cucoane

Portretul țăranului român – p.2

Prin `70-`80 tot țăranul de la sate s-a mutat în Galați. Că le dădea Combinatu` apartamente, și salarii bune, și spor de toxicitate, și lapte praf gratis.
Toate buletinele de Pechea, Independența, Liești și compania au devenit, peste noapte, buletine de Galați.
Toate progeniturile foștilor pecheni, independențeni și lieșteni au devenit, ca prin miracol, gălățeni.
Dacă-i întrebi, pe părinți sau pe copii, de unde sunt, or să-ți spună că din Galați. Că le-a făcut Combinatul ”cetățenie”. Și-or să se considere la fel de gălățeni, sau poate chiar mai decât ăia, care sunt de cel puțin 4 generații știute aici.

Nu asta ar fi o problemă. Că-s tolerantă, și-nțeleg de ce ai vrea să pari orășean. Chit că te miros de la distanță. Mai ales că te miros de la distanță.
Problema apare când țăranul care se dă orășean încearcă să schimbe orașul, de parcă ar fi încă pe tarla la tacsu`.

Trecem rapid în revistă părțile minore:
– Țăranul de oraș o să te urască dacă ții animale în casă. Chit că le crești, îngrijești și hrănești din banii tăi. El nu o să-nțeleagă de ce ai vrea să ții în casă un animal care ar trebui fie să păzească gospodăria, fie să vâneze șoareci. Și care mai lasă și păr. Și care te mai costă și bani. Apartamentul trebuie să fie intact, țiplă, lună de curățenie și, dacă se poate, plin de copii, nu de animale.
– Țăranul de la oraș nu o să-nțeleagă de ce nu-ți gătești oala cu ciorbă și cazanul cu fasole. De ce preferi să mănânci ”uscături”. De ce nu te-mbuibi la fiecare ocazie, unde ”ocazie” înseamnă orice sărbătoare din calendarul creștin ortodox, bașca ziua ta, a consoartei, a lu` nașu`, a lu` nașa`, a lu` cumătru , cumnatu` și tot neamul lor cel neadormit.
– Nici de ce nu ai lista aia mare, cu tot neamul lor cel neadormit. Poate pentru că la oraș se făceau maxim 2 copii de căciulă, nu minim 6. Poate.
– Nu o să-nțeleagă de ce cheltui baniii, în loc să-i agonisești. Și, mai ales, pe ce. Pe mofturi! Când ai putea să-i strângi, să-ți faci moșie. Cont gras în bancă. Moștenire pentru urmași. D`astea.
– De ce să cumperi o pizza, când poți s-o faci acasă? Mai multă, și mai ieftină. Și asta se potrivește la orice. De la murături, la salam, de la plăcintă, la cremă de față. Orice poți produce în bătătura proprie, înseamnă un bănuț în plus în cont.
– Singurul loc unde n-o să se zgârcească în a cheltui, va fi casa. Cea mai mare combină frigorică, cea mai tare plasmă, cel mai șmecher parchet, cea mai încăpătoare cămară, cel mai nou model de mașină de spălat, cea mai pizdet mobilă. Nu contează că mănâncă zacuscă 4 zile pe săptămână (din recolta proprie de vinete, ouă și ulei) și tocăniță de cartofi în rest (cartofi – producție proprie, ulei, ceapă și roșii – la fel). Are casă mai lucioasă, modernă, pusă la punct decât a ta? Are! In your face, orășean sărac ce ești!
– O să te acuze că speli duminica/de sărbători, chit că nu împărțiți nici aceași mașină de spălat, nici același apometru.
– O să se laude și-o să fie adânc gâdilat în orgoliu când o să-ți povestească că vara lui de-a doua, după mătușă, muncește în străinătate, unde câștigă de X ori mai mult decât tine, aici. Nu el. Vara lui de-a doua, după mătușă. DIN STRĂINĂTATE!
– Plus toate câcaturile alea mici: nu-nțelege de ce nu te duci la nunți/botezuri/înmormântări, când el nu ratează nici una, chit că se ruinează; de ce nu porți pantofi eleganți cu vârf ascuțit și nu-ți faci sarmale în cap; de ce nu ești fan ”noră pentru mamă”; de ce bei bere, nu vin de țară; de ce nu plătești pentru un titlu; de ce nu primești cu popa; de ce nu-ți faci conserve pentru iarnă; de ce nu-ți place găina de țară; sau carnea de porc cu grăsime; de ce nu îți cumperi mașină; și, până la urmă, ce-ai de gând să faci cu viața ta, dacă la peste 30 de ani nu ești măritată, și n-ai încă măcar un copil în plan?

