dilemă

Totul până la vârstă

“I-auzi, fată, ce zice asta: ‘Cu regret şi mare durere în suflet, vă anunţ că soţul meu a murit. Născut în 1923…’ Hahahihihoho! Auzi la ea! Regret şi durere! Păi, omul avea 87 de ani…Cât voia să mai trăiască?”

Straight faces.

“Cum poţi să spui cu durere şi regret că ne anunţi moartea lui? Păi, la 87 de ani, şi-a trăit traiul. De parcă ar spune că a murit la 40 de ani! Hahahihihoho…”

Ieri, la muncă. Am rămas nu mască, ci extramască, maximmască, gigaterranovamască. Deci o persoană trecută de o anumită vârstă nu poate să simtă durere atunci când îi moare soţul. Nu poate să se simtă singură, tristă, părăsită, pentru că, ce naiba, omul ăla avea deja prea mulţi ani pentru ca cineva să-i simtă lipsa. Nu poţi să suferi decât dacă moare cineva tânăr, nu şi dacă moare cineva pe care l-ai iubit – probabil – toată viaţa. Chiar dacă asta înseamnă aproape de sută.

Reacţia a fost cu atât mai ciudată cu cât:
1. a venit din partea unei femei, şi femeile se presupune că sunt mai sensibile la tot ce ţine de sentimente, cuplu, viaţă şi moarte.
2. a venit din partea unei femei care-şi plănuieşte în cele mai mici detalii nunta şi vede în fiecare bărbat un posibil soţ şi tată pentru copiii pe care cu mândrie îi va purta în pântece.
3. femeia în cauză leşină când vine vorba de situaţii siropoase, în care EL o salvează, o iubeşte şi o preţuieşte până când moartea îi va despărţi.

Vă puteţi închipui deci că am fost mai mult decât surprinsă.

Păi, deci, (ca să parafrazez un fost profesor), să vedem. În primul rând vârsta e un impediment în calea sentimentelor. În al doilea rând, atunci când cineva septagenar sau octogenar moare, n-ai voie să simţi nimic. Cei care aveţi sau aţi avut bunici, luaţi aminte! Conform colegei mele este inadmisibil să suferiţi. Pentru că, trecuţi fiind de o anumită vârstă, e firesc ca moartea lor să nu vă afecteze în nici un fel. Şi, în al treilea rând, pentru cei care au de gând să îmbătrânescă lângă o persoană la care ţin cu adevărat, aveţi grijă; după o anumită perioadă capacitatea de a iubi expiră. Se evaporă: Nu mai este. Gata! Kaput! You’re finished! Mort şi îngropat, chiar dacă mai respiri.

Nu sunt o persoană extraordinar de romantică. Nu cred în giugiunelile excesive şi în promisiunile veşnice de iubire eternă şi inextricabilă. Cred, totuşi, că poţi iubi sincer, indiferent de câţi ani ai în buzunar. În ordinea asta de idei, pot spune că m-a atins nu atât The Notebook pe care îl voi recomanda colegei în cauză, cât prima poveste din If These Walls Could Talk 2, pe care o recomand cunoscătorilor.

Şi da, încă nu-mi pot reveni din şoc, pentru că aveam impresia că tiparele şi ideile preconcepute legate de sentimente sunt pe cale să dispară. Se pare că m-am înşelat, şi de vină e – ca de obicei – fixaţia mea care spune că, până la proba contrarie, oamenii sunt deştepţi. Ieri mi-a mai fost oferită o probă contarie. Soarta:-??

Published: May 20, 2010 | Comments: 5

Bătaia ruptă din rai

Mergeam eu liniştită acu’ vreo două zile pe stradă. În mijlocul oraşului, trotuar pe o parte, maşini pe partea cealaltă, unii ieşind de la şcoală, alţii ducându-se, unii în plimbare, alţii cu sacoşa plină de chestii, mă rog, o după-amiază tipică. Ciripele păsărind liniştite, câte un câine tolănit la soare, claxoane şi hihihi-uri constante.

