare că, într-un fel sau altul, reprezintă un pericol. Sau un impediment. Sau pur și simplu nu le-a plăcut privirea lor. Ucigașii pot apărea când nu te aștepți, deci e bine să fii mereu în expectativă, cu mâna pe topor, sau cu degetul pe trăgaci, în funcție de veleități.

Cum aș putea să n-am, când se-anunță zeci de proteste pentru a schimba legi și guverne, se-adună câteva zeci de oameni și se sfârșește totul la o bere, în diverse locații, discutând aprins ce ar trebui schimbat în țară, dar nu se schimbă? Mai ales când, din spatele compului, multe mii și-au anunțat prezența? Dacă e pe Facebook, clar trebuie să fie adevărat.

Cum aș putea să n-am, când oameni despre care aveam impresia fermă că gândesc măcar puțin, aleg să ignore zvonurile neadevărate și știrile mincinoase, și-i fac odă și altar lui Ponta și PSD-ului? Indiferent de tot ce-ncearcă restul lumii să dovedească, ei au crezul lor, și știu ei mai bine, și constanța a fost mereu o virtute.

Cum aș putea să n-am, când legile se fac și se desfac după ureche, în folosul celui care le-a creat și le votează?
Când parlamentul își bate pula de justiție, doar pentru că poate?
Când drepturile omului UE, într-o țară UE, sunt încălcate doar pentru că și familia tradițional credincioasă are drept de vot?
Când există, teoretic, o Poliție a animalelor dar, practic, eu văd animale schingiuite și totul se termină, în cel mai bun caz, c-o amendă, cu toate că legea prevede închisoare fără suspendare?
Când în medicină se strigă ”vrem salarii mai mari, nu mită” și toți din jurul meu se duc cu plicul la medic, și-apoi se plâng că sistemul nu-i protejează?
Când se știe și se strigă c-avem cel mai mare număr de femei abuzate în căsnicie, dar Poliția nu se bagă, că nu-i permite legea, că e ”ceartă conjugală”?
Când cei născuți mult după Revoluție se duc și pupă moaște, se declară neo-nazi, se tem de microbul gay și se-nscriu în partide creștin-comuniste?
Când avem accize uriașe la tutun, dar nu e voie să-ți deschizi un bar strict de fumători, pentru că legea interzice fumatul în orice bar, indiferent de voia patronului care-l întreține?
Când statul are grijă mai mare de șomerii care refuză să muncească, decât de ăla care lucrează minimum 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână?
Când amenzile se dau, dar nu se plătesc? Sau ajung să nu se mai dea deloc, pentru că mită?
Când plângerile în justiție sunt retrase de frică?
Când totul e pe dos?

Cum aș putea să n-am încredere într-o lume mai bună, când fiecare zi aduce înc-o palmă-n față, înc-un șut în ficați?
Aș fi naivă să n-am încredere într-o lume mai bună, după toate exemplele pe care le văd și le trăiesc.
Am încredere într-o lume mai bună. Doar că nu aici, și nu acum.

Published: October 15, 2016 | Comments: 1

Jurnal de fumător în frig – p.1

Galați. Temperatura acum: 13 grade. Starea vremii: Cer în general noros.
Când am plecat azi spre muncă (da, am muncit sâmbăta), undeva pe la 9 jumate dimineața, era cald. Soare. Frumos.
La fel a fost și-n restul zilei.
La serviciu am fumat afară, în tricou, cu toate că aveam geaca după mine.
A fost o zi caldă, poate prima după o săptămână de ploaie, vânt și aproape ger.
N-am mai ieșit în oraș de săptămâna trecută, de când au început ploile, pentru că-n spațiile publice, în interior, nu se fumează și eu nu mă simt bine la o bere, în public, fără țigara aprinsă.
Așa că m-am supus legii și-am lăsat spațiile închise nefumătorilor, în timp ce eu am fumat la mine acasă.
Azi a fost o zi frumoasă. Caldă, cu soare. Poate chiar prima după o săptămână de ploaie. Prima care m-a făcut să ies, într-o frumoasă seară de sâmbătă, după ce toată ziua a fost decent de cald, în oraș.