Problema apare când țăranul care se dă orășean încearcă să schimbe orașul, de parcă ar fi încă pe tarla la tacsu`.
Și-a cumpărat omul apartament la parter.
Nimic bizar, până nu-ți dai seama că omul e țăran. Din ăla, de și-a luat cetățenie odată cu Combinatul.
Cum îți dai seama?
Întâi împrejmuiește cu gărduleț viu spațiul public din fața blocului. Și-ți zici că e normal, că poate vrea să aibă verdeață la vedere.
Dup-aia, gărdulețul viu e înlocuit de altul, cam de 1 metru, de fier forjat. La care se adaugă încă 1 metru în înălțime. Fier forjat. Se acoperă cu plastic din ăla, de nu trece nici musca prin el.
Pe toate cele 3 părți la care, în ograda lu` tacsu`, ar fi fost moșier.
Se mai adaugă și a 4-a parte de gard, ca să delimiteze total și iremediabil PARTEA LUI de restul blocului.
Balconul îl transformă în bucătărie de vară.
Pe care o transformă în marchiză.
Pe care o transformă în cazemată.
Cu gratii, și cu alarmă cu abțibild, pe care o vezi clar că e protejată de nu știu care firmă de pază și protecție. SĂ NU ÎNCERCI SĂ-L FURI!
Dărâmă copaci, scoate flori și, nu în ultimul rând, delimitează clar o bucată în bucata aia deja delimitată, pe care O DESȚELENEȘTE! Cu mașină din aia care bârârie, și desțelenește pământul.
Probabil vrea să planteze păpușoi. După cum arată ”curtea”, mai în spate vrea să facă poiata și cotețul porcului. Că acolo n-a pus decât gard. Noroc că apartamentele au baie în casă. Dacă n-a transformat-o în cămară. Și vrea să-și facă privată-n fundul curții.
Fiecare zi e o nouă dilemă: ce-și mai construiește vecinul? Un hambar? Un grajd? O să aducă și vaci? Sau o să se limiteze la câinii cărora deja le-a făcut cușcă în curte? O să fie un moșier amabil? Sau o să aducă șerbi să-i adune via, în timp ce le pune botniță, și-i lovește cu biciul?

Partea aia de grădină din jurul blocului aparține primăriei. Tre` să fii un țăran tare prost, sau un țăran cu prea mulți bani încât să-ți imaginezi că poți s-o transformi în curtea din fața casei. În mijlocul orașului, la bloc. Oricare ar fi varianta corectă, tot țăran.

Published: April 27, 2016 | Comments: 23

10 motive pentru care e mișto să fii femeie

Azi o să vorbim despre adevăratele motive pentru care e mișto să fii femeie. Pentru care e o binecuvântare, și-o minune în același timp. Departe de articolele alea motivațional-lacrimogene pe care fiecare revistă pentru femei ți le servește pe bandă rulantă.
Să-nțelegi și tu, și restul lumii că e uluitor ceea ce se petrece în interiorul și-n exteriorul tău, femeie fiind.
Să-nțeleagă și bărbații. Să fim serioși, câți dintre voi nu sunteți de-a dreptul fascinați de latura aia feminină la care n-aveți acces decât cu țârâita? Câți dintre voi nu v-ați băgat degetele într-o trusă de farduri, doar ca să vedeți cum se simte? Câți dintre voi n-ați deschis un ruj să-l mirosiți și poate – ăia mai îndrăzneți – nu l-ați mușcat puțin, sau poate l-ați pus timid pe buze? Câți dintre voi nu sunteți fascinați de cum își pune o femeie dresul, de cum își ține echilibrul pe tocuri și, mai ales, câți dintre voi nu v-ați dorit măcar să-ncercați un dres și-o pereche de tocuri?
Pentru că e minunat să fii femeie și trebuie să-nțelegem cu toții de ce.

