copii

Chiul, sms-uri și hamizi

Am început să chiulesc undeva prin clasa a 11-a. Da, știu, tardiv. Și nici atunci n-am abuzat. Chiuleam cu cap.
Înaintea mea au chiulit și ăia din Liceenii, și adolescentul miop, până și în Cișmigiu și Co chiuleau. În vremurile de demult, după care mai suspină unii, și-n care copiii aveau respect și pentru părinți, și pentru profesori.
Să fim serioși, un chiul n-a omorât niciodată pe nimeni. Nici n-a transformat în ratat peste noapte. Ba chiar unii dintre cei mai mari chiulangii au ajuns mult mai bine decât tocilarii notorii.

Chiulul mi se pare benefic. Te-nvață să găsești scuze. Te-nvață să te ascunzi. Te pregătește pentru viață mai mult decât paginile de logaritmi și declinări la latină, pe care ar trebui să le-nveți pe de rost. Te face să ai un scop și să lupți pentru scopul ăla. Îți dezvoltă imaginația, să-ți găsești scuze plauzibile și să ceri motivarea absenței. Îți dezvoltă vocabularul, te ajută să faci conexiuni și, mai ales dacă nu chiulești singur, te face să-nveți ce-i ăla jocul în echipă, mai mult decât orele de educație fizică.
În plus, te-ajută să-ți dai seama cam cât le pasă alor tăi de tine. Că dacă vin doar cu invitație specială la școală, află ca ai 60 de absențe și te snopesc în bătaie după, o dată pe an, atunci ai belit-o. Alor tăi nu le pasă de tine, le pasă de imaginea lor. Dacă știu de la tine ce absențe ai, sau vin regulat pe la școală să se intereseze, poate mai ai o șansă să crezi în valoarea familiei și când o să devii adult. Chiulul te-nvață să descoperi dacă ai o familie, sau doar o poză frumoasă, din filmele artificiale cu americani.

Asta până acum câteva săptămâni. Când s-au gândit să scoată din programa școlară singura materie utilă, chiulul. Să trimită sms părinților când chiulești. Ca să știe. Să facă din închisoare – o închisoare de maximă securitate.

Într-un sistem în care încă se predă materia de secolul trecut, singura reformă la care s-au gândit a fost să informeze părinții de chiul și de note, cu ajutorul tehnologiei. Nu să introducă tehnologia propriu-zisă în sistem. Nu să scuture programa. Nu să-nlocuiască profesori la fel de vechi ca programa după care se predă. Nu să modernizeze învățământul în sine, ci să modernizeze sistemul de urmărire.
Era mai la-ndemână.

Am fost printre ultimele generații la care informația ajungea mai ușor în format papier. Printre primii care au descoperit Internetul. Ăia care am făcut trecerea dintre lipsă de informație și intoxicație cu. Probabil că la noi se mai justifica încă să citim Gâlceava înțeleptului cu lumea și Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Probabil că era încă important să știm pe de rost declinări la latină și concordanța la subjonctiv, într-o franceză despre care nici francezii nu mai știu că există. Poate că era important să știm teorema lui Pitagora și să folosim raportorul. Poate. Sau poate ne-am prăjit creierii cu informații care nu ne-au mai folosit din momentul în care ni s-a eliberat diploma de bac.

Țin minte și acum că un an întreg am suferit ca Isus pe cruce din cauza pașoptiștilor. Un an la istorie, și unul la literatură. Nu mai știu ce voia Petiția proclamațiune, ce rol avea Bărnuțiu și Barițiu, dar știu că-i învățam, ne asculta și ne amenința că n-o să trecem la liceu dacă nu-i știm ca pe Tatăl Nostru. Nu știu pașoptiștii, știu despre ei. Știu c-am învățat să-i urăsc și-am învățat să urăsc istoria din cauza lor.

La ce mi-a folosit un an de nervi și de teroare? Vă spun sincer, la nimic. La absolut nimic.
Când îmi deschid compul și-ncep să scriu, n-o să scriu despre pașoptiști. Parola mea la net n-are legătură cu Barnițiu. Când schimb banii la cumpărături, nu mă-ntreabă nimeni dacă e scrisă Proclamațiunea pe bonul fiscal. Dacă mi-aș folosi permisul de conducere, nu aș avea pe ambreiaj poza României Mari, ca să știu pe ce pedală să apăs. Nu respir, mănânc, iau pastile, fac duș, zâmbesc, iubesc, trăiesc, pentru că am acumulat un an informații pașoptiste. În schimb încă am coșmaruri cu lucrare de control la istorie cu `48-ul. 1848-ul.