M-am îmbrăcat bine. Știam ce riscuri îmi asum. Terasele încă sunt deschise dar, cu toate că toată ziua a fost cald, seara se lasă rece. Cumplit de rece. Așa că m-am îmbrăcat bine, să rezist unei seri de bere, pe terasă. Să las interiorul cald, pur și neafumat nefumătorilor, în timp ce eu – fumător – mă voi bucura de o bere pe terasa localui, bine îmbrăcată, dispusă să suport frigul moderat, doar pentru plăcerea de a sta la un pahar de vorbă în public.

Să fim serioși. Oricât de mult ți-ar plăcea să-ți bei berea și să-ți spui vorba în intimitatea unei petreceri private, în stilul anilor `90, din când în când îți place să duci aceeași discuție și-n public. Că-i publicul neparticipant, că mai vezi o față cunoscută, că-ți mai aduci aminte de ceva când vezi chelnerița care seamănă cu profa` ta de română din clasa a 5-a, parcă-i mai animat în public.

E frig. Ești fumător, nu mai ai voie să fumezi în baruri sau cafenele, te-mbraci bine și, într-o zi moderat de caldă, te duci să-ți porți discuția în public, pe-o terasă.

Am fost sincer dezamăgită să văd că, pentru c-a dat frigul, interiorul cafenelei erai plin. De nefumători, care s-au gândit să iasă, într-o frumoasă seară de sâmbătă, în oraș. Am fost dezamăgită pentru că am sperat că, venit frigul, locațiile de gen vor avea de suferit, din lipsă de clienți.
Din nefericire, interiorul era plin.
Azi s-a dus ultima mea speranță de a se regândi legea împotriva fumatului, pe motiv de presiune a patronilor de baruri, aflați în pericol de faliment. Pentru că înăuntru erau foarte mulți nefumători, deci nici urmă de faliment la orizont.
Din fericire, terasa era deschisă.
Azi am mai avut o speranță că viața mea socială va putea continua și atât timp cât e frig moderat afară, pentru că nu am fost singurul nefumător îmbrăcat bine pe terasă.

Totul a fost ok. Berea – rece și acidulată, frigul – suportabil, acoperiș – deasupra capului, în caz că ar fi început, din nou, ploaia. Până când.

Pe terasa mea, în frigul moderat în care îmi beam berea și-mi duceam conversația, pe terasa mea – unde respectam legea cerută de nefumătorii speriați că nu pot să respire aer curat și copiii lor se pot îmbolnăvi de cancer la plămâni, pentru că stau într-un mediu nesimțit de nociv, pe terasa mea – unde erau adunați doar fumători, tremurând în frig, să li se facă rușine pentru că au un viciu atât de împuțit și de periculos și bându-și berea, ceaiul sau ciocolata caldă, în timp ce nefumătorii stăteau confortabil înăuntru, la căldurică, unde au țipat atât de mult că vor să stea, ghiciți voi ce a apărut!

Copii! Au apărut copii. Copii în carne și oase, copii funcționali, care se alergau prin fumul emanat de țigara mea, pe care o fumam în frig, pe terasă, copiii nefumătorilor de dinăuntru.
Adică, în timp ce mami și tati, care au țipat sus și tare că fumătorii le îmbolnăvesc și poate le și omoară odraslele cu fumul lor nociv, stăteau înăuntru, la căldură, și se bucurau de-o seară fără fum în oraș, motivul îngrijorării se zbânțuia pe afară, prin fumul meu atât de condamnat.
Da, adulții stăteau înăuntru, departe de fumul de țigară. Copiii, nu.

După ce au făcut atâta tam-tam, că nu pot ieși-ntr-un local cu copiii după ei, pentru că fumătorii nesimțiți îi otrăvesc cu bună știință, și copiii lor nu-s în siguranță, după ce mi-au urat (da, mie, personal, ca fumător) să mor de cancer, că din cauza mea nu se pot ei bucura de-o seară pașnică-n familie, și-au pus palma-n cur, s-au așezat la șuetă într-un mediu interior fără fum și și-au trimis moștenitorii să se joace exact în fumul meu de țigară, emanat în mod legal, afară.