În faţa mea, o gagică – femeie, tipă, tânără, reprezentantă a sexului feminin, aţi priceput ideea – cu fiică-sa de mână. O plodoaică la un 6 ani, cu role, cotiere, genunchiere, care se străduia să ţină linia drumului dreaptă, fără să-i fugă pământul de sub picioare. Evident, de-abia învăţând să folosească sus-numitele role, cam fără direcţie, dar na! Cei care ştiţi să mergeţi pe role, cred că vă amintiţi cum a fost la început…

Oricum, revenind. Învăţa copilul să meargă pe role şi, la un moment dat, dă să cadă. Evident că gagica – femeia, tipa, tânăra, reprezentanta sexului feminin – a evitat căderea, ridicând-o de-o mână. De-abia dup-aia a început. Jap! una, două, trei palme. “Ţi-am zis să fii atentă! Şi-n loc să mergi, caşti ochii la vitrine!” Ups, e de rău. Deci, când folosiţi rolele, nu uitaţi să vă uitaţi drept înainte. Eventual, puneţi-vă ochelari de cal, în aşa fel încât să ţineţi linia dreaptă. Imaginaţi-vă o dungă pe asfalt, mai ales dacă sunteţi însoţiţi, pentru că, altfel, s-ar putea să vă treziţi cu un dupac după ceafă.

Păi, frate, eu ştiu una şi bună. Dacă vrei să înveţi pe cineva să folosească role, bicicletă, maşină, nu stai cu gura pe el şi cu bâta ascunsă la spate, pentru că n-o să înveţe niciodată. Şi, copil fiind, s-ar putea să asocieze învăţatul ăla cu palmele în caz de eşec, şi să nu mai înveţe niciodată.

Da, nu-mi plac copiii, dar consider demodată fraza aia cu “bătaia e ruptă din rai”. Nu cred că educaţia se face cu parul. Bunică-mea mă trăgea de codiţe (da, am avut şi codiţe, şi bunică, şi uite ce bine am crescut) şi ştiu că o dată am mâncat bătaie pentru că n-am vrut să mă duc la grădiniţă. Dar asta s-a întâmplat demult, pe când erau bunicii tineri, şi nu s-a întâmplat în public. Pentru că, în public, totul capătă proporţii mult prea mari. O dojană publică te face să intri în pământ de ruşine, darămite o palmă, două, trei. Nu cred că poţi îndrepta pe cineva snopindu-l în bătaie. Dacă e soi bun, înţelege de vorbă bună; dacă nu, poţi să-l baţi până crapă, că tot ca el va face, şi-l mai şi înrăieşti pe deasupra.

Bineînţeles, există şi copiii ăia, care clar n-au primit o palmă la timp, acasă, între patru ochi. Ăia de bat din picior şi se dau cu fundul de pământ, dar aia e altă poveste.

Mi se pare penal să te apuci să faci educaţie în public, pentru că nu ajungi decât să-l timorezi pe copilul ăla, să-l faci să-i fie ruşine să dea ochii cu lumea, pentru că nu ştie când te-apuca “ora de corecţie”. Ştiu două şi bune: cu violenţa nu rezolvi nimic şi rufele nu se spală în public.

Două chestii:
1. De ce ţin neapărat mamele/taţii să-i dea o palmă la fund unui copil care cade? Deja e pedepsit, pentru că, de la orice înălţime ar cădea, tot îl doare; iar dacă e mai împiedicat din fire, toate palmele la fund nu-l vor lecui de chestia asta. Ba chiar s-ar putea să-şi dezvolte o parte masochistă, să cadă mai des, ca să-l loveşti mai des. Glumesc, bineînţeles. Pe bune acum, ce rezolvi dacă îl pocneşti după ce a căzut? În afara faptului că te răzbuni pentru că mai ai încă un pantalon de spălat, şi te-ai săturat să speli, şi te-ai săturat să cadă, şi să coşi, şi să-l faci frumuşel, scos din cutie, şi el să strice aparenţa publică; păi, frate, trebuia să te gândeşti dacă te ţin nervii înainte de a avea un copil, nu după ce l-ai făcut. Acu’, că te-ai procopsit cu el pe viaţă, controlează-te, pentru că se presupune că în relaţia asta tu eşti adultul, nu sunteţi doi copii care se joacă de-a relaţiile familiale.