Într-o lume în care Finlanda s-a gândit să scoată materiile tradiționale din învățământ și să se axeze pe chestii practice, la noi încă se mai predă teoria ca la 1900. Cu aceeași seriozitate și rigurozitate.
Într-o lume în care religiile provoacă migrări în masă, la noi încă se mai predă religia ortodoxă ca dreapta religie, chestie care n-o să te ajute foarte mult dacă un hamid se hotărăște să-ncerce să te martirizeze c-o bombă.
Într-o lume în care vezi în timp real poze de pe Marte, încă ești obligat să reciți celenterate și nevertebrate.
Într-o lume în care toată informația e la un click distanță, la noi încă trebuie s-o înveți pe de rost.

Și dacă te decizi să părăsești temporar sistemul, ei sunt acolo. Te vor vâna și te vor găsi. Pentru că-ntr-un sistem expirat, chiulul – singura modalitate de protest pașnic – trebuie eradicat.

Mă-ntreb dacă le-a trecut vreodată prin cap că 1. să chiulești e o chestie specifică vârstei și 2. dacă ar schimba programa, rata de absenteism ar scădea de la sine.
Cel mai probabil nu. Pentru că am ieșit cu numele din comunism acum mai bine de 20 de ani. Da`sămânța aia e încă bine fixată acolo. În oamenii care încă mai predau, în oamenii care iau hotărâri ce să se predea, în ăștia care încă-nvață de la ei.

Tremurați la gândul că vor veni hamizii cu portul lor, cu regulile lor, cu femeile lor și cu biblia lor și-or să vă tragă în trecut? Sunteți în trecutul ăla. Sunteți trecutul ăla. Mai frumos împachetat, desigur. Cu etichetă mare de „civilizat” și „european” pe el. Cu haine frumoase și acces la toate produsele fizice din Occident.
Dar, atât timp cât copiii voștri vor fi supravegheați prin sms, atât timp cât li se predă ce vi s-a predat vouă, părinților voștri, ba chiar pe alocuri și bunicilor, atât timp cât singura modalitate de a menține ordinea e controlul total și-atât timp cât vă ancorați încă de idea că Basarabia e pământ românesc și pașoptiștii știau ei ce știau, sunteți hamizii ăia. În trecutul nostru, la fel cum sunt și ei, în al lor.

Published: September 6, 2015 | Comments: 4

Cum să fii zen în câțiva pași simpli

În ultimul timp, toată lumea are nervi. Și dacă n-are, și-i face. Recunoaște! Colegul tău are nervi, vecinul tău are nervi, vânzătoarea de la consignație are nervi și da, cel mai important, tu ai nervi.

Căldura? Bag pula-n ea de căldură, fac un duș pe oră, și tot transpir ca un câine.
Concediul? Bag pula și-n el, că se termină prea repede și, la final, mai am 2 săptămâni pân` la salariu, și bani pentru 2 zile.
Vecinul? Bag și-n el, că acum și-a găsit să renoveze. Dacă nu vecinul, atunci vecinul de lângă, și tot așa. Tot cartierul renovează și nu se-aude decât murmurul suav de bormașină.
Violatorii din Vaslui? Să-și bage toată lumea-n ei, că nu mai intră o dată la-nchisoare, și din cauza lor tot on-line-ul a turbat de-a binelea.
Putin? Toată armata, că din cauza lui s-ar putea să se reintroducă stagiul militar obligatoriu.
UE? Și-n ei, că-s hoți și ne vor banii.
Romi, profesori, elevi care tocmai au dat bac-ul, gay, părinți care ar trebui decăzuți din drepturi, preoți, religie, legea antilegionară, firmele care n-au scăzut TVA-ul, institutul de meteorologie că n-a anunțat seceta, primarul că n-a amenajat bazine, presa, știrile contrafăcute, ăia care postează știri false sau știri de acu` câțiva ani pentru trafic, Pleșu că a reacționat la calomnie, Petronela că n-a știut să-și verifice sursele, câinii maidanezi că-s prea mulți, câinii cu stăpân, că se cacă peste tot și stăpânul nu strânge după, pisicile c-au intrat în călduri, păsările că ciripesc prea tare, berea că se-ncălzește mai repede decât o poți bea, colegul că-și trântește mouse-ul, pms-ul că vine prea repede și durează prea mult, părul că s-a decolorat de la soare, dietele că se țin cu sacrificii, veganii că pun egal între cei care mănâncă carne și ăla care l-a omorât pe Cecil, fumătorii că poluează aerul, nefumătorii că vin cu argumente stupide, hingherii că ți-au dat amendă când n-aveai bilet, tanti de la asociație că-n mod clar umflă facturile, mămicile că pun poze cu Pamperși murdari pe Facebook, non-mămicile că nu înțeleg tantrum-ul, vaccinul că provoacă autism, prietenul ăla care comentează bălării la orice, țânțarii c-au ieșit la vânat, c-a murit Jon Snow, feministele că bărbații îs misogini, bărbații că femeile-s misandre, tabere în jurul canalelor TV, tabere-n jurul vedetelor de carton, că nu mai demisionează Ponta, apa rece că-i caldă, aerul că există.

