copii

Din amintiri

Din ce în ce mai des aud discuţii de genul “înainte de revoluţie”, “pe vremea lui Ceaşcă”, “ce rău era şi cum stăteam la cozi”. Până aici, n-ar fi nimic ciudat, dar respectivele discuţii se poartă între persoane care, în ’89 aveau aproape 3 ani:-??
Sincer acum, cât poţi să ţii minte, sau ce înţelegeai, sau cât te afecta orice altceva în afară de jucării la 3 ani? La vârsta aceea înaintată, de-abia dacă puteai lega o propoziţie cap-coadă, încă te împleticeai mergând, adunai pietricele pe care le băgai în gură să vezi ce gust au şi-ţi povesteai păsurile gândacilor roşu cu negru pe care îi observai înainte de a o vedea pe mama. Aşa că, sincer, ce poţi şti despre Revoluţie la 3 ani?
Nu, nu spun că eu am priceput mare lucru. Aveam 5 ani, deja ştiam să scriu şi să citesc, ştiam că Ceauşescu e rău, dar nu trebuie să spun asta niciodată în public, ştiam că Ceauşescu apare în Apocalipsa lui Ioan ca unul dintre cei patru călăreţi – asta mi-a spus-o bunica în şoaptă – dar nu cred că am priceput importanţa sau gravitatea Revoluţiei la 5 ani.
În ’89, ştiam deja multe lucruri despre comunism, dar îmi imaginam că aşa e peste tot. Chiar şi-n America, despre care îmi imaginam că e pământul făgăduinţei, dar nu ştiam decât că acolo e Cola şi guma şi blugi la discreţie.
Ştiam că, pentru a lua pâine, trebuie să te duci cu o cartelă, şi vânzătoarea taie din cupon nişte pătrăţele de carton, lucru care însemna că ţi-ai luat porţia pe ziua respectivă; ştiam că dacă vrei suc, trebuie să te duci la aprozar, iar acolo îţi deschidea o sticlă verde, cu cel mai bun suc din lume, pentru că era singurul pe care îl ştiam în afară de limonada făcută în casă, din sare de lămâie şi zahăr; ştiam că e posibil să avem seara cărniţă în ciorbă pentru că bunica o ştia pe tanti Lucica de la alimentară, care îi pasa pe sub mână câte o bucată de carne, şi că nimeni străin nu trebuia să afle de chestia asta; ştiam că e mai sigur să cobori şi să urci 9 etaje pe scări, pentru că, dacă se opreşte curentul, eşti prins în lift, şi liftul poate să pice în gol pentru că i se rup cablurile de susţinere; ştiam că în cutia poştală există lumânare şi chibrit, tocmai pentru momentele în care se oprea curentul şi trebuia să urci 9 etaje, şi orice colţ ascundea o primejdie – o fantomă, un mort sau un nene care-ţi dă bomboane pentru ca, mai apoi, să te răpească şi să-ţi facă lucruri inimaginabile; ştiam că poţi sta cu orele la cozi de orice fel, şi mai ştiam că există riscul să stai la coadă, să-ţi imaginezi cum va fi ceea ce vrei să cumperi, şi tocmai când ajungi în faţă, marfa să se fi terminat; ştiu rafturile de la Alimentara, unde tot ce mai găseai era compot de caise sau de prune, cu capac din ăla pe care trebuia să-l deschizi cu atenţie, pentru a mai putea fi folosit şi altădată; ştiam guma Turbo şi Tipi-Tip, cumpărată de la ţiganii bişniţari, şi de care mă bucuram mai ceva ca la ciocolată; ştiam că Moş CRăciun e, de fapt, Moş Gerilă, şi doar duşmanii naţiunii îi zic Crăciun; ştiam că gogoşile se fac doar cu apă şi făină şi, ca să să fie comestibile, trebuie să le pui marmeladă din aia tare, care nici nu se întindea, nici nu era deosebit de gustoasă; ştiam că halvaua, pe cât de greu de obţinut e, nu e nici bună, nici dulce, ci aţoasă şi greţoasă.
Iar în decembrie ’89, ştiu că ieşiseră oameni pe stradă, cu stema ruptă din steag, şi erau mulţi, şi erau jumătate entuziasmaţi, jumătate speriaţi, şi că am verificat uşa să fie închisă, şi că mâncam ciorbiţă cu bucăţi de pâine, şi făceam ture între bucătărie unde era ciorbiţa şi sufragerie, unde era televizorul care arăta cum se trage, şi tancuri, şi sânge – care era închis la culoare pentru că televizorul era alb-negru – şi, în halatul meu albastru mă bucuram – tot în şoaptă, pentru că nu ştiam dacă am voie încă să spun cu voce tare – că “a căzut Ceauşescu” şi că lucrurile or să fie, poate, mai bune. Adică or să fie mai multe desene la televizor, şi mai multă gumă de cumpărat.
Asta gândeam la 5 ani. Aşa că sunt, sincer, curioasă ce puteau gândi la 3 ani cei care azi discută înfocat despre “înainte de Revoluţie”. Şi cum vedeau ei penele de curent; pe întuneric…

