facebook

Art. 206

N-am înțeles moda care spune să iei poza lu` Cutare și s-o expui, să vadă toată lumea cât e de nasol/cocalar/duck face/manelist/obez/etc. Normal că m-am amuzat pe cocalari și pițipoance, dar aș fi putut să trăiesc și fără.

Pân` la urmă, ca ce chestie să te bagi în viața lu` ăla, în profilul lui propriu și personal, și să scotocești, să alegi și dup-aia să expui? Poa` să facă ce vrea din viața lui pe net. Dacă are chef să apară cu paiete cusute pe piele, treaba lui. Nu omoară pe nimeni, nu incomodează pe nimeni, lasă-l în plata lui să fie jalnic și retardat. Că-l expui tu, nici nu-l schimbă, nici nu-l șlefuiește.

Ca și cum s-ar apuca maneliștii și-ar face mișto de pozele lu` Cutare metalistul. Cam tot pe-acolo. Atât timp cât nu te intersectezi, n-ai nici o tangență, nu te incomodează, la ce bun să te dai rotund și vertical?

Mi se pare invadare de spațiu propriu și personal să scobești în intimitatea lui doar pentru a te erija în rol critic. Și nu pentru că te-a deranjat persoana lui, ci pentru că e fun să te iei de el. Din plictiseală.
Iar insulta și calomnia sunt în continuare infracțiuni. Am zis.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Published: May 31, 2012 | Comments: 4

Vindecare totală

Cică întreaga ta viață tre` să fie pe facebook. Câți ani ai, ce înălțime, cu câte persoane te-ai culcat și, cel mai important, dacă ești single sau cuplat. De parcă ar interesa pe ăia de-i ai în listă foarte mult asta.
Simplu: îți sunt prieteni pe bune, știu și fără facebook, sunt amici/cunoștințe/total necunoscuți pe care nu știi exact de ce îi ai în listă – n-are de ce să-i intereseze.
Bine, mai e și categoria stalker, care tre`să știe tot pentru că, dacă nu știe, crapă fierea, și vai, să se-ntâmple ceva și să nu fie la curent, e tragedie națională. D`ale facebook-ului.

Partea care m-a făcut confuză, e alta. Departe de socializare.
Poveste tristă. Despărțire între el și ea, după mult timp de stat împreună. Adică mult. Și ea, care încă mai suferă după tot ce-a fost frumos. Adică, normal, mai stă seara în pat, singură, și-și aduce aminte toate momentele frumoase pe care le-au petrecut împreună. Ce frumos era când el îi aducea cafeaua la pat dimineața, și ce bine se simțeau râzând la glume doar de ei înțelese, și cum o învelea protector să nu-i fie frig, ba chiar și cum a alergat atunci prin ploaie, pentru că trebuia să-i ia antinevralgic, și farmacia era după colț, dar erau fulgere și tunete, și a venit ca vântul și ca gândul și i-a adus pastila salvatoare.
Oofff, cum să nu oftezi din toți rărunchii și să nu-ți aduci aminte? Om ești. Și-i normal din când în când să te mai pălească nostalgia, mai ales că nu treci așa ușor peste câțiva ani de eu + tine.

Dar vezi tu, că despărțirea s-a produs hăăăăăt, tocmai săptămâna trecută. Alertă! Alertă! Cum adică ÎNCĂ mai ești nostalgică? Păi, nu trebuia să fii în fundul patului, cu găletușa cu-nghețată, cutia cu șervețele și planul de recuperare? Nu așa trebuia să fie? Adică, pana, mea, îs câțiva ani la mijloc, nu câteva zile amărâte. Înseamnă că, la rata asta de vindecare, luna viitoare te și măriți. Cu altul, evident.

Oi fi eu defectă. Pe bune, știu că sunt. Da` tot mi se pare puțin bizar. Confuzie maximă. Și, dac-aș fi mai realistă, m-aș gândi că a fost un joc. De plictiseală. Sau o discuție de dragul discuției. Poate.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Published: May 23, 2012 | Comments: 2

Facebook-holic

Mi-am făcut cont pe facebook undeva pe la începutul lui 2010. Anterior, avusesem cont pe hi5; l-am închis, şi-am zis să-nlocuiesc. M-a ţinut vreo săptămână, şi-apoi nu am mai intrat pe el. Am reînceput faza facebook acu’ câteva luni. Şi da, recunosc, când ajung acasă deschid mail, blog, facebook.