2. Aveam un vecin care considera că educaţia copilului se face în felul următor: o bătea bine pe fătucă pentru că nu ştiu ce făcuse, şi apoi o dădea în pielea goală afară din casă, pe palierul blocului, şi-o lăsa acolo câteva ore. Mi s-a părut cumplită faza. Cumplită, crudă, cretină, psihopată, bolnavă. Dacă tu eşti dobitoc, nu-ţi îndobitoci şi copilul. Tratează-te, şi de-abia dup-aia gândeşte-te că vrei să faci educaţie.

Ca să concluzionez…Nu ştiu dacă stop violenţei e fraza cea mai potrivită. Pentru că asta o să existe atât timp cât unii fac copii înainte de a-şi face un control psihologic amănunţit. Cred că, la fel cum multe locuri de muncă te cer apt din punct de vedere psihologic, măcar un test de violenţă ar trebui să se facă oricui decide să procreeze. Pentru că nimeni nu l-ar vrea pe Charlie Manson sau pe Hitler ca tată, nici pe Vera Renczi pe post de mamă…

Published: May 19, 2010 | Comments: 12

Urme de amici

Mi s-a întâmplat să recunosc, după ani mulţi, foşti colegi de grădiniţă. Cu tot cu nume şi prenume. Nu, nu m-am dus să-i trag de mânecă, nici măcar n-am salutat pentru că, să fim serioşi, câtă lume mai ţine minte cu cine se bătea pentru jucării la grupa mare?Pur şi simplu i-am recunoscut. Nu, n-a fost de vină prăjitura înmuiată în ceai, nici vântul n-a adus miros de parfum, doar că am reuşit să stochez o serie impresionantă de figuri, fără ca asta să însemne că am şi ţinut legătura.

Cred că am cunoscut mii de persoane. Grădiniţă, şcoală, liceu, facultate, tren, autobuz, cafenele, radio, ziar, piaţă, magazine, orice persoană cu care, la un moment dat, am intrat în contact mai mult de 1 oră. Toate sunt bine aşezate, ca-n rafturi. Puse bine, şi scoase la iveală doar de dragul amintirilor.

Toată gama aia de “cei mai buni prieteni”, tot cârdul de copii cu care mă jucam când eram mică, toate persoanele cu care făceam confesiuni de maximă importanţă gen “mi-a intrat un ţep în picior şi când l-am scos a curs mult sânge” a dispărut de mult. Nu ştiu cum, nu îmi explic ce s-a întâmplat, pur şi simplu sunt doar imaginile alea care te fac să zâmbeşti când treci pe lângă o clădire.

Încă mai ţin minte cum eram singura persoană destul de înaltă încât să se urce pe scaun şi să închidă restul de copii în baie; cum i-am tras scaunul lui Focşa înainte de a se aşeza, şi cum n-a păţit nimic, pentru că nu s-a aşezat ca bolovanul înainte de se asigura că nu se aşează în gol; cum am fost Fulg, pentru că nu aveam păr lung şi negru, ca Raluca care a fost Crăiasa Zăpezii; cum femeia de serviciu a închis o fetiţă în baie şi a bătut-o cu coada de la mătură pentru că nu voia să spună poezia pentru serbare; cum am făcut 2 ani la grupa mare, pentru că nu-mi plăcea educatoarea de la grupa mică; cum eram eu şi cum erau ceilalţi, la cei 5 ani pe care îi aveam la grădiniţă.

Cunoştinţe, amici – nu, nu prieteni, ăştia sunt mult prea rari, mult prea preţioşi ca să-i dai deoparte – cu care am ieşit la mai mult de o cafea, au dispărut. Parte din lipsă de timp, parte pentru că am ajuns la un punct unde tot ce nu e vital trebuie să dispară. Şi, dacă e să tragi linie, vezi că te-ai băgat în relaţii de amiciţie din plictiseală, sau din pură pliciseală şi, în momentul în care au dispărut vezi că totul a fost gratuit. Că ai pierdut ore în care puteai face orice altceva doar pentru nimic care a dus nicăieri.

Şi mă mai gândesc că sunt persoane cărora ar trebui să le dau doar un telefon pentru a reînnoda amiciţia de o cafea, dar nu văd nici scopul nici plăcerea. Pentru că, dacă ar suna ei, clar nu aş simţi nici măcar un imbold pentru a răspunde invitaţiei. La fel cum nu văd rostul foştilor colegi care te opresc pe stradă să te întrebe “şi, ce-ai mai făcut?”