1. Toată lumea își dorește să fie în pielea ta
Ba chiar își și închipuie că e, și nu se oprește să-ți repete asta, cu fiecare ocazie. Toată lumea știe că trebuie să știi să calci, să coși, să gătești, că ți-ai dorit din fragedă pruncie să te măriți, că ești într-o continuă căutare a bărbatului ideal, că-ți dorești cât mai repede copii și cât mai mulți cu putință, că nu poți să conduci de-adevăratelea doar pentru că ești femeie și că, din același motiv, nici nu știi să tai lemne, nici să bați un cui ca lumea.
Îs empatici și știu ce vrei tu cu adevărat, pentru că tu ești prea femeie să știi și singură.
Așa că te bombardează cu sfaturi, exemple, vise proprii.
Toți își doresc să fie în pielea ta, pentru că toți știu ce să facă în locul tău, mai bine decât tine.

2. Ești binecuvântată cu darul de a popula planeta, fiind o adevărată zeiță a fertilității
Până atunci, dacă chiar ai de gând să-ncepi să scoți ființe umane prin găuri deloc proporționale, după și timp de vreo 40 de ani în total, lună de lună, ești binecuvântată cu crampe, schimbări radicale de dispoziție, bufeuri, dureri, crankiness, stări emoționale profunde și, cel mai important, sângerări care, dacă ar fi fost la nivelul mâinii (de exemplu) te-ar fi transportat direct la urgențe și, posibil, la psihiatrie – secția sinucigași.
Dar nu te consolează gândul că ai miliarde de ovule care ar putea, la un moment dat, popula planeta cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene? Normal că da! În momentul în care ai făcut un combo de analgezice cu vodcă.

3. Ai pielea netedă, fină și nu trebuie să te bărbierești în fiecare dimieață, afectându-ți, astfel, tenul de bebeluș
Pe față. În rest, timpul trece, părul crește. Măcar o dată pe săptămână trebuie să apelazi la aparatul de ras, ceară, epilator și alte instrumente de tortură pentru că, dacă fața – la majoritatea femeilor – a fost iertată de păr, cu picioarele și alte zone e, deja, o altă poveste.
Dacă nu ai o admirație morbidă pentru Yeti, omul pădurii, sau pentru feministele extremiste care consideră că părul de peste tot te face egala bărbaților, o să te epilezi. Nu e plăcut, nu e comod, nu se rezolvă în 2 minute, după cum își imaginează anumite persoane și, în plus, nu are altă utilitate decât cea de a te face să te simți umană.
Se poate lăsa cu tăieturi (eu, una, mi-am ras până la os cu bic-ul pielea de pe fluierul piciorului, într-un moment de neatenție) iritații, plictiseală îngrozitoare în timp ce miști sus-jos epilatorul ăla, și totul pentru că evoluția n-a vrut să ne scape de păr, în momentul în care am început să purtăm haine ca să ne apărăm de frig.
Întoarcerea la origini e mereu plăcută.

4. Poți avea ce tunsoare vrei, fără să te temi de prejudecățile societății
Dacă bărbații cu părul lung sunt încă priviți ciudat, femeile pot avea părul lung fără nici o problemă. Coc, pony tail, plete-n vânt, breton, cărare pe mijloc, the sky is the limit!
Dacă ai ADN-ul bun, și coada măcar cât mâna mea.
Altfel, toată viața cauți șamponul perfect, care să nu-ți îngrașe sau usuce părul, care să prevină căderea, despicarea, care să ți-l îndesească, măști cu ou sau cu banane, clătit cu oțet, ceai de mușețel, de nuc, ulei de argan, foehn, placă, pufuri de păr, clămițe, coafeza perfectă, moartea iminentă a coafezei perfecte, vopsit lunar, toate dulci nimicuri asociate cu feminitatea.
Poți, la fel de bine, să te razi în cap. Dacă vrei să arăți ca un cartof, să bănuiască lumea că ai avut tifos, păduchi, chimioterapie, sau că ești pe drumul sigur spre o operație de schimbare de sex.
Important e că poți, pentru că ești femeie, și femeile pot alege ce fel să-și poarte părul, spre deosebire de bărbați, care nu-l pot avea decât scurt, dacă nu vor să fie considerați gay, sataniști sau dereglați mental.

