facultate

Probleme pe care le ai când vrei să schimbi locul de muncă

Am stabilit deja că sunt corporatist. Eu, și majoritatea cunoscuților.
Că e o firmă mai mică, mai mare, dă ciocolată gratis, sau face constant team-building-uri care par foarte amuzante și instructive, că n-au primă, sau nu primesc bonuri de masă, că se stă cu biciul pe ei, ca pe plantație, sau e relaxare plătită, tot corporatiști îi cheamă.

Meseria generației. Și boala ei.

Inclusiv ăia, pe care ți-i dau părinții drept exemplu că s-au mutat la Cluj și au salariu de 6000 de euro pe lună, și tu de ce nu poți să te muți la Cluj, să ai și tu salariu așa de mare, tot corporatiști sunt. Majoritatea foștilor colegi de liceu/facultate, majoritatea amicilor întâmplători sau a cunoștințelor strict de Facebook, tot pentru o corporație lucrează. Sau au lucrat. Sau au cochetat cu ideea.
Restul – îs ori fericiții care fac ce le place, în condițiile impuse de ei, ori ăia care lucrează în construcții, ori șomerii. Sau ăia care trăiesc din alocația copiilor, da` pe ăia nu-i băgăm neapărat nici măcar la ”cunoștințe întâmplătoare”.

Dar sunt corporatist. Fac parte din sistem de ceva timp. Uneori am impresia că sistemul există doar pentru că-l țin eu pe umeri. Tot sistemul. Alteori îmi fac probleme de conștiință că sistemul sanitar, legislativ sau economia întreagă nu merg cum trebuie pentru că nu le țin eu stabil pe umeri. Că aș putea să fac mai mult. Să muncesc mai mult, să țip mai tare, să mă agit mai mult. Să fiu schimbarea pe care o vreau în lume. Primul pas. Câcaturi din astea motivaționale.
Îmi trece rapid, oricum.
Că-mi aduc aminte că mi s-a tocit fundul de atâta stat pe scaun. Mi s-a găurit retina de atâta comp. Mă doare spatele de la același scaun și același comp. Am nevoie de un maseur profesionist care să se ocupe 8 ore, cât stau la muncă, de junghiul din omoplat.

Și-mi aduc aminte că aveam planuri de cucerire a lumii. Că voiam să schimb totul din fraze bine plasate. Că voiam să fiu arheolog, și avocat, și jurnalist, și orice care să conteze mai mult decât pentru ștatul de plată la început de lună. Că voiam să fac totul din plăcere, și pasiune, în termenii mei, fără să mă gândesc la facturi, să fie nu o meserie/job/loc de muncă, să fie ceva care chiar să mă reprezinte. Pentru care să mă trezesc luni dimineața fără să-mi spun ”Fuck! Iar e luni!”

Așa că, periodic, ajung să-mi schimb locul de muncă.

Primul pas e simplu : îți dai demisia. Vorbești cu managerul, îți anunți preavizul, semnezi un teanc de acte și, în funcție de firmă, în 20 de zile (sau mai puțin, dacă ți se acceptă fără preaviz) ești liber să-ți urmezi visul noncorporatist.

A se nota că, de obicei, primul pas e, de fapt, ultimul.

Ok, îți dai demisia. Presupunem cazul fericit, în care n-ai de plătit chirie, rate, prea multe facturi, și nici nu mănânci într-atât de mult încât să nu te saturi cu câte o masă pe zi pe la prieteni, rude, cunoștințe.
Nici nu fumezi pentru că, dacă de-o masă te lipești ușor, de țigări nu-ți dă nimeni bani.
Care-i planul?