N-am nimic. Nu-s absurdă. Am mai zis, mi se pare ok să nu se fumeze în locuri în care se și mănâncă. Mi se pare normal să nu se fumeze în cofetării și lângă locurile de joacă. Mi se pare normal să existe locuri strict de nefumători. Mi se pare la fel de normal să existe baruri în care se fumează, unde prin ”bar” înțeleg loc în care n-ai ce căuta cu minorul după tine. Am zis toate astea.

Mi s-a zis că sunt eu absurdă, că-n lumea civilizată nu se fumează în interior, că trebuie să ne gândim și la nefumători, și la copii și, dacă vrem să mențimen acest viciu scabros, să suferim de frig și să ne mutăm pe terasă. Am făcut asta.

Dar când nefumătorul îngrijorat stă înăuntru, în spațiul pe care l-a cerut și l-a și cucerit, și-și trimite copilul afară, pe terasa pe care tot el a decis că eu am voie să fumez, mă-ntreb care dintre noi e nesimțitul.

Published: September 24, 2016 | Comments: 2

Salariul minim pe economie

În momentul de față, cei mai mulți angajatori îți dau salariul minim pe economie, cel puțin în Galați, România, 2016. Asta înseamnă că, în mână, iei undeva la 900RON. Dacă ai noroc, se mai adaugă bonuri de masă și, eventual, bonus. Dacă ai noroc.
Care înseamnă fix un câcat, dacă vrei să trăiești. Dacă ești interesat doar de supraviețuire, e ok, că-ți ajunge de-o factură, niște cartofi plus, eventual, o întreținere. De chirie nu vorbim, că deja e utopie. Dar e salariu de Galați.
S-au trezit mulți că, dacă tot salariul e de câcat, de ce nu te muți în orașe mai mari. Pentru că orașele alea mai mari presupun, de cele mai multe ori, chestia aia de care n-ai tu bani nici în Galați, adică chiria. Adică te muți pe-un salariu mai mare, din care o să plătești chiria și, într-un final, tot la supraviețuire ajungi.

Dacă ai cu adevărat noroc, o să găsești ceva care îți oferă undeva aproape de salariul mediu. Și-atunci îți permiți și-o prăjitură, o dată pe lună, poate chiar și vreo 2 beri. Cumva tot supraviețuire se cheamă, dar puțin mai lejeră. Mai ales dacă poți mânca orez măcar juma` de lună, să ai și de-un pachet de țigări.
Să nu luăm în calcul scenariul în care ai avea și copil, decât dacă ești foarte bazat pe familie, sau inconștient. Dar să nu-l luăm în calcul.

Sumele sus-amintite sunt plătite pentru un program de 8 ore, 5 zile pe săptămână. Pe care, de cele mai multe ori, chiar le muncești.

Prima dilemă:
Dacă nu lucrezi alea 8 ore, statul îți dă o bucată de ajutor. Social, de șomaj, indemnizația de creștere copil, alocația. Chiar și adunat, nu e mult. Chiar nu e.
Dar de ce să te ostenești să stai 8 ore la muncă, dacă niște bani vin, oricum, moacă?

Și-aici ajungem la faza aia: eu, tu, toți ăștia care avem un job stabil, muncim 8 ore pe zi și plătim impozit. Din impozitul ăla, parte se duce la ajutorul social pe care-l primesc ăștia care n-au chef să muncească, că e prea mic salariul pentru ei. Prea mare efortul.

Mă, recunosc, e bine gândită faza: de ce dracu` să te spetești muncind, când oricum îți vin niște bani și mai ai și timp liber? Lasă fraierii să tragă, să-ți plătească ție ajutorul social. Eventual mai tai niște lemne, mai culegi niște mere la negru și, cu banii luați și de colo, și de colo, îl echivalezi pe ăla care stă 8 ore zilnic la serviciu. Smart!