5. Poți să te exprimi liber, de câteva decenii încoace femeia fiind egală cu bărbatul, inclusiv în fața legii
Cu excepția momentului în care porți o fustă scurtă. Sau un costum de baie. Sau orice altă haină care-ți dezvăluie mai mult decât glezna, gâtul și încheietura mâinii.
Atunci nu ești egala lor, nu ești o persoană care trece, la fel ca oricare alta, liniștită și-n treaba ei, pe stradă. Atunci ești un obiect sexual și-o curvă care și-o caută cu lumânarea.
Precizez, pe această cale, că această postare n-are nici o tentă politico-religioasă, adresându-se – în speță – necredincioșilor de Coran, Torah sau alte Biblii care obligă, prin religie, înveșmântarea femeii cât mai în sac.
Dar poți să te exprimi liber. Poți să te-mbraci cum vrei, poți să ieși unde vrei fără teamă, poți merge pe stradă și-n mâini, dacă asta te face să te simți bine. Atâta doar, că trebuie să ai timpane tari, să nu reacționezi la replici libidinoase, să fii pregătită să-ți iei măcar o palmă la fund pe stradă și să înțelegi că, dacă nu ești kick-boxer de performanță, de preferat e să ai la îndemână măcar un spray cu piper dacă vrei să te întorci la ore târzii din noapte, singură, acasă.

6. Te bucuri din plin de efectele revoluției sexuale
Adică poți face sex cu cine vrei, când vrei, cât vrei.
Atâta doar că bărbații încă se mai numesc macho, și tu curvă.
La fel cum, dacă ai 50 de ani, el e crai tomnatic, și tu fată bătrână.
La fel cum la 60 el e încă potent, și tu cățea în călduri.
La 70 – el puțin libidinos, iar tu – te caută moartea pe acasă și pe tine încă te mănâncă?

7. Orgasme multiple
Bărbații – 1. Tu – 1.
Până să mai poată avea el încă unul, tu poți să ai măcar încă 5. Un plus considerabil, dacă ești femeie.
Dar recitește cu atenție punctul 6.

8. Minunății cosmetice
Multe farduri colorate, sidefate, mătăsoase, fond de ten cu textură aerată, rujuri fascinante, rimmel, gene false, pensulițe, bureței și pudră cu puf frumos mirositor. Un soi de Wily Wonka și fabrica de machiaj.
Și senzația de ten încărcat. Faptul că nu poți da cu apă rece pe față când simți nevoia, pentru că ți se duce machiajul. Nu te poți freca la ochi, când te ustură. Nu mai poți respira, că nu-ți respiră porii.
Până și de ciocolată te saturi, când ai parte de ea în fiecare zi.

9. Femeile arată atât de bine la sală
Le vezi în bustierele lor mici, cu sânii mișto, salutând prin textilă, cu colanți mulați, coapse ferme, părul strâns, puțin la vedere, puțin lăsându-te să ghicești, musculatura aia jucând între omoplați, niciodată mirosind a transpirație, ci doar a parfum puțin încălzit, și dup-aia toate la duș, discutând despre dulci nimicuri, în timp ce apa le spală și oboseala, și nervii. Îți place ce vezi.
Da` știi că majoritatea dintre ele nu-s acolo de plăcere? Nu de plăcere aleargă disperate pe bandă. Nu de plăcere le joacă sânii în sus-jos și nu de plăcere își strâng coapsele.
Majoritatea se simt nemulțumite. De ele, de mărimea de la sutien, de aia de la blugi, de felul în care le arată abdomenul, de faptul că încă n-au pătrățele, de idea că aia de lângă, arată mai bine.
Aleargă după perfecțiunea din oglinda de alături. Și dacă nu-s obeze, grase, sau nici măcar grăsune, îs acolo din frustrare sau din manie. Le lipsește ceva, sau au impresia că le lipsește.
Și-n timp ce tu vezi imaginea perfecțiunii, ele știu că mai au încă de lucrat, de alergat, de fandat, până când clachează sau mor.

10. Se scriu cântece despre ele
Cântece, romane, scenarii de film, toate întru adorația și proslăvirea eternului feminin.
Nici o femeie n-o să asculte siropoșeniile astea decât dacă e deprimată. Ascultându-le, devine mai deprimată. Se recunoaște în fiecare suspin, în fiecare iubire pierdută, în fiecare happy-end care nu o să i se întâmple, probabil, niciodată.

O să-și repete motivele de la 1 la 10. Dacă e la 2, cel mai probabil o să sune o prietenă, să se-ntâlnească și să-și repete împreună ce fascinant e să fii femeie. Serios acum, chiar dacă nu e la 2, tot asta o să facă.
Și-or să se autoconvingă că a fi femeie e lucru mare. Că nu există minune mai grozavă. Or să găsească argumente sexiste pentru care n-ar vrea să fie bărbați.