Ăștia sunteți voi. Nervii voștri. Doar câțiva dintre ei, desigur. Explodând fie cu voce tare, în discuții care s-ar putea foarte bine să se lase cu sânge, fie direct pe Facebook, unde se lasă cu carnagiu tastaturistic.

Eu? Eu sunt zen.
Eram și eu, înainte, un pachet de nervi. Orice nimic mă făcea să explodez instant. Să mă angajez într-o tiradă furtunoasă, să-nșir postări lungi și frumos argumentate, să-mi fac nervi, eliberându-mi nervii.
Acum sunt zen.
Văd nervii voștri, aș vrea să fraternizez cu unii dintre ei, să mă aprind și eu ca o petardă, să-mi iau tastatura și să scriu una bună, să le arăt eu lor (oricare ar fi acei ”ei”), să mă descarc, să urlu în cuvinte, să dau un knock out à la Tyson, să fac sânge pe pereți cu sângele vostru, să sfâșii jugulare cu dinții și să fiu the last one standing, ușor rănit, dar învingător. Și când m-așez la tastatură, sau înainte de a deschide gura, îmi dau seama că-s prea zen, și-o las baltă.

Nu, n-am fumat nimic. Nu, nu-s pe pastile. Nu, nu mi-a venit o moștenire fabuloasă, nici nu l-am descoperit pe dumnezeu, retrăgându-mă spre meditație în pustie. N-am aderat la „eat, pray, love”, care mi s-a părut o carte ușoară, ușor stupidă și cu filozofie pentru femei singure care au nevoie de filozofia altor femei singure, ca să se ridice. Nu m-am întâlnit cu Dalai Lama, să-și pogoare liniștea și înțelepciunea asupra mea. Nici măcar nu m-am apucat de sport sau yoga, ca să-mi eliberez nervii pe cale activă.

Pur și simplu am realizat că nu se merită. Nu se merită să-mi consum eu nervii mei frumoși pe banalitățile sau dramele altora.
În chestii actuale, latră alții. Mult, și mult înaintea mea, pentru că-s prea leneșă să știu ce se petrece, în momentul în care s-a petrecut. Și-ar fi redundant să apar cu a 152-a opinie pe același subiect. Așa că trec mai departe.
În chestii de vecini, muncă, șefi și nedreptăți sociale – toate trec. Și munca s-a terminat când ai terminat programul, și ce faci în personal e mai interesant decât profesionalul. Și dacă vecinul încearcă să-ți strice personalul, ignoră-l. N-are personalul lui de care să se ocupe. Nu-ți transforma vecinul în personal. Riști să ajungi ca el.

Închide net-ul. Pune o muzică care-ți place, indiferent de ce cred ceilați despre ea, bagă un film, stai dezbrăcat în casă, du-te și fă topless pe acoperiș, pune-ți căștile când mergi pe stradă, ignoră-i pe toți cei care nu-ți dau de mâncare, ignoră-i și pe ăia cu care n-ai împărți o bere, treci peste dramele celorlalți, ar putea fi ale tale, da` nu-s, nu mai simpatiza, nu mai empatiza, zâmbește doar pentru că vrei, nu pentru că trebuie, lasă-te afectat, bucurat sau întristat doar de ăla care-i lângă tine, orice chestie care poate fi rezolvată, se rezolvă și dacă nu te enervezi, în același timp, dar cu mai puține riduri și mai puțin stres, scroll down peste toate câcaturile care ar putea să te enerveze, deschide-ți o bere, ia-ți și-o țigară, fă-le-n ciudă ălora care-ți spun că astea te omoară, ia-ți vitaminele, mănâncă o pizza, fă 100 de flotări într-o mână, du-te și cumpără-ți dulci nimicuri și relaxează-te.

Știi că spuneam la început că-ți bagi pula-n tot ce-ți face nervi? Cu nervi și cu mânie? La figuratul negativ?
Ia-ncearcă să ți-o bagi de-a binelea. La figuratul pozitiv. Să nu-ți mai pese de nimic care nu te afectează direct. Pe tine, ca persoană. Și lista o să fie mult mai scurtă.
Și poate c-o s-ajungi la fel de zen ca mine.
O doză mică de nesimțire n-a stricat niciodată, nimănui. Și dacă alții îs nesimțiți cu tine, de ce n-ai fi nesimțit – pentru tine?