Simplu:
Ce știu să fac? Să scriu. Știu să scriu, să mă joc cu diverse programe la un nivel mediu, vreo 2 limbi străine, învăț repede, am carnet de conducere, știu să vorbesc, să te conving, să te contrazic, să te enervez, să-ți dau sfaturi (pe care nu le-aș putea aplica pe mine, dar știu să le dau), cultură generală, muzică, filme, să fumez, să citesc.
Ce pot realmente să fac? Deocamdată, în nici un caz să conduc. Am carnet de mai bine de 10 ani, n-am condus decât o singură dată.
Ce aș fi dispusă să fac? Să nu mă pui să conduc. Să nu mă relochezi cine știe pe unde. Să nu mă pui să lucrez în program inuman de mai devreme de ora 12. Să nu mă pui să lucrez mai mult de 8 ore pe zi. Hai, fă-le 6. Să nu mă trimiți pe teren. Să nu-mi spui ce să fac. Să nu-mi impui ora la care să ies în pauză. Să nu trebuiască să am răbdare, dacă nu am chef. Să nu mă bați la cap. Să mă plătești la timp. Bine. Să nu fie politețea elementul cheie. Nici ținuta office. Nici să mă pui să port fustă. Sau să-mpart pliante în poștă. Să nu-mi pui program fix. Să hotărăsc eu cum, unde, cât muncesc.
Știu! Mă apuc de hand made! Lucrez cât vreau, când vreau, chiar și noaptea dacă-mi tună, e frumos, e relaxant, și mai ies și bani din asta.
Și-mi iau talentele la puricat.
Știu să cos? Știu! Aș putea și împleti? Aș putea! Cu oleacă de exercițiu, m-apuc de făcut cercei, brățări și coliere. Din ațe, pietricele, piele și orice material original. După adunat materiale, făcut proiecte, planificat cum sparg piața cu produsele mele inedite, 3 noduri mai târziu îmi dau seama că n-am răbdare. Chiar n-am.
Știu să desenez? Ce desenat, că orice mai mult de-o linie dreaptă e chin. Și nici aia nu iese dreaptă decât cu rigla.
Știu! M-apuc de scris advertoriale! E simplu, e frumos, îmi place să scriu, ba chiar îmi place și partea aia de cercetare din spatele advertorialelor. Perfect!
Și examinez piața. Nici advertorialele nu mai sunt ce erau odată, dacă n-ai avut inspirația să-ți creezi o piață de clienți de acu` câțiva ani. Acum, începător, îți iei undeva la 20 de lei/text. Dacă ai noroc. Păi, și? 20 de aici, 20 de dincolo, se adună. Da` eu nu vreau să scriu texte de 20 de lei. Să fim serioși, pentru banii ăștia, nici calitatea nu mai e ce era cândva. Plus că-mi pierd cititorii de idei, care or să se plictisească să vadă 20 de bălării publicitare, scrise-n vârful tastaturii. Calitate, nu cantitate vreau.
Se scot posturi la primărie. Alea-s bine plătite, tre` să-nveți puțin și dup-aia, viață! Program 8-16? Da` cu ce-am greșit, în viața asta sau în viețile anterioare? Plus oameni cu care tre` să interacționezi drăguț, alții pe care tre` să-i suporți, chit că vrei să le faci masa guler. Nu.
S-au scos posturi la penitenciar. Mișto. Interacțiune, bani, program flexibil, mediu nou, te implici în reeducarea oamenilor, șmecherie curată. Dacă proba fizică n-ar fi eliminatorie, și rezistența obligatorie. Dacă n-aș avea tatuaje la vedere, la ținuta de vară. Dacă n-aș intra încă înainte de a-mi da seama de toate astea în paranoia, că dacă superi pe cineva de acolo, îți montezi ușă dublă și te uiți toată viața peste umăr, să nu te taie cel căruia nu i-a plăcut cum te-ai uitat la el într-o oareșcare dimineață. Nu.
M-apuc și fac un curs. De formator, mediator, consiliere, medic, avocat, orice. Și dup-aia-mi fac firmă specializată, și sparg piața! Aha. Te-ai uitat câte cabinete particulare există deja? De orice. Cum spargi o piață deja spartă?
Ce-ai terminat? Jurnalism? Te faci ziarist! Aha. În Galați. La cele 2-3 publicații pe care le-ai testat deja din liceu. Adică acum mai bine de 10 ani. Și ai decis că nu-ți place politica pumnului în gură. Deci nu.
Știu! Radio! Te costă nimic să-ți faci radio pe net. Vrăjeală. Mori de foame în 3 luni.
Te costă de la 5000 de euro în sus să-ți faci radio profi. Îi ai? Nu. Dacă i-ai avea, i-ai investi știind că, cel mai probabil, dai chix? Nu.
Bagi dosar la Fonduri Europene. Cu o idee inedită. La cât e de inedită, merge în Galați? Nu.
Te apuci de comerț. Mic, gen consignație. Să nu mă pui să conduc. Să nu mă relochezi cine știe pe unde. Să nu mă pui să lucrez în program inuman de mai devreme de ora 12. Să nu mă pui să lucrez mai mult de 8 ore pe zi. Hai, fă-le 6. Să nu mă trimiți pe teren. Nu.
Învață programare IT. E scurt, e ieftin, e bine plătit după, îți alegi programul. Aș putea să-nvăț. Aș putea. Nu mai vreau. Plus că nu mi-ar plăcea. Ar fi o chestie făcută strict pentru bani. Realul nu e de mine.

În momentul de față, aș putea face multe. Chiar aș putea. Vreau să le fac? Da. Și nu.
Sunt într-o zonă de confort? Sunt.

Când vrei să-ți schimbi locul de muncă, este esențial să te-ntrebi dacă, în momentul în care te vezi semnându-ți demisia (fără să știi clar că te duci la locul de muncă ideal – pe care dacă l-ai găsit, esti norocos, norocosule!), ești dispus să faci toate sacrificiile alea mici, pe care înainte nu trebuia să le faci: timpul tău, prea mult timp, bani care nu vin regulat, program, ce te face fericit, o să mai ai timp/chef/bani de-o bere.

Și, de obicei, n-o să mai ajungi la primul pas.
Eu știu. Eu am fost acolo. Am semnat. M-am întors. Mă mint că n-am pastă-n pix să semnez din nou.