Dacă sunt cu adevărat sincere, într-un final, după multă băută și filozofie, or să recunoască că nu e chestia de sex, e de ce vrei, poți și faci. Or să adoarmă fericite c-au rezolvat și dilema asta, or să se trezească c-o mare mahmureală, și-or să decidă că e minunat să fii femeie. Măcar poți suna că nu te duci la muncă, invocând motivul 2. Bărbații trebuie să muncească, pentru că e semn de slăbiciune să fii bărbat, să suni la muncă și să spui că nu vii, pentru că ți-e rău.
Măcar ei sunt obligați să muncească, în timp ce le explodează capul de durere.

Published: September 13, 2015 | Comments: 21

Coșul de gunoi nu-i acasă

Una dintre mătușile mele e cel puțin neobișnuită. Cea care a încercat să mă mărite cu Titel, a uitat, își mai aduce din când în când aminte, uită iar că, deh, vârsta, și trecem la talentul ei neobișnuit.
Nu, nu poate să facă ceștile să leviteze, nu dă din urechi și totul se așează în ordine, nici măcar nu face voodoo sau citește în cafea.

Talentul ei deosebit e cu totul altul: mătușa mea e cea mai strângătoare persoană în viață. Atât de strângătoare, că încă posedă produse cu etichetă, sigilate și nepurtate, de undeva din perioada de glorie a flower power-ului. Atât de strângătoare că am văzut la ea dresuri din alea, de le purtam noi când eram la grădiniță, cu două dungi în spate, grosuțe și incomode, nefolosite, impecabile, din nefericire demodate și inutile. Atât de strângătoare că și-a cumpărat acu` 5 ani un portofel pe care nici acum nu l-a scos din cutie. Atât de strângătoare încât, dacă pui totul în ordine, poți să deschizi muzeu.

Găsești orice la ea. Orice antic și demodat, adică. Începând cu cărți, monezi, timbre, continuând cu specimene intacte de modă din anii `60 până-n prezent, ajungând la pungi de zahăr așezate și ele în funcție de era în care au fost fabricate și încheind cu orice nimic total inutil și de care absolut a uitat, pe care-l redescoperă, își propune să-l arunce, stă la-ndoială, îi trece prin cap să-l facă cadou, se mai îndoaie puțin, îl pune la loc și uită din nou de el, pentru următoarea jumătate de secol.

A nu se înțelege de aici că mătușa mea e dezordonată sau că casa ei arată ca un depozit. Nici vorbă! Totul e atât de bine aranjat și atât de bine ascuns, încât nu-ți poate trece prin cap când intri câte câcaturi stau ascunse în cele mai de neînchipuit locuri. A nu se înțelege nici că e zgârcită. Nu e. Îți dă, de exemplu, cartea aia pe care ți-ai dorit-o și n-ai găsit-o nici la magazin, nici la bibliotecă. Ți-o dă cu dragă inimă. Zece ani mai târziu.

Eu nu-nțeleg mania oamenilor de a păstra chestii pe care nu le mai folosesc sau, mai grav, de care au uitat demult. Recunosc, am și eu o pereche de blugi pe care n-am mai purtat-o de câțiva ani, și-o păstrez în speranța că îmi voi recăpăta silueta de atunci și vom fi din nou cei mai buni prieteni. Dar atât.
Am scăpat de haine, bibelouri, iatagan și mitralieră. Nu le duc în pod, spre păstrare. Nu le-am folosit în ultimii ani, n-o să reîncep să le folosesc peste alți 10. Și nici veleități de bouquiniste multilateral dezvoltat n-am. N-o să moștenesc pământul, cel mai probabil pământul mă va moșteni pe mine. De ce m-aș încurca cu rahaturi care ocupă loc degeaba?