Zen and out.

Published: August 9, 2015 | Comments: 12

10 fraze enervante

Teoretic, nu toate sunt fraze.
Practic, de fiecare dată când le-aud, am viziuni: ochi scos cu acul de la undiță, rotulă decupată cu cuțitul de vânătoare, picior tăiat cu cuțitul de pâine, chestii d`astea pașnice.

1. Ei, ai fost!
Unde ”fost” se poate înlocui cu orice alt verb.
Eu îți povestesc despre cum am mâncat ciorbă, făcută de mine. ”Ei, ai făcut!”
Despre cum am alergat 2 ore prin pădure. ”Ei, ai alergat!”
Despre cum am dormit până la 3 după-amiază. ”Ei, ai dormit!”
Lucruri simple, care țin de mine, pe care ți le spun și tu le contești cu un aer superior și neîncrezător. De parcă știi mai bine decât mine ce am făcut, când, unde, cu cine.
Și partea cea mai enervantă e că aș putea veni și cu dovezi zdrobitoare, aceeași reacție ai avea-o. Că tu ești expertul, și expertul are întotdeauna dreptate.
”Ei, are!”

2. ”Nu vrei cartofi prăjiți? Nu!”
Unde ”cartofi prăjiți” poate fi înlocuit cu orice. O întrebare pusă mie, de tine, cu răspunsul dat tot de tine. Fără miimea aia de secundă, în care aș putea răspunde, și cu răspunsul tău deja pregătit, venind să-mi zdrobească ca un bolid orice reacție.
Dacă știi deja, de ce mă mai întrebi? Sau de ce nu-mi prezinți răspunsul ca o concluzie, nu ca o întrebare? Ca să-mi dai cumva iluzia că aș putea avea un rol în decizia pe care deja ai luat-o pentru mine?
Și, eventual:
– Nu vrei cartofi prăjiți? Nu!
– Ba chiar aș mânca niște cartofi prăjiți…
– Ei, ai mânca!”

3. ”Ce caniculă! Te sufoci, și altceva nimic! Nu se mai termină odată vara asta? Să vină toamna, frumos, răcoare…”
Asta la 28 de grade. Sau după 2 zile în care de-abia a trecut de 32 de grade.
Știi ce? E vară. Vara tre` să fie cald. Și-așa îs 3 anotimpuri de toamnă-iarnă. Și-așa nu cred că mai e cu adevărat cald mai mult de o lună pe an. Și-așa nu o spui decât ca pe un moft.
Pe bune acum. Nu te-ai născut cu aeru` condiționat în freză. Când prășeai pe tarlaua lu` tac`tu`, nu-ți mai era cald. Ai crescut cu aceleași veri ca și mine, cu temperaturi de 40+, și-atunci nu te mai sufocai atâta.
Și nu e vina mea că te sufoci în șunci și transpiri maioneză. Nici că ți-e rușine să te duci la plajă. Nici că nu te mai încape costumul, și toamna ți-e mai aproape de suflet pentru că poți să faci drumeții, îmbrăcată bine, în așa fel încât să nu te simți nici expusă, nici analizată, nici judecată. Cu toate că, să fim serioși, nu te judecă nimeni. Lumea care se duce să se prăjească la soare are alte chestii mai bune de făcut decât să-ți numere ție faldurile. Se duce să se simtă bine, să se bălăcească și să se relaxeze. Cel mai probabil îți dă ignore, ca balene eșuate îs peste tot, și nu vrea să-și strice concediul.
Și nici că te-ai trezit că vrei o ceapă din piață, exact la ora prânzului, când soarele arde, și nici că ai probleme cu inima. Te știi cu probleme? Stai în banca ta acasă, și poate n-o să ți se mai facă rău.
Mie nu-mi place frigul. Și, dacă mi-e frig, ori nu ies din casă, ori mai pun o haină pe mine, și gata.
Sincer acum. Nu-ți convine căldura? Mută-te în nord. Dă jos maioneza, stai în casă, da` potolește-te cu atâta revoltă, că vremea nu-i guvernu`, să te plângi de el indiferent de sezon.

4. ”Noi vrem, noi credem, noi știm…”
Unde oricare ar fi verbul, se traduce ca spirit de turmă. Sau ca lipsă de coaie, că nu poți spune care e părerea ta, sinceră și personală, fără să te alipești unui grup fictiv, care să-ți asigure spatele.
Presupun că și când faci sex cu consoarta spui ”noi vrem”, că ”eu” ar fi prea puțin.