Published: May 11, 2016 | Comments: 22

Ghid corporatist de supraviețuire

Teoretic, după ultimele definiții și glume, sunt corporatist. Cu acte-n regulă, mergând pe cel de-al 9-lea (!) an în cadrul aceleași firme. Am început ca oricare dintre colegii mei, spunându-mi că e o rampă de lansare. Un pas de la student sărac la angajat, de la angajat – la angajat cu diplomă și, dup-aia, lumea e a mea. Cu experiența acumulată, cu banii strânși și, mai ales, cu toate planurile făcute între timp, nimic nu mă oprește să fiu noul Bill Gates. Sau măcar un om de carieră, un liber-profesionist de succes, o revelație într-un domeniu oarecare.
Teoretic.

Practic, n-am luat în calcul că diploma aia nu mă ajută la nimic, că experiența acumulată mă duce tot spre un call-center, că planurile sunt frumoase doar pe hârtie și că banii acumulați sunt doar o iluzie. Că poți fi revelație în orice domeniu, dar pentru asta îți trebuie timp, iar timpul nu se face așa ușor dacă lucrezi 8 ore pe zi și, mai ales, dacă te cheamă Camelia Bucur, îți place să dormi înainte de muncă, să bei bere și să te relaxezi – după.

Așa am ajuns să merg pe al 9-lea an în cadrul aceleași firme.
Încă mai există fețe pe care le-am cunoscut când m-am angajat. Fețe noi se perindă. Unele dispar rapid, altele încep să meargă, ușor-ușor, pe al 4-lea, 5-lea, 6-lea an în firmă. Dar, în momentul în care se angajează, toți pun aceeași întrebare: ”Cum ai rezistat atâta timp?” Și așa ajungem la ghidul corporatist de supraviețuire.

1. Dacă atunci când te-ai angajat ți-ai zis că e doar un job temporar, o rampă de lansare, atunci e bine să-ți repeți asta și să continui s-o crezi încă măcar 2 ani. Cât te obișnuiești cu gândul că, de fapt, nu-i chiar așa.

2. Nu te obosi să-nveți numele colegilor. Mulți dintre ei vor dispărea înainte de a reuși asta. Dacă rezistă 2 ani, o să-i știi fără să depui efort.

3. Nu mânca în sala de mese. De cele mai multe ori e plină. Când nu e plină, miroase ciudat, gen conservă de pește încălzită la microunde. Și dacă, din fericire, găsești sala de mese goală, aerisită și-o masă numai pentru tine, garantat se va găsi cineva care să se posteze lângă tine, să-ți pună întrebări care musai necesită răspuns, exact când mesteci mai cu spor. Nu mânca în sala de mese. Dacă nu se poate altfel, nu mânca deloc 8 ore cât ești la serviciu. Te scapă de multe complicații.

4. Nu comunica mai mult decât trebuie. Cel puțin în primii 5 ani. E de ajuns să știe cum te cheamă. Prea mult chiar, dar e inevitabil. De-abia după 5 ani poți da informații suplimentare, gen ziua nașterii. În anul 6 – luna. De-abia după vreo 8 ani, poți divulga anul. Dar doar dacă trebuie.

5. Nu te plânge, decât dacă te afectează direct. Și personal. Nu dacă afectează grupul. Grupul nu există. E fiecare pentru el. Și nu pentru toate câcaturile, că nu ești la psiholog. Dacă ție ți s-a făcut ceva, dacă pe tine te deranjează ceva și, mai ales, dacă nu poți rezolva singur. Dacă nu e plângere de grădiniță. Ești la serviciu, nu la doamna educatoare, să-ți șteargă lacrimile și să-ți panseze genunchiul.

6. Nu participa la petrecerile firmei. Mai ales dacă sunt foarte oficiale. Și mai ales dacă se servesc băuturi alcoolice. Mereu o să fie măcar o poză, sau măcar un coleg, care să-ți aducă aminte cât de tare te-ai îmbătat și cum ai alergat printre invitați, cu chiloții în cap.

7. Bate la ușă înainte de o deschide. Mai ales dacă e aia de la cabina de toaletă.

8. Nu lua laxative înainte de a pleca la serviciu. Chiar dacă nu te cunosc, colegii îți vor fi recunoscători.

9. Învață că orice ”șef”, înainte de titulatură, e om. Unora nu le place să fie pupați în fund. Iar pentru cei cărora le place, lista de pretendenți e prea lungă ca să te alături și tu.

10. E un loc de muncă. Nu asociație de caritate, nu centru de consiliere psihologică, nu tabără de făcut prieteni. Muncești 8 ore, pentru care ești plătit. Tu, pe munca ta. Nu contează cât ia altul pe munca lui, și nici n-ar trebui să te intereseze. Capra vecinului n-are ce căuta într-un sediu de firmă, că nu ești cioban, să lucrezi la stână.