Mătușa mea nu-i un exemplu singular.
Îmi beam cuminte cafeaua și e o reclamă care-mi aduce constant aminte de ea. Cum că poți plăti ca să ai un spațiu, departe de casă, în care să depozitezi ce nu mai folosești, dar să nu le arunci. Adică mai dai și bani pentru inutilitatea stocată.
Eu zic că există două variante: ori ai pod imens, într-un conac imens, care te face să crezi că ești la Medeleni, și răscolești peste ani printre amintiri roase de șoareci și mucegăite de timp. Nu ești la Medeleni. N-o să-ți mai pese niciodată de vechiturile pe care le-ai păstrat, iar vechiturile tale n-or să ajungă niciodată la nivelul de antichități pentru că n-o să ajungi niciodată atât de special încât să-i pese cuiva de cana ta din clasa a IV-a, și nici n-ai chestii atât de speciale pe cât îți place să crezi.
Sau, varianta normală și simplă: la gunoi cu ele. Sau la Armata Salvării. Poate că altcineva chiar se bucură de-un pulover pe care tu oricum nu-l mai porți.

Și nu fac reclamă, și nici nu-s altruită. Ba chiar îmi dezvolt egoismul. Pentru că cineva poate se bucură, da`eu mă bucur mai tare, că am loc să mă mișc prin casă fără să-mi fac probleme legate de spațiu, mucegai și șoareci.

Published: October 29, 2013 | Comments: 4

Vânzătoare – noua colecție

Am zis eu de ceva vreme încoace că se ridică o nouă clasă socială: cea a vânzătoarelor. Premoniția mea s-a dovedit și de astă dată reală pentru că da, după zeci de ani în care vânzătoarele au fost tanti de la pâine, tanti care vindea carne sau tanti aia care trebuia să te servească serviabil și supus când voiai o anumită pereche de chiloți, mai nou vânzătoarele sunt doamne. Și nu doamne din alea, cu alură de l`ancienne bourgeoisie, ci doamne care-s în stare să-ți dea dracu`cu pantofu`n cap dacă pantoful ăla nu-ți vine sau nu vrei neapărat să-l cumperi.

Și-ncepem cu începutul.
În primul rând vânzătoarea, prin definiție, denumire în cartea de muncă și, cel mai probabil, studii, e acolo să mă servească. Dacă eu vreau mărimea 45 la pantof, ea trebuie să se ducă, să caute printre cutii sau pe unde îi indică procedura ei de vânzătoare să caute, și să-mi aducă numărul 45. Sau să-mi spună că n-are. Nu să-și dea cu părerea că ar trebui să încerc un număr mai mic. Dacă voiam un număr mai mic, ceream unul mai mic, că nu-s nici retardată, nici gura nu mă doare. Dacă cer 45, înseamnă că atâta port, că numărul ăla vreau să-l cumpăr, că vreau să mi-l pun în vitrină pe post de bibelou sau să merg cu el pe stradă, agățat de gât pe post de bling-bling. Oricare variantă ar fi, nu-i treaba ei să-și pună întrebări. Treaba ei e să vândă, nu să gândească, că nu de asta e plătită. Dacă era plătită să gândească, atunci probabil lucra în învățământ. Sau studia fizica cuantică.

Și nici în fișa postului nu cred că intră să strâmbe din nas când îi cer 45. Nici să se zburlească când, dacă-mi spune că la modelul ăla n-are 45, eu îi arăt încă 15 modele la care vreau același număr. Dacă îi arăt 15 modele, atunci tre` să se ducă ca titirezul, să caute la fiecare-n parte și să vadă dacă are 45.

Și dacă-i cer să caute la fiecare model, de la fiecare nenorocit de pantof din tot nenorocitul de magazin în care-și face nenorocita ei de meserie de nenorocită vânzătoare numărul 45, atunci e în fișa postului ei să vină-n dinți cu toți pantofii 45 pe care-i găsește, ca să-i probez. Că eu sunt clientul. Dacă nu-i convine, atunci să-și dea demisia. Sau să-nvețe mai mult, să-și ia alt nenorocit de job la care nu vin nenorociți ca mine cu pretenții. Și să nu mai depindă de portofelul meu.