Plus că, dacă n-ai chef să culegi mere, mai trântești încă un copil pe lângă ăia 5, și mai vine o alocație. Se mai adaugă ceva la ajutorul social. Dup-aia poți să te plângi liniștit pe orice post tv cum nu te descurci să crești copiii, cum trăiți în condiții mizere, cum statul nu dă 2 bani pe voi, cu toate că cel mai mare are 12 ani și, mezinul, al 6-lea, e încă în burta lu` mă-sa. Și sunteți tu șomer, ea casnică, și copiii premianți. Mai vine și-o donație, buget asigurat lejer. Ba-ți mai repară și casa gratis.

Am zis ”repară”? Îmi pare rău, voiam să zic ”construiește”, că dărăpănătura pe care n-ai reparat-o tu, cu tot timpul tău liber, va ajunge cel mai probabil la ”SOS – Salvați-mi casa” și ți-o pun fraierii pe picioare cât ai zice ”pește”. Că nici nu muncești, nici nu construiești, nici nu faci nimic, decât copii. Ăia ajută la sensibilizarea populației.

Îmi pare rău, poate-s eu insensibilă, dar mi se pare nesimțire să torni plod după plod și, dup-aia, să te plângi că n-ai cu ce să-i crești și să apelezi la mila altora. Un prezervativ e 1RON. Dacă n-ai bani de el, ce te face să crezi c-o să ai bani să crești un copil?

În plus, atât timp cât ești apt fizic să ai un loc de muncă, dar nu-l accepți de lene, sau că ți se pare că e mai lejer să stai pe ajutor social, tot nesimțire mi se pare. Și-atunci ți-aș tăia ajutorul social. Și alocația, că nu poți dovedi că ai cu ce crește copiii pe care îi torni pe bandă rulantă. Și ți-aș lua și copiii, și te-aș băga și la închisoare, pentru neglijență. Sau, mai bine, la muncă în folosul comunității, că la-nchisoare s-ar putea să-ți placă, că e mâncare gratis.

Oi fi eu defectă.
Dar n-aș mai acorda nici un soi de ajutor celor care au refuzat deja 3 locuri de muncă. Și când spun 3, îs indulgentă. Să vezi cum se ocupă toate locurile alea disponibile de la Agenția Forțelor de Muncă.
Și-aș băga și controlul populației, oricât se plânge lumea c-a scăzut natalitatea în România. Vrei să faci un copil sau ai aflat că ești borțoasă? Să fii obligată să anunți. Nu medicul, ci Finanțele și Protecția copilului, și toate celelalte organe care să decidă că ești capabilă să-l întreții, fără alocație sau indemnizația de creștere a copilului. Că o să crească în condiții decente, nu cu un cotor de măr pe post de desert. Că nu are părinți rachieri care, în loc să-l trimită la școală, se-nfundă-n prima bodegă și beau alocația. Că nu-l trimit la cerșit, nici nu-l transformă-n caz social.
De-abia dup-aia ți-aș da ajutor social. Poate.
Creșterea PIB-ului? Fără număr!

A doua dilemă:
Ce pana mea face Patriarhul Daniel încât să justifice un salariu de aproape 15000RON pe lună din banii statului? Repet: pe lună. Traduc: 150 de milioane de lei vechi. Plus ce-i mai dă Arhiepiscopia.

Da, știu, e unul singur. La ăștia, mai adaugă-i pe ăilalți din funcții puțin mai mici, care se-nvârt în jurul lui 10000RON/lună. Plus ăia vreo 16000 de clerici minori, care papă și ei de la stat.

Ce fac ăștia, încât să justifice atâția bani pe curul lor? Păi, ăștia câștigă-ntr-o lună cât câștigi tu într-un an. Și tu plătești și toate facturile alea mici, pe are ei le au cadou, din diverse motive. Tu muncești 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. Tu-ți faci nervi că e posibil să rămâi fără bonus, că nu ți se aprobă concediul, că e posibil să n-ai cu ce să plătești net-ul și te-ai și săturat de orez sau cartofi în fiecare zi.