5. ”A dat Domnul!”
Că a terminat liceul, a luat bacul, a câștigat la loto, a născut, a scăpat viu după operația de apendicită, orice, dar absolut orice, ”a dat Domnul!”
Nu, domnul n-a dat nimic. Tu ai învățat, tu ai pus bilet la loto, ar fi fost ciudat să nu iasă, la un moment dat, plodul din tine, medicii te-au operat, domnul n-a avut nici o legătură cu asta. Poate pentru că – ghici ce? – nici domnul, nici moș crăciun nu există. Dar nu-i nimic, continuă să dai creditele pentru realizările tale, sau ale altora, unei ființe care, conform teoriei, tale, pe tine te-a ajutat, dar lasă alte milioane să moară de foame, de boală, de război, de incultură, de fanatism, important e că pe tine te-a ajutat să iei bacul. Hooray!

6. ”Yuck! E de câcat! Cum poți să mănânci aia?
Unde ”mâncat” poate fi înlocuit cu ”ascultat”, ”purtat”, ”citit” sau orice altceva ține de gusturi.
Părerea mea, plăcerile mele, gusturile mele. Eu nu ți-am servit câcatul când mâncai înghețată de scoici, cu toate că mi se pare o alegere cel puțin bizară, deci tu ești de câcat, că nu ai învățat încă să respecți alegerile celorlalți.

7. ”Judeci acum, dar o să vezi tu, când o să-l ai pe al tău…”
De la tantrum, la faptul că nu mi se pare normal să țipe ca disperatul când e în public, să-și pocnească părinții sau să primească tot ce vrea, doar pentru că cere. De la răsfăț, la impertinență. De la educație, la lipsă de educație.
Nu, nu judec așa acum. Faptul că vreau sau nu copil, că o să am sau nu, n-are absolut nici o legătură cu lipsa de educație crasă de care dă dovadă al tău.
Și nu e de competența ta să-mi spui că, de fapt, îs doar frustrată pentru că n-am un micuț pe care, deep inside, mi-l doresc nebunește și că remarcile acide pe care le fac la adresa unora răzgâiați izvorăsc dintr-o dorință nebună de a fi mamă. Nu e. ”Ei, nu e!”

8. ”Da` de ce?”
Legat de orice. De ce nu vreau să fac un master, de ce nu-mi schimb jobul ca să ajung consilier prezidențial, de ce nu vreau să-mi pun unghii cu gel, sau de ce nu port fustă.
Pentru că nu vreau. Simplu. Nu e nevoie de o listă de argumente din partea mea, frumos redactată – eventual – pentru a explica o alegere care ține de mine. Nu e nevoie să mă justific pentru un ”nu”, la fel cum nu e nevoie să mă justific pentru un ”da”. Nu împărțim aceeași bucată de pâine ca să mă explic.

9. ”Da` măcar să guști”
De obicei părinți, bunici sau mătuși grase. Nu, nu vreau păun împănat cu fazan și cu garnitură de stridii. Nu pentru că nu mă încântă combinația, ci pentru că nu vreau în momentul ăsta. Nu-mi trebuie. N-am nevoie. Nici măcar o mușcătură mică. Nici măcar să văd cum e. Nu, nu sunt politicoasă, doar nu vreau. Nu, nici o linguriță. O firimitură. O miime de zecime de feliuță. Nici măcar să gust.

10. ”Când o să te maturizezi?”
Niciodată. Dacă maturizatul înseamnă să devin o persoană insipidă, incoloră și inodoră. Care face totul pentru că trebuie. Care are o viață pe care n-o vrea, doar pentru că așa e normal. Care răspunde la invitații din obligație. Care poartă hainele care trebuie, freza care trebuie, pantofii care trebuie. Care râde când trebuie, răspunde cum trebuie, plătește facturile în prima zi în care trebuie, calculează totul, este decentă și respectată de societate.
Când mă maturizez în stilul ăla, împușcați-mă, vă rog.

Published: July 11, 2015 | Comments: 6

10 tipuri de oameni pe Facebook

Ca un consumator asiduu de Facebook ce mă aflu, imposibil să nu-mi sară-n ochi anumite categorii, mai ales în ultimele zile. Pe care le postez aici pentru că da, eu sunt categoria aia nasoală de feibuchist: scroll down, se uită, vede tot, judecă, dă din când în când câte un like la chestii cât mai impersonale, de obicei poze cu pisici, melodii sau nervozități comune, râde în sine de cât de jenibil arată cutare într-o poză, își face draci la un status, da` îi e prea lene să comenteze, pentru că ar primi clar un răspuns, și-ar trebui să comenteze din nou și asta e pierdere de timp, joacă joculețe stupide, ai impresia că-s prezent doar cu un like pe săptămână și request de vieți la Bubble witch saga, dar de fapt sunt tot timpul acolo.
Cu ochișorul meu critic văd, analizez, acumulez.