11. Spală-te, măcar zilnic. Sincer, e un lucru mic pentru tine, dar vital pentru restul firmei.

12. Dacă te enervează colegii tăi, imaginează-ți cum ajungi intr-o dimineață la muncă, blindat de arme, și-i omori pe toți. Sau cum îi torturezi, pe fiecare în parte. Important e doar să-ți imaginezi, nu să treci și la fapte. Nu vrei să faci saltul de la ”corporatist pe viață” la ”ocnaș pe viață”. Abține-te.

13. Nimănui nu-i pasă câți invitați o să ai la nuntă, ce fel or să fie buchetele de flori, cât de lungă o să fie trena. Ce minunat e micuțul tău, ce soi de pamperși îi cumperi, sau cum îl duci și-l iei zilnic de la grădiniță, pentru că ultima bonă nu făcea ce trebuie, pe salariul de X pe care i-l dădeai. Ce-ai gătit azi, cum i-ai spălat șosetele soțului sau cum l-ai surprins în dormitor. NIMĂNUI!
Nici măcar ăia care par interesați. Toți râd și-și pun note mentale, să nu facă ca tine. Din nou, abține-te!

14. Uită să-ți mai pese de părerea celorlați. Vrei să vii cu sutienul peste bluză, c-așa ai visat azi-noapte? Fă-o! Atât timp cât nu încalcă normele de decență și nu-ți afectează prestația profesională, ar trebui să te doară 2 metri mai în față de ce cred ceilalți.

15. Fii întotdeauna legal. Mai ales când e vorba de pauză. Chiar dacă nu ești, fă în așa fel încât să fii. Nimănui nu-i place un trișor nepriceput.

16. Fă tot ceea ce ești plătit să faci. Nu mai mult, nu mai puțin. Până la urmă, când ai semnat un contract, te-ai angajat să-l respecți. Ce e în plus se plătește suplimentar, la fel cum ce e în minus, se penalizează.

17. Când te lovește depresia cu ”atât pot să fac? de aici voi ieși la pensie?” imaginează-ți-i pe toți la pensie. Cum o să faceți întrecere cu scaunele cu rotile pe coridoare, cum o să faceți schimb de perfuzii cu pizza sau chicken fingers și cum, ca o glumă sadică, unul dintre voi o să vă amestece protezele în timp ce, inevitabil, veți adormi în timpul programului. Nu e o perspectivă îmbucurătoare, dar e mai amuzantă decât realitatea.

18. Când te gândești că nu ai salariul destul de mare, nu mai ai cafea gratis, sau nu-ți permiți lejer concediul ăla în Maldive, amintește-ți că lucrezi în România. Galați. Și exact sub tine sunt alții care lucrează mai mult, pe bani mai puțini.

19. Când vii la serviciu, gândește-te la concediu. Care o să vină, la un moment dat. Și la faptul că mereu există posibilitatea să-ți iei fără plată. Și că, peste 40 de ani, o să ieși la pensie. Ajută.

20. Nu fi pesimist, gândindu-te că te așteaptă 8 ore de muncă. Fii optimist: după 8 ore, te așteaptă o bere rece, cu vorbă și relaxare. Sau orice altceva care te face să te simți bine.

21. N-au trecut DOAR 4 ore. Au trecut DEJA 4 ore.

22. Mai sunt DOAR 4 zile până la week-end.

23. Există oameni pe care nu-i suporți, oameni pe care îi tolerezi, și oameni cu care ai bea o bere. Ai grijă să nu uiți că, înainte de toate, sunt oameni cu care lucrezi. Violența în public nu e niciodată recomandată.

24. Programul obligatoriu e de 8 ore. Ce faci în plus, sau în minus, e strict problema ta. Nu e nevoie să te plângi constant despre asta.

25. Rupe ușa după 8 ore. Da, poți să te plângi acasă despre ce ți s-a întâmplat, dar închide telefonul. Mail-ul. Facebook-ul. Nimic de la muncă nu te mai poate atinge după alea 8 ore.

26. Scoate-ți badge-ul imediat după muncă. Altfel o să-l folosești la interfon-ul de acasă, și-o să te enervezi că nu merge.

27. Nu oscila. Dacă ești un antipatic urâcios, fii până la capăt. N-are nici un sens să-ți ascunzi adevărata natură. Cu atâția oameni în jur, cineva o să te calce, la un moment dat, atât de tare pe bătături, și-o să fie mai nasol. Așa măcar oamenii știu la ce să se aștepte.

28. Nu-ți bate singur cuie în tălpi. Adică nu te înhăma la chestii pe care știi că nu ești dispus să le faci. Cum ar fi să zâmbești fals, în timp ce înjuri pe toată lumea în gând. Înjurăturile nespuse se simt, și nu-ți fac bine la ficat.

29. Tratează-i pe ceilalți exact cum ai vrea să te trateze. Adică, dacă îi ignori, să știe să te ignore.

30. Până la urmă, părinții tăi au ieșit la pensie după 40 de ani de la același loc de muncă. Și ce dacă ei erau profesori, chimiști, pompieri, ingineri, avocați, medici? Și consilier relații clienți e o meserie, mai nou. Și la 65 de ani e posibil încă să mai poți mânui mouse-ul. Dacă nu, te faci blogger și scriitor de succes. Cu diploma de jurnalist, de la 25 de ani. E fezabil.