Ăștia stau ca leprele, catacdisesc să apară pe la câte o nuntă, înmormântare, slujbă și-și fac buzunarul gros. Și da, tu le plătești cumva salariul, că banii publici se adună din ce impozit plătești tu, din câcatul ăla de salariu minim pe care-l iei în fiecare lună.
Acum îi dai dreptate lu` Dorel care a ales să stea pe banii statului, nu?

Ca să nu se-nțeleagă că am ceva, neapărat, cu clericul, aceeași dilemă legată de justificarea salariilor o am și pentru parlamentari și miniștri, care se scaldă între 6000 și 20000RON. În timp ce un profesor o să ajungă la maximum 3400RON, un medic primar la 4300 și un profesor universitar – la 5300. Echitabil.

Știi să pronunți cifra? Nu știi. Au făcut ceva pentru tine ăștia cu salarii mari? Ciu-ciu. Ți-au dat-o cu stil, și-au votat pensii speciale, au limitat puterea Guvernului și a președintelui (oricare ar fi el) ca să nu li se poată împotrivi, și-acum își numără banii, că ce prost ești să lucrezi pentru 1000RON, în timp ce ei se scobesc în nas și se hotărăsc să chiulească-n grup de la ședințe. 1000RON lasă ei bacșis, mă, săracule, dacă e chef mai mare. Și tu te chinui încă să numeri zero-urile.

Am auzit-o pe aia, cum că ”e normal ca funcțiile importante să aibă salarii mai mari, că implică mai multă responsabilitate”. Total de acord. Dar parcă de 20 de ori mai mari decât ia majoritatea populației, mi se pare puțin exagerat. Mai ales că nu faci nimic-nimicuț. Te scarpini în cur, apari sau nu la ședințe și visezi noi legi care să-ți aducă mai mulți bani, sau să-i protejeze mai bine pe cei pe care i-ai agonisit deja. Sau dai de 2 ori cu cădelnița și spui un ”Tatăl Nostru” fonfăit. Atât.
Ce te califică pentru salariul ăla? Ce faci pentru el? Votezi legi sau promiți viața de după moarte? Dar pentru mine, care-ți asigur salariul ăla, ce faci?

Stai să mă gândesc, și aici vorbesc strict despre mine:
– Preasfințitul zice c-o să ard în iad, pe motiv de orientare sexuală
– Tot el cere să mi se interzică dreptul de căsătorie
– Parlamentarii s-ar putea să aprobe referendumul pentru revizuirea definiției de ”familie” din Constituție
– După ce au respins parteneriatele civile
– Toți preferă să mă ignore sau să mă blameze, în timp ce eu le plătesc salariile
– Îmi bagă pe gât biserici, când eu aș prefera orice alt proiect construit din bani publici, implicit și ai mei
– Mi-au interzis fumatul în locuri publice
– Nici nu-ncep capitolul spitale, salarii medici, învățământ, salarii profesori, cale ferată, transport, fonduri pentru azile bătrâni, adăposturi câini, amenzi, poliția animalelor, violența domestică, eliminarea birocrației, creșterea salariilor tuturor – dacă tot cresc prețurile, acciza pe tutun, eliminarea nepotismului, mitei și favorurilor, egalitatea în fața legii, hibe din codul penal care ar trebui îndreptate, revizuirea Constituției nu din motiv de 3 milioane de semnături, ci pentru că e scrisă la 1991 și revizuită frugal la 2003, plus multe altele care ar putea fi făcute în locul măririi unor salarii deja exorbitante și, eventual, chiar din banii ăia.
Ca să simt și eu că primesc ceva la schimb, în locul banilor pe care-i dau, vrând-nevrând.

Ți se pare că se mișcă ceva? Mișcă, poate, dar în spate. Mentalități și tentative de revoltă. Spre bine colectiv, canci. Dar nu-i nimic. Eu îmi spun părerea din spatele ecranului, ăștia de sunteți de acord cu mine, tot de acolo o să răspundeți, în timp ce restul o să râgâie nesimțire și-o să-și bată, în continuare, joc de noi. În lumea reală.

Published: August 17, 2016 | Comments: 11