1. Poetul neînțeles
Scrie poezii cu vagi influențe sămănătoriste, uneori de dragoste poporană, uneori eroic și patriot, uneori rebel, anti-orice și, mai ales, antiliteratura actuală a celorlalți.
Ține să-ți aducă mereu aminte că da, el e scriitor.
De ce? A scris 5 cărți. Cum? Și le-a publicat singur. Dar sunt tipărite. Au copertă, și pagini scrise la tiparniță, și apar la târguri de carte, și nu le cumpără nimeni.
De unde știi că nu le cumpără nimeni? Păi, tot el te informează. Că din catralioanele de prieteni, rude, amici, cunoștințe pe care le are, care eventual i-au dat like la pagina de autor, nici unul nu i-a cumpărat cartea. De unde știe? Pentru că a comparat like-urile cu cărțile vândute, și i-a ieșit pe minus.
Și e nervos pe chestia asta. Că toată lumea are altceva mai bun de făcut decât să-i cumpere lui cartea.
Un text liric.
Și încă unul.
Apreciate de cohorta de dame aflate la menopauză, care se simt profund gâdilate că un autor contemporan, încă în puteri și în viață, le răspunde la pupături.
Și-apoi câteva status-uri pline de nervi că fb-ul s-a stricat, că peste tot vezi doar poeți ratați care-și pun ca status poeziile proprii, căutând apreciere. Când n-au nici măcar o carte publicată, Uniunea scriitorilor nu mai e ce era, lumea nu mai apreciază adevărata literatură, poporanism și sămănătorism.
Pupături.

2. Păreristul activist
Are o părere despre orice. De parcă e conectat non-stop la o sursă de știri. Cum apar, cum le comentează. Și nu câte o părere despre fiecare știre. Ar părea superficial. Măcar 5 status-uri despre aceeași chestie.
Informat, disecat, susținut, despicat, o bucată de istorie a subiectului, ce proști îs ăștia care nu-s de acord, o istorie a proștilor care nu sunt de acord, o listă de argumente pro, o listă combătută de argumente contra și-un slide cu melodie, ca să-ți intre bine în cap că el e de acord.
Subiectul următor. Idem. Doar că o să găsească o cale să aibă o părere despre criza din Grecia și să-ți aducă aminte că el e procăsătorii gay care, apropo, s-au legalizat săptămâna trecută. Nu vezi legătura? Îți explică el, în câțiva pași simpli.

3. Libertinul absolutist
Ce bine că trăim într-o societate liberă, în care ne putem exprima personalitatea, putem fi cât de diferiți vrem, pentru că diferențele dau savoare vieții, fiecare are dreptul la opinie și vom lupta ca acest lucru să nu se schimbe niciodată!
Nu ești de acord cu chestia asta? Ai tupeul să ai o altă opinie, eventual argumentată? Ce ratat ești! Marș, în morții mă-tii, dispari de pe pagina mea! Block, n-auzi? Ai apucat să-mi spui ceva de dulce, după ce eu ți-am zis mai multe de dulce, după ce ai avut tupeul să comentezi negativ la părerea mea despre libera exprimare? Ești un labagiu notoriu! Dispari lângă toate dronele care au impresia că pot să aibă o părere, dacă nu e aceeași cu a mea!

4. Șocant! Dă click aici să vezi! Reacția ei e ceva absolut de nemaipomenit, n-ai văzut așa ceva!
Ăla pe care nu-l cunoști, vă unește un grup căruia i-ai dat off la notifications, dar insistă să apară cu subiecte nemaipomenit de extraordinare, cât mai pompoase care, de obicei, îs ori știri false, ori 2 propoziții scrise de un școlar cu handicap major, de clasa a 2-a.
Zi de zi, de măcar 10 ori pe zi. Se multiplică între ei, sau ceva.

5. Cazurile sociale
Și aici mă refer și la micuțul care are nevoie de 20000 de like-uri ca să reușească să strângă bani pentru o operație vitală de extragere de așchie din deget în Bangladesh, și la prietenii care dau share la share-ul share-ului pentru a găsi o familie iubitoare pentru un motan drăguț, care stă de 4 ani în sălbăticie, până acum a supraviețuit vânând șobolani și animale mici, gen bichon maltez, dar acum are mare nevoie de o familie iubitoare, la bloc. Nu are nimic, e sănătos tun și fericit în sălbăticia lui, dar cineva s-a gândit că îi face un mare bine salvându-l de pe stradă. Share!