În al doilea rând, vânzătoarea, prin definiție, denumire în cartea de muncă și, cel mai probabil, studii, e acolo să mă servească. Așa că dacă eu mă uit la articole bărbătești, e în job-ul ei să tacă din gură, nu să-mi indice ca la retardați că pantofii-blugii-cămășile-șosetele sunt bărbătești. Nu am nici câine ajutător după mine, nici semnalmente de trisomia 21, nici nu cred că par foarte cuty-blinky-pufi-girly, ca să caut rochițe roz și pantofi cu toc. Și chiar dacă. Poate caut ceva pentru frate-meu, taică-meu, my long lost boyfriend, sau poate caut ceva ca să pun în vitrină. Repet: nu e treaba ta să mă anunți. Văd și singură, știu ce caut, știu ce vreau să cumpăr, și dacă vreau să cumpăr o cămașă mărimea 44, cu imprimeu de cowboy și cu țințe maneliste, tot vânzare se cheamă că ți-am făcut. Așa că vezi-ți de treaba ta, dragă vânzătoare. Nu e nici timpul, nici momentul, și n-ai nici figura să-ți dai cu părerea.

Bașca, alea de se miră cum poa` să-ți fie mic cutare costum de baie. Imposibil! Ea, cu ochiul ei de vânzătoare, îți spune că nu se poate așa ceva. Uuuuu, oare cine știe mai bine ce-mi vine, și ce nu? Tu care vezi sau eu care probez? Liniștește-te, cucoană, nu vreau să intru într-un 34, când știu că port 38, și n-am nevoie să mă flatezi. Mă flatează o chestie care stă bine, nu 2 numere în minus…

Revenind: vânzătoarele are the devil. Au impresii de parcă lucrează la Parlamentul European și, cele mai multe dintre ele, nu știu dacă au 8 clase. Scuzele mele vânzătoarelor ok care au și facultate, dar n-au găsit alt loc de muncă. Să știți că există specimene care ar trebui împușcate. Intern, ca să nu se lase cu scandal…

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Published: May 10, 2013 | Comments: 4

Meniul serii

Nu înțeleg rostul băuturilor pentru femei. Lichior dulce și gros, din care jumătate rămâne pe pahar, nu-nțelegi mare lucru din el și-ți mai rămâne-n gât și gustul ăla dulceag-sintetic, după care tre`să bei o fântână întreagă și tot nu scăpi de el. Plus că încerc mereu tendința total nepoliticoasă de a băga degetul în pahar și de a aduna totul de pe pereți, ca din castronul în care făcea mama frișcă sau cremă pentru prăjituri. Așa ceva nu se face! Tendința persistă.

Nu poți să bei mai mult, că-i grețos. Nu-nțelegi mare lucru din el, te duce fără să simți, dacă nu te duce te plictisești până să te ducă, și dup-aia-ți verși mațele-n baie, că nu-i nici natural, nici sănătos.

Cremă de whisky. Altă drăcie. De ce ai bea cremă de whisky? Aia o pui în prăjituri. Dacă vrei să bei, bei whisky-ul simplu. Sau cu cola. Da` nu amesteci desertul cu plăcerea de a bea. Femeile amestecă dorința de a face deserturi delicioase în orice. Până și atunci când ar trebui să bea, să-și pună rochia în cap și să danseze pe boxe, tot la desert se gândesc.

Plus, dilema supremă, berea cu gust de. E un soi de struțocămilă. Bere cu aromă de lămâie sau de merișoare sau de ananas. Păi, ori beau bere, ori beau suc. Nu le amestec, că nu mai am 5 ani, când beam un deget de bere c-o tonă de cola, ca dup-aia să pot să mă laud la copiii din cartier că eu am băut bere, ca oamenii mari.
Și cu reclamele alea cu substrat, cum că doar femeile pot înțelege savoarea ascunsă din berea cu gust de. Au uitat să precizeze că unele femei. Eu nu pricep ideea de a amesteca sucul cu bere. Adică, vrei să bei, da` nu vrei să te amețești deloc, așa că bei bere falsă. Și gustul ăla e artificial și pot să văd cum se cațără pe tine toate E-urile alea nasoale și trag de stomac, de ficat și de ce alte organe mai ai tu acolo, și-i un soi de erezie care-ncearcă să te-ndepărteze de la berea cea adevărată și cea de plăcere dătătoare.
Într-adevăr, când eram mici, berea era amară. Acum e sweet nectar of gods.

Berea neagră nu-i bere pentru bărbați. Decât dacă-i Guiness. Care mie nu-mi place. Alexandrionul e băutură de pensionari. Lichiorul e strict pentru femei trecute de 40 de ani, care încă țin la etichetă. Vinul e simandicos și la ocazii. Vodca se bea de preferință cu suc de roșii alături. Și berea se bea simplă, de sete și de plăcere. Atât!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Published: January 31, 2013 | Comments: 6