Published: January 17, 2016 | Comments: 11

Chiul, sms-uri și hamizi

Am început să chiulesc undeva prin clasa a 11-a. Da, știu, tardiv. Și nici atunci n-am abuzat. Chiuleam cu cap.
Înaintea mea au chiulit și ăia din Liceenii, și adolescentul miop, până și în Cișmigiu și Co chiuleau. În vremurile de demult, după care mai suspină unii, și-n care copiii aveau respect și pentru părinți, și pentru profesori.
Să fim serioși, un chiul n-a omorât niciodată pe nimeni. Nici n-a transformat în ratat peste noapte. Ba chiar unii dintre cei mai mari chiulangii au ajuns mult mai bine decât tocilarii notorii.

Chiulul mi se pare benefic. Te-nvață să găsești scuze. Te-nvață să te ascunzi. Te pregătește pentru viață mai mult decât paginile de logaritmi și declinări la latină, pe care ar trebui să le-nveți pe de rost. Te face să ai un scop și să lupți pentru scopul ăla. Îți dezvoltă imaginația, să-ți găsești scuze plauzibile și să ceri motivarea absenței. Îți dezvoltă vocabularul, te ajută să faci conexiuni și, mai ales dacă nu chiulești singur, te face să-nveți ce-i ăla jocul în echipă, mai mult decât orele de educație fizică.
În plus, te-ajută să-ți dai seama cam cât le pasă alor tăi de tine. Că dacă vin doar cu invitație specială la școală, află ca ai 60 de absențe și te snopesc în bătaie după, o dată pe an, atunci ai belit-o. Alor tăi nu le pasă de tine, le pasă de imaginea lor. Dacă știu de la tine ce absențe ai, sau vin regulat pe la școală să se intereseze, poate mai ai o șansă să crezi în valoarea familiei și când o să devii adult. Chiulul te-nvață să descoperi dacă ai o familie, sau doar o poză frumoasă, din filmele artificiale cu americani.

Asta până acum câteva săptămâni. Când s-au gândit să scoată din programa școlară singura materie utilă, chiulul. Să trimită sms părinților când chiulești. Ca să știe. Să facă din închisoare – o închisoare de maximă securitate.

Într-un sistem în care încă se predă materia de secolul trecut, singura reformă la care s-au gândit a fost să informeze părinții de chiul și de note, cu ajutorul tehnologiei. Nu să introducă tehnologia propriu-zisă în sistem. Nu să scuture programa. Nu să-nlocuiască profesori la fel de vechi ca programa după care se predă. Nu să modernizeze învățământul în sine, ci să modernizeze sistemul de urmărire.
Era mai la-ndemână.

Am fost printre ultimele generații la care informația ajungea mai ușor în format papier. Printre primii care au descoperit Internetul. Ăia care am făcut trecerea dintre lipsă de informație și intoxicație cu. Probabil că la noi se mai justifica încă să citim Gâlceava înțeleptului cu lumea și Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Probabil că era încă important să știm pe de rost declinări la latină și concordanța la subjonctiv, într-o franceză despre care nici francezii nu mai știu că există. Poate că era important să știm teorema lui Pitagora și să folosim raportorul. Poate. Sau poate ne-am prăjit creierii cu informații care nu ne-au mai folosit din momentul în care ni s-a eliberat diploma de bac.

Țin minte și acum că un an întreg am suferit ca Isus pe cruce din cauza pașoptiștilor. Un an la istorie, și unul la literatură. Nu mai știu ce voia Petiția proclamațiune, ce rol avea Bărnuțiu și Barițiu, dar știu că-i învățam, ne asculta și ne amenința că n-o să trecem la liceu dacă nu-i știm ca pe Tatăl Nostru. Nu știu pașoptiștii, știu despre ei. Știu c-am învățat să-i urăsc și-am învățat să urăsc istoria din cauza lor.

La ce mi-a folosit un an de nervi și de teroare? Vă spun sincer, la nimic. La absolut nimic.
Când îmi deschid compul și-ncep să scriu, n-o să scriu despre pașoptiști. Parola mea la net n-are legătură cu Barnițiu. Când schimb banii la cumpărături, nu mă-ntreabă nimeni dacă e scrisă Proclamațiunea pe bonul fiscal. Dacă mi-aș folosi permisul de conducere, nu aș avea pe ambreiaj poza României Mari, ca să știu pe ce pedală să apăs. Nu respir, mănânc, iau pastile, fac duș, zâmbesc, iubesc, trăiesc, pentru că am acumulat un an informații pașoptiste. În schimb încă am coșmaruri cu lucrare de control la istorie cu `48-ul. 1848-ul.