N-am cei mulţi prieteni, n-am răbdare să mă uit pe toate pozele şi pe toate feed-urile, din când în când mă mai bag în seamă. Cică facebook-ul ar trebui să fie o reţea de socializare. Să ne cunoaştem om cu om, să discutăm, să descoperim prieteni foşti sau viitori, să ne reconectăm la trecut şi să descoperim un viitor.

Bullshit, zic. Da, îmi place să descopăr persoane pe care le-am cunoscut odată. Îmi place să ştiu că încă mai trăiesc, că poate sunt fericite, dar să fim serioşi, câtă fericire poate fi în viaţa cuiva care-şi updatează profilul măcar o dată pe zi? Recunosc cu lăbuţa pe inimă că am şi persoane pe care le displac total, care-mi atrag atenţia. Nu le am în lista de prieteni. Dar da, îmi creşte inima când văd că au câte un status trist. Când le văd buşite şi terminate. Oameni suntem, doar. Oameni? Păi, asta nu-i umanitate. Şi-o zic, ştiind că o fac.

Nu-i umanitate să trăieşti din like-uri. Nu-i umanitate să numeri câte like-uri ai avut tu, în raport cu alţii. Nu-i umanitate să trânteşti câte un status şmecher doar ca să faci sânge rău altuia. Nici să intri pe profilul lui cutare doar pentru a jubila când se simte rău.

În aceeaşi ordine de idei, am persoane care-mi plac, şi pe care nu le am ca prieteni. Din diverse motive. Dar mă bucur mai mult să ştiu că le e bine, decât să văd smile-ul ăla pus ostentativ pe facebook.

Prieteni… Prieteni nu’s ăia 150 pe care-i ai pe net; sau mai mulţi. Ăia sunt, posibil amici. Cel mai probabil, cunoştinţe. Sau nici măcar atât. Poate ţi-a plăcut o poză, şi i-ai dat friend request, ca să te dai mare pe cine ai în listă. Sau poate ai vrea cu tot dinadinsul să cunoşti persoana respectivă dar, să fim serioşi, n-o să se întâmple niciodată. Nu datorită facebook-ului. Cine spune că şi-a găsit prieteni adevăraţi pe net (şi subliniez pluralul) ori nu ştie ce-i aia, ori minte de îngheaţă apele. Pentru că, pe bune acu’, n-ai cum să ai jdemii de prieteni. Prieten e ăla pe care-l suni primul când îţi crapă măseaua. E ăla care te ajută să ieşi din belea. E ăla care stă lângă tine când te operezi. Ăla căruia i te plângi, care te ridică, care te şterge de praf, cu care-ţi permiţi să te îmbeţi şi să-ţi plângi tot amarul, fără să te temi c-o să fii “tagged” a doua zi dimineaţă; şi nu poţi da primul telefon în acelaşi timp la 100 de persoane. Nici măcar la 10.

Şi da, e o adevărată viaţă pe net, acolo. Da’ e virtuală. Un like nu înseamnă că omul ăla o să te ia în braţe când ai nevoie. Înseamnă doar că tu ai atâta nevoie de chestia asta, dar n-are cine s-o facă. Şi asta e trist. Să cauţi alinare pe net, pentru că live n-ai cum.

Nu, n-am de gând să pornesc o cruciadă împotria facebook-ului. Nici măcar n-am de gând să-mi închid contul. Spun doar că e ca atunci când ajungi să joci ani întregi acelaşi joc, şi nu te poţi opri. Nu mai ai viaţă; ai doar facebook. Te hrăneşti cu asta; trăieşti acolo. Spun doar că ar trebui să se facă diferenţa între reţea de socializare, şi socializare în sine. Şi să ne purtăm cruciadele în alte moduri; prin telefoane, dacă faţă-n faţă nu se poate, dar nu pe un site care creşte, pentru că tu n-ai tupeul să suni.

P.S. – video-ul ăsta mi-a dat ideea. Ştiu că e lung, dar urmăriţi-l până la capăt. Merită. Dacă pot face din asta un argument, mie mi-a zburlit codiţa; într-un mod sad.

Published: January 5, 2011 | Comments: 49