6. Super mamele
Pe lângă un feed-back live despre tot ce înseamnă micuțul lor (e alăptat natural, a renunțat la țiți, suge biberon, a făcut în pampers, primul căcuț la oliță, primul dinte, a borât, dar ce drăgu` – toate însoțite de poze explicite), găsești aici toate sfaturile necesare unei noi mămici, grupurile de mămici în care ar trebui să fii, de ce ar trebui (sau nu) să-ți vaccinezi comoara, cum se tratează o arsură cu mămăligă și, cel mai important, cum să reacționezi când micuțul tău are un tantrum.
Biblia mămicilor feisbuchiste.

7. Dor de alb
Sau orice nume de cont din ăsta, romantic și premonitoriu.
Cu citate puternice despre cum poți trece peste o despărțire, despre cum dacă nu mai sunteți împreună, nu te merită, cum totuși îi e dor de mirosul cămășii tale-n miez de noapte, mai bine c-ai plecat, fericirea se face în doi, e o persoană mai bună și mai puternică fără tine, uite câte a realizat, dar n-ai putea totuși să vii romantic, să mai stați 3 zile împreună, 2 palme, o despărțire, material pentru încă un an plângăcios de status-uri?

8. Românul verde
Ceva gen Noua dreaptă, dar cu mai mult acces la net și mai puține coaie să iasă-n stradă.
Poză cu Patriarhul, moarte gay-lor, țiganilor, ungurilor și, în genere, tuturor celor care n-au arbore genealogic pur românesc, nu-s drept ortodocși, folosesc prezervativ, n-au nici o treabă cu avortul și-s plecați în afară la muncă oriunde în altă parte decât la Spanea sau Italea.

9. Creștinul drept ortodocs
Poate fi inclusiv colega ta de liceu, cu care râdeați de proful de religie, că-i curvar și șulfit, care asculta muzică bună și-ți împrumuta filme horror. Atunci.
Acum poartă basma, își face câte 3 cruci când trece pe lângă o biserică, postează chestia asta pe facebook, are 5 copii cu nume de sfinți, dă share la articole în care toate femeile care fac avort vor arde în chinurile iadului și toți cei care nu-l preaslăvesc pe domnul vor fi în același cazan.
Postează fiecare icoană a lui Arsenie Boca care plânge, fiecare pelerinaj la moaștele fiecărui sfânt obscur, anunță că a început postul și comentează la orice chestie diavolească cu ”unde ajungem, doamne? ocrotește poporul tău neștiutor!”

10. Ăia care-s mereu undeva
Tu ești acasă? Ei îs în vacanță. Pozele și check-in-ul dovedesc asta.
Muncești? Ei nu, îs în vacanță.
Dormi? Ei îs în vacanță.
Ai concediu? Și ei.
Ăia care postează în fiecare zi, știi mereu unde sunt și niciodată, dar absolut niciodată, nu-s unde știi tu că e casa lor.

Over and out.

Published: July 8, 2015 | Comments: 15

Cum am ajuns să recomand o carte

Eu nu recomand de obicei cărți. De fapt, lumea nu prea știe că citesc.
Presupun că unii bănuiesc viciul meu secret, dar prea puțini m-au auzit spunând în gura mare ”mamă, ce carte bună am citit!” sau ”de-abia aștept să ajung la librărie, să-mi reîmprospătez stocul de cărți!” Pentru că nu fac asta. Nu spun în gura mare și, de obicei, nu fac mare caz pe librării. Le ador și mă enervează în același timp, că prețurile sunt mari, cărțile multe, și eu ce aleg?

N-am mai avut permis la bibliotecă din gimnaziu, în liceu citit vreo 2 cărți cu un permis împrumutat, iar la facultate preferam să primesc colete cu cărți, decât să plătesc permisul care, ca idee, oricum era decontat.
Nu-mi plac bibliotecile comune și nu-mi plac cărțile comune. Am impresia că toți cei care au citit înainte cartea aia de la bibliotecă au strănutat pe ea, au mâncat pe ea, au lăsat coji de sâmburi de măr sau scobitori acolo și că, în mod clar, poți face ciumă, lepră, sau cel puțin TBC de la o carte de la bibliotecă. Faptul că n-am făcut în anii în care chiar împrumutam de acolo, nu înseamnă că nu se poate întâmpla. Se poate. Oricând. Ciuma, lepra sau TBC-ul paginilor de la bibliotecă te poate lovi oricând.