Într-o lume în care Finlanda s-a gândit să scoată materiile tradiționale din învățământ și să se axeze pe chestii practice, la noi încă se mai predă teoria ca la 1900. Cu aceeași seriozitate și rigurozitate.
Într-o lume în care religiile provoacă migrări în masă, la noi încă se mai predă religia ortodoxă ca dreapta religie, chestie care n-o să te ajute foarte mult dacă un hamid se hotărăște să-ncerce să te martirizeze c-o bombă.
Într-o lume în care vezi în timp real poze de pe Marte, încă ești obligat să reciți celenterate și nevertebrate.
Într-o lume în care toată informația e la un click distanță, la noi încă trebuie s-o înveți pe de rost.

Și dacă te decizi să părăsești temporar sistemul, ei sunt acolo. Te vor vâna și te vor găsi. Pentru că-ntr-un sistem expirat, chiulul – singura modalitate de protest pașnic – trebuie eradicat.

Mă-ntreb dacă le-a trecut vreodată prin cap că 1. să chiulești e o chestie specifică vârstei și 2. dacă ar schimba programa, rata de absenteism ar scădea de la sine.
Cel mai probabil nu. Pentru că am ieșit cu numele din comunism acum mai bine de 20 de ani. Da`sămânța aia e încă bine fixată acolo. În oamenii care încă mai predau, în oamenii care iau hotărâri ce să se predea, în ăștia care încă-nvață de la ei.

Tremurați la gândul că vor veni hamizii cu portul lor, cu regulile lor, cu femeile lor și cu biblia lor și-or să vă tragă în trecut? Sunteți în trecutul ăla. Sunteți trecutul ăla. Mai frumos împachetat, desigur. Cu etichetă mare de „civilizat” și „european” pe el. Cu haine frumoase și acces la toate produsele fizice din Occident.
Dar, atât timp cât copiii voștri vor fi supravegheați prin sms, atât timp cât li se predă ce vi s-a predat vouă, părinților voștri, ba chiar pe alocuri și bunicilor, atât timp cât singura modalitate de a menține ordinea e controlul total și-atât timp cât vă ancorați încă de idea că Basarabia e pământ românesc și pașoptiștii știau ei ce știau, sunteți hamizii ăia. În trecutul nostru, la fel cum sunt și ei, în al lor.

Published: September 6, 2015 | Comments: 4

10 fraze enervante

Teoretic, nu toate sunt fraze.
Practic, de fiecare dată când le-aud, am viziuni: ochi scos cu acul de la undiță, rotulă decupată cu cuțitul de vânătoare, picior tăiat cu cuțitul de pâine, chestii d`astea pașnice.

1. Ei, ai fost!
Unde ”fost” se poate înlocui cu orice alt verb.
Eu îți povestesc despre cum am mâncat ciorbă, făcută de mine. ”Ei, ai făcut!”
Despre cum am alergat 2 ore prin pădure. ”Ei, ai alergat!”
Despre cum am dormit până la 3 după-amiază. ”Ei, ai dormit!”
Lucruri simple, care țin de mine, pe care ți le spun și tu le contești cu un aer superior și neîncrezător. De parcă știi mai bine decât mine ce am făcut, când, unde, cu cine.
Și partea cea mai enervantă e că aș putea veni și cu dovezi zdrobitoare, aceeași reacție ai avea-o. Că tu ești expertul, și expertul are întotdeauna dreptate.
”Ei, are!”

2. ”Nu vrei cartofi prăjiți? Nu!”
Unde ”cartofi prăjiți” poate fi înlocuit cu orice. O întrebare pusă mie, de tine, cu răspunsul dat tot de tine. Fără miimea aia de secundă, în care aș putea răspunde, și cu răspunsul tău deja pregătit, venind să-mi zdrobească ca un bolid orice reacție.
Dacă știi deja, de ce mă mai întrebi? Sau de ce nu-mi prezinți răspunsul ca o concluzie, nu ca o întrebare? Ca să-mi dai cumva iluzia că aș putea avea un rol în decizia pe care deja ai luat-o pentru mine?
Și, eventual:
– Nu vrei cartofi prăjiți? Nu!
– Ba chiar aș mânca niște cartofi prăjiți…
– Ei, ai mânca!”