Published: March 1, 2010 | Comments: 3

Dietă însărcinată

Nu, nu sunt însărcinată. Nu, nu-mi doresc să fiu. Nu, nu sunt la dietă, şi nu, nu-mi doresc să fiu. În schimb, parcă toată lumea din jurul meu a decis că a sunat ceasul biologic şi trebuie să resuprapopuleze planeta.
În stânga, o femeie care tocmai a aflat că e însărcinată. În dreapta, în faţă, în faţă stângă, în faţă dreapta, câte o femeie pe cale să nască. Alte două în concediu maternal, pentru că au născut deja. Pe stradă, prin parcuri, prin magazine, oricum te-ai învârti, eşti în pericol de a călca “un nou miracol”, “o rază de soare”, unul dintre zecile de copii sub 2 ani, care par să se înmulţească pe minut ce trece.

Mă rog, nu vreau să fac harta noi-născuţilor. Acum e vorba despre persoanele “pe cale să”…După cum spuneam, sunt peste tot. Pe lângă nume, hăinuţe, botez, culori, suzete, puuuoompe de laaapte, alăptare, lactaţie, glezne umflate, cel mai tare “gadget” al viitoarei mame este “pofta”.

“Pot să iau o muşcătură din şandvişul tău? E de la bebe, i-e poftă…” “Vreau şi eu din pătrăţica ta minusculă de ciocolată. Bebe vrea.” “Nu-mi dai mie ultimul tău măr? De când cu sarcina asta, am pofte…” “E bun ce mănânci tu acolo? Uite, bebe a mişcat, semn că vrea şi el.” “Nu-mi pasă că n-ai mâncat nimic toată ziua, că nu ai timp să te duci să-ţi iei altceva de mâncare, că poate eşti la regim din cauză de ficat, că n-ai voie să mănânci decât ce ţi-ai adus de acasă, că e organic, că arată ciudat, că e dizgraţios să muşti din batonul altcuiva de cereale, nu-mi pasă, sunt însărcinată, bebe vrea, lu’ bebe îi e poftă, bebe a spus să-mi dai ACUM ceea ce mănânci acolo…”