Nu-mi explic cum dispar pur şi simplu persoanele; sau cum dispari tu pentru ele. Nu, nu vreau să fac psihologia mâţei în 3 acte şi da, clar fiecare persoană cu care ai intrat în contact te-a schimbat într-un fel sau altul, dar aş fi curioasă să ştiu cum e să cunoşti doar persoane care ar reprezenta ceva stabil, serios şi sigur pe o perioadă lungă de timp, fără să te complici cu amintirea colegilor de creşă.

Published: May 17, 2010 | Comments: 7

Prostie crasă

“Dacă mă îmbrăcam aşa sexy ca tine, nu ştiu dacă mă lăsa prietenul meu să ies din casă” – o colegă, către altă colegă.
“Mi-am pus o fustă scurtă, şi prietenul meu a zis că nu merge cu mine aşa pe stradă, că e gelos” – idem.
“Al meu, să vadă că se uită alţi bărbaţi după mine, îmi face scandal o săptămână. Atât e de gelos, şi mă iubeşte ca pe ochii din cap. Îi e teamă să nu mă piardă!”. La fel.

Ce nu e în regulă cu frazele de mai sus? Hmmm…să ne gândim.

1. Te îmbraci aşa cum te simţi tu bine. Că vrei să ieşi doar în dresuri, e numai şi numai problema ta. Nu e de competenţa nimănui să spună cum să te îmbraci, pentru că nu mai eşti nici la grădiniţă, nici sub vârsta majoratului în aşa fel încât să trebuiască să dai cuiva socoteală. Dacă te simţi bine într-o fustă ultra-scurtă, cu tocuri şi bluziţă mulată şi decolată, so be it! Ca ce chestie să spună cineva că eşti “prea decoltată”, atât timp cât tu te simţi bine?

2. Eu, una, aş plesni de mândrie să văd că toate capetele se întorc spre femeia de lângă mine. Că toţi o “evaluează”, din cap până în picioare, că toţi ar vrea să fie în locul meu, că n-or să aibă – poate – niciodată pe cineva care să arate atât de bine alături. Mi se pare cel mai mare compliment posibil să vezi cum toate privirile se întorc admirativ după persoana de lângă tine. Că s-a îmbrăcat mai îndrăzneţ decât ar purta unele, că emană senzualitate, că este acolo, dar nu este a nimănui altcuiva.

3. “Îmbracă-te în sac, cu saboţi de lemn şi, eventual, pune-ţi şi o pungă în cap, pentru că te iubesc prea mult ca să suport faptul că arăţi bestial în rochiţa aia mulată, scurtă, care lasă să se ghicească – subliniez, GHICEASCĂ – tot, pe tocurile tale de 12 cm, cu rujul tău şi privirea evidenţiată de mascara. Te iubesc de mor, dar nu suport să te văd că arăţi bine pe stradă.” Mi se pare cea mai stupidă, cea mai aberantă declaraţie de dragoste. Şi sunt femei care pică la replica asta, şi care se conformează, şi care văd în neanderthalianul ăla icoana dragostei şi afericirii supreme. Păi, frate, dacă o iubeşti, nu o ţii sub cheie. O laşi să se exprime, să se desfăşoare, să atragă. Dacă o îmbraci în trening, nu înseamnă că o iubeşti, înseamnă doar că eşti nesigur pe tine. Că vezi cât de bine arătă şi ţi-e teamă că, dacă realizează şi ea, te va lăsa pentru altcineva, mai frumos, mai deştept, cu mai mulţi bani. Atât.

Da, cred că femeile care acceptă explicaţia asta, şi care se conformează, sunt proaste. Cu scuzele de rigoare pentru cele care se simt, dar da, e dovadă de prostie crasă să accepţi să dispari tu, ca persoană, sub un văl cenuşiu, pentru că el aşa înţelege să te aprecieze.

Şi da, ador ca femeia de lângă mine să arate superb, sublim, mirific; s-o văd cum acaparează gânduri şi priviri. Pentru că e liberă să fie aşa cum vrea, aşa cum se simte bine, şi nu radiază niciodată mai mult ca atunci când provoacă accidente din cauză de tocuri, poşetă, bluziţă, fundiţă şi buze.

Published: May 13, 2010 | Comments: 15