3. ”Ce caniculă! Te sufoci, și altceva nimic! Nu se mai termină odată vara asta? Să vină toamna, frumos, răcoare…”
Asta la 28 de grade. Sau după 2 zile în care de-abia a trecut de 32 de grade.
Știi ce? E vară. Vara tre` să fie cald. Și-așa îs 3 anotimpuri de toamnă-iarnă. Și-așa nu cred că mai e cu adevărat cald mai mult de o lună pe an. Și-așa nu o spui decât ca pe un moft.
Pe bune acum. Nu te-ai născut cu aeru` condiționat în freză. Când prășeai pe tarlaua lu` tac`tu`, nu-ți mai era cald. Ai crescut cu aceleași veri ca și mine, cu temperaturi de 40+, și-atunci nu te mai sufocai atâta.
Și nu e vina mea că te sufoci în șunci și transpiri maioneză. Nici că ți-e rușine să te duci la plajă. Nici că nu te mai încape costumul, și toamna ți-e mai aproape de suflet pentru că poți să faci drumeții, îmbrăcată bine, în așa fel încât să nu te simți nici expusă, nici analizată, nici judecată. Cu toate că, să fim serioși, nu te judecă nimeni. Lumea care se duce să se prăjească la soare are alte chestii mai bune de făcut decât să-ți numere ție faldurile. Se duce să se simtă bine, să se bălăcească și să se relaxeze. Cel mai probabil îți dă ignore, ca balene eșuate îs peste tot, și nu vrea să-și strice concediul.
Și nici că te-ai trezit că vrei o ceapă din piață, exact la ora prânzului, când soarele arde, și nici că ai probleme cu inima. Te știi cu probleme? Stai în banca ta acasă, și poate n-o să ți se mai facă rău.
Mie nu-mi place frigul. Și, dacă mi-e frig, ori nu ies din casă, ori mai pun o haină pe mine, și gata.
Sincer acum. Nu-ți convine căldura? Mută-te în nord. Dă jos maioneza, stai în casă, da` potolește-te cu atâta revoltă, că vremea nu-i guvernu`, să te plângi de el indiferent de sezon.

4. ”Noi vrem, noi credem, noi știm…”
Unde oricare ar fi verbul, se traduce ca spirit de turmă. Sau ca lipsă de coaie, că nu poți spune care e părerea ta, sinceră și personală, fără să te alipești unui grup fictiv, care să-ți asigure spatele.
Presupun că și când faci sex cu consoarta spui ”noi vrem”, că ”eu” ar fi prea puțin.

5. ”A dat Domnul!”
Că a terminat liceul, a luat bacul, a câștigat la loto, a născut, a scăpat viu după operația de apendicită, orice, dar absolut orice, ”a dat Domnul!”
Nu, domnul n-a dat nimic. Tu ai învățat, tu ai pus bilet la loto, ar fi fost ciudat să nu iasă, la un moment dat, plodul din tine, medicii te-au operat, domnul n-a avut nici o legătură cu asta. Poate pentru că – ghici ce? – nici domnul, nici moș crăciun nu există. Dar nu-i nimic, continuă să dai creditele pentru realizările tale, sau ale altora, unei ființe care, conform teoriei, tale, pe tine te-a ajutat, dar lasă alte milioane să moară de foame, de boală, de război, de incultură, de fanatism, important e că pe tine te-a ajutat să iei bacul. Hooray!

6. ”Yuck! E de câcat! Cum poți să mănânci aia?
Unde ”mâncat” poate fi înlocuit cu ”ascultat”, ”purtat”, ”citit” sau orice altceva ține de gusturi.
Părerea mea, plăcerile mele, gusturile mele. Eu nu ți-am servit câcatul când mâncai înghețată de scoici, cu toate că mi se pare o alegere cel puțin bizară, deci tu ești de câcat, că nu ai învățat încă să respecți alegerile celorlalți.

7. ”Judeci acum, dar o să vezi tu, când o să-l ai pe al tău…”
De la tantrum, la faptul că nu mi se pare normal să țipe ca disperatul când e în public, să-și pocnească părinții sau să primească tot ce vrea, doar pentru că cere. De la răsfăț, la impertinență. De la educație, la lipsă de educație.
Nu, nu judec așa acum. Faptul că vreau sau nu copil, că o să am sau nu, n-are absolut nici o legătură cu lipsa de educație crasă de care dă dovadă al tău.
Și nu e de competența ta să-mi spui că, de fapt, îs doar frustrată pentru că n-am un micuț pe care, deep inside, mi-l doresc nebunește și că remarcile acide pe care le fac la adresa unora răzgâiați izvorăsc dintr-o dorință nebună de a fi mamă. Nu e. ”Ei, nu e!”

8. ”Da` de ce?”
Legat de orice. De ce nu vreau să fac un master, de ce nu-mi schimb jobul ca să ajung consilier prezidențial, de ce nu vreau să-mi pun unghii cu gel, sau de ce nu port fustă.
Pentru că nu vreau. Simplu. Nu e nevoie de o listă de argumente din partea mea, frumos redactată – eventual – pentru a explica o alegere care ține de mine. Nu e nevoie să mă justific pentru un ”nu”, la fel cum nu e nevoie să mă justific pentru un ”da”. Nu împărțim aceeași bucată de pâine ca să mă explic.

9. ”Da` măcar să guști”
De obicei părinți, bunici sau mătuși grase. Nu, nu vreau păun împănat cu fazan și cu garnitură de stridii. Nu pentru că nu mă încântă combinația, ci pentru că nu vreau în momentul ăsta. Nu-mi trebuie. N-am nevoie. Nici măcar o mușcătură mică. Nici măcar să văd cum e. Nu, nu sunt politicoasă, doar nu vreau. Nu, nici o linguriță. O firimitură. O miime de zecime de feliuță. Nici măcar să gust.