E un sindrom, o boală, un moft? Habar n-am, cert e că, după ce mănâncă într-o zi cam cât ar sătura o familie întreagă o săptămână, tot ele se plâng. “Vai, fată, de când cu sarcina asta, m-am îngrăşat 10 kile. Nici nu ştiu de ce, că nu mănânc deloc diferit de dinainte…Chiar nu-mi pot explica de ce nu mă mai încap hainele, tre’ să fie din cauză de burtă, dar încă nu a început să se vadă…Sper să nu fiu bolnavă! Dar chiar nu-mi explic de ce m-am îngrăşat în halul asta. Nici dietă nu pot ţine acum, să nu-l afecteze pe bebe, cât despre gimnastică, nici să n-aud, vrei să pierd copilul? Păi, nici pe jos nu mai merg deloc, să nu păţească micuţul nimic. Am eliminat şi plimbările de duminică, nu mai mergem decât cu maşina. Nici măcar praful nu-l mai şterg. Stau cuminte în pat, ciugulesc câte ceva, şi dup-aia, nani, să nu carecumva…Dar cea mai ciudată fază e că îmi e poftă de tot ce văd. Şi înainte eram pofticioasă, dar acum, nu mă pot abţine. Cum văd ceva, cum trebuie să gust! E mai presus de mine, e aşa, ca şi cum bebe mi-ar dicta ce şi cum să mănânc. Şi ştii doar că nu-i pot refuza nimic…Oricum, chiar nu-mi explic cum au aterizat cele 10 kile direct pe mine…”

Ştiu persoane care în timpul sarcinii au reuşit să-şi menţină silueta. Care văzute din spate nu trădau faptul că mai au puţin şi vor naşte. Care şi-au păstrat acelaşi fel de a mânca, şi care nu se înfigeau în fiecare pungă deschisă, doar pentru că aveau pofte. Şi sunt cam prea multe pentru a putea spune că erau excepţia care întăreşte regula.

Pe bune acum, data viitoare când o gravidă mai îmi ia sandvişul din gură pe motiv că are pofte, s-ar putea să nu i-l dau, pe motiv că şi micuţul meu are pofte. Numai că o să fie vorba despre micuţul meu stomac.

Published: February 26, 2010 | Comments: 3

BOO!

Am oroare de anumite sintagme. Nu că mi-ar fi făcut ceva în mod deosebit, dar mă irită. Când le aud, mă ia aşaaa, o senzaţie greu de definit, mi se face automat pielea ca de găină, simt cum mă apucă mâncărimile, îmi vine să râd nervos, mi se zbate un ochi, mişc repede din picior, mi se usucă gâtul, îmi vine să intru în pământ, îmi doresc să am capacitatea aia specială a lui Road Runner de a dispărea imediat de la faţa locului, ce mai, sunt distrusă…

“Pompă de sân”, sau, mai tare, “pompă de muls”…Brr…Deja o simţi cum se umflă, se dezumflă, trage, scoate toată vlagă din tine. Să mă explic: puuuoooommmpă de muuuuulllllsss. Frate, e crimă!
N-am nimic împotriva respectivelor obiecte, problema mea e de ce trebuie să mi se arunce în faţă, într-o discuţie aparent nevinovată – ce-ai făcut aseară, ce faci în week-end, ce film ai mai văzut – bugabu-ul sintagmelor. Ca şi cum aş merge pe stradă, serenă, relaxată, nu, nu zâmbind, pentru că oamenii care zâmbesc tot timpul – inclusiv când sunt singuri pe stradă – mi se par puţin ciudaţi, reluăm, ca şi cum aş merge pe stradă, şi toată lumea ar începe să se mişte ritmat şi să triluiască “pompă de lapte, pompă de lapte, pompăăăăă de lapteeeeeeee!”. BRRR, din nou.
Cred că anumite discuţii şi, evident, anumiţi termeni, ar trebui folosiţi doar în anumite situaţii şi de către anumite persoane. “Pompă de lapte” ar trebui folosit doar în cercul mămicilor care alăptează, care văd în asta o minune, şi care încep să plângă dacă le spui că micuţul a rostit deja primul cuvânt, “aguguba”.

Ca să n-o mai lungesc, vă rog, nu mai folosiţi termeni savanţi pe lângă inocenţa mea. S-ar putea să cer ori dicţionar, ori exemplificare. Pe loc.

Published: February 25, 2010 | Comments: 2