De asta nu prea iau cărți de la alți oameni și nu dau cărți altor oameni. Că e posibil să mă contaminez.
Și dacă eu am grijă de cărțile altora, nu înseamnă că alții nu mi le vor returna îmbibate de gem. Că asta fac oamenii. Împrumută cărți de la tine și dup-aia mănâncă gem cu mâna, cu toate că nici măcar nu le place gemul, și se șterg de paginile cărții mele, pe care dup-aia mi-o înapoiază năclăită, plină de muște, într-un cuvânt violată și pervertită.

Nu mi se pare interesant să spun ce am citit, că am citit sau că citesc, pentru că e o chestie cât se poate de banală și de bun-simț, încât nu cred că e de laudă. Cu toate că unora li se pare extraordinar faptul că citesc. Cum era colega I.C.K, care avea mereu câte un tratat de filosofie după ea. Kant, în principiu. În ore, în pauze, la suc pe faleză, ea avea Kant-ul după ea. Pentru că pentru mine cititul era la fel de banal ca respiratul, am bănuit-o întotdeauna de fanfaronadă. Dar, nah, suntem diferiți. Poate ea chiar simțea impulsul nestăvilit de a citi Kant oriunde, inclusiv pe budă, și restul eram atât de mici în nimicnicia noastră, încât o plictiseam teribil și se distra mai bine cu un filozof mort, decât cu noi.

Oricum. Prea puțin am găsit satisfacție în a discuta o carte. Aia mi se pare o chestie școlărească și obligatorie. Mi s-ar părea puțin rizibil să stau la o bere și să discut despre ”ce voia să zică autorul”, fără să fiu sub amenințarea catalogului.
De asta nu aș fi participantul ideal la nici o întrunire a vreunui club de carte. Că ce voia autorul să spună, știe doar el, ce ai înțeles tu, ține doar de tine.
Ar fi ca și cum te-ai dezbrăca de suflet în fața unor necunoscuți.

N-am recomandat cunoștințelor cărți decât ca titluri, și asta în momentul în care se întâmpla să apară în discuție și, cel mai probabil, erau amintiri din copilărie. Gen Jules Verne, John Grisham sau Shogun-ul.
Cu toate astea, azi trebuie să recomand o carte. Fără recenzie, fără spoiler și fără ”uitați-vă la mine, ce-am citit eu!”

Pentru simplul motiv că e o carte mult prea bună pentru a nu fi lăudată.
Am văzut filmul. Un film de nota 8. Bun, dar ar fi putut fi și mai bun. Am zis din prima că trebuie să fie mai bună cartea, decât filmul. Și a fost. Nu mai bună. Fără termen de comparație.
Cartea aia pe care o citești, urmărești povestea, nu te regăsești în ea, că n-ai în ce, fără citate motivaționale și bullshit-uri de le plac femeilor, fără câcaturi lacrimogene, ea care se-ndrăgostește de el și peste 50 de ani se regăsesc și-și retrăiesc iubirea, sau el care-i citește în fiecare zi pentru că ea are Alzheimer și nu-l recunoaște și el tot speră că sentimentele lui or s-o aducă înapoi, fără chestii care să te facă să fii mai bun, să vezi lumea în alte culori sau să te determine să-ți schimbi viața.

Nimic din toate astea.

O carte și-o poveste.
Dar scrisă atât de frumos, de cursiv, de acolo, încât am zis că dacă așa e literatura care se scrie azi, și așa trebuie să scrii ca să ajungi să te țină lumea minte, eu renunț la scris, că n-am nici o șansă. Iar eu am o părere foarte bună despre felul în care scriu.

O carte care m-a frapat nu prin poveste, știam deja povestea din film, ci prin toată fibra ei.
Mi s-ar părea impietate să-ncerc să redau în cuvinte felul în care omul care a scris-o și-a ales cuvintele. Combinațiile.
Sau cum a pictat pentru mine cu cuvinte. Cu jocuri. Cu întorsuri de fraze.
Sau felul în care am recitit bucăți întregi de mai multe ori nu pentru că nu le-am înțeles, ci pentru că erau atât de frumoase.
Pentru oricare dintre voi, ”frumos” poate sună banal. E felul meu de a traduce ”chapeau!”

Și pentru că nu vreau să fac nici recenzie, nici comentariu pe text dat, mai spun doar atât: dacă e o carte pe care s-o recomand, din alea multe pe care le-am citit de-a lungul timpului, acum, în prezentul de azi, recomand The book thief.

Published: June 21, 2015 | Comments: 13