10. ”Când o să te maturizezi?”
Niciodată. Dacă maturizatul înseamnă să devin o persoană insipidă, incoloră și inodoră. Care face totul pentru că trebuie. Care are o viață pe care n-o vrea, doar pentru că așa e normal. Care răspunde la invitații din obligație. Care poartă hainele care trebuie, freza care trebuie, pantofii care trebuie. Care râde când trebuie, răspunde cum trebuie, plătește facturile în prima zi în care trebuie, calculează totul, este decentă și respectată de societate.
Când mă maturizez în stilul ăla, împușcați-mă, vă rog.

Published: July 11, 2015 | Comments: 6

Cum am ajuns să recomand o carte

Eu nu recomand de obicei cărți. De fapt, lumea nu prea știe că citesc.
Presupun că unii bănuiesc viciul meu secret, dar prea puțini m-au auzit spunând în gura mare ”mamă, ce carte bună am citit!” sau ”de-abia aștept să ajung la librărie, să-mi reîmprospătez stocul de cărți!” Pentru că nu fac asta. Nu spun în gura mare și, de obicei, nu fac mare caz pe librării. Le ador și mă enervează în același timp, că prețurile sunt mari, cărțile multe, și eu ce aleg?

N-am mai avut permis la bibliotecă din gimnaziu, în liceu citit vreo 2 cărți cu un permis împrumutat, iar la facultate preferam să primesc colete cu cărți, decât să plătesc permisul care, ca idee, oricum era decontat.
Nu-mi plac bibliotecile comune și nu-mi plac cărțile comune. Am impresia că toți cei care au citit înainte cartea aia de la bibliotecă au strănutat pe ea, au mâncat pe ea, au lăsat coji de sâmburi de măr sau scobitori acolo și că, în mod clar, poți face ciumă, lepră, sau cel puțin TBC de la o carte de la bibliotecă. Faptul că n-am făcut în anii în care chiar împrumutam de acolo, nu înseamnă că nu se poate întâmpla. Se poate. Oricând. Ciuma, lepra sau TBC-ul paginilor de la bibliotecă te poate lovi oricând.

De asta nu prea iau cărți de la alți oameni și nu dau cărți altor oameni. Că e posibil să mă contaminez.
Și dacă eu am grijă de cărțile altora, nu înseamnă că alții nu mi le vor returna îmbibate de gem. Că asta fac oamenii. Împrumută cărți de la tine și dup-aia mănâncă gem cu mâna, cu toate că nici măcar nu le place gemul, și se șterg de paginile cărții mele, pe care dup-aia mi-o înapoiază năclăită, plină de muște, într-un cuvânt violată și pervertită.

Nu mi se pare interesant să spun ce am citit, că am citit sau că citesc, pentru că e o chestie cât se poate de banală și de bun-simț, încât nu cred că e de laudă. Cu toate că unora li se pare extraordinar faptul că citesc. Cum era colega I.C.K, care avea mereu câte un tratat de filosofie după ea. Kant, în principiu. În ore, în pauze, la suc pe faleză, ea avea Kant-ul după ea. Pentru că pentru mine cititul era la fel de banal ca respiratul, am bănuit-o întotdeauna de fanfaronadă. Dar, nah, suntem diferiți. Poate ea chiar simțea impulsul nestăvilit de a citi Kant oriunde, inclusiv pe budă, și restul eram atât de mici în nimicnicia noastră, încât o plictiseam teribil și se distra mai bine cu un filozof mort, decât cu noi.

Oricum. Prea puțin am găsit satisfacție în a discuta o carte. Aia mi se pare o chestie școlărească și obligatorie. Mi s-ar părea puțin rizibil să stau la o bere și să discut despre ”ce voia să zică autorul”, fără să fiu sub amenințarea catalogului.
De asta nu aș fi participantul ideal la nici o întrunire a vreunui club de carte. Că ce voia autorul să spună, știe doar el, ce ai înțeles tu, ține doar de tine.
Ar fi ca și cum te-ai dezbrăca de suflet în fața unor necunoscuți.

N-am recomandat cunoștințelor cărți decât ca titluri, și asta în momentul în care se întâmpla să apară în discuție și, cel mai probabil, erau amintiri din copilărie. Gen Jules Verne, John Grisham sau Shogun-ul.
Cu toate astea, azi trebuie să recomand o carte. Fără recenzie, fără spoiler și fără ”uitați-vă la mine, ce-am citit eu!”

Pentru simplul motiv că e o carte mult prea bună pentru a nu fi lăudată.
Am văzut filmul. Un film de nota 8. Bun, dar ar fi putut fi și mai bun. Am zis din prima că trebuie să fie mai bună cartea, decât filmul. Și a fost. Nu mai bună. Fără termen de comparație.
Cartea aia pe care o citești, urmărești povestea, nu te regăsești în ea, că n-ai în ce, fără citate motivaționale și bullshit-uri de le plac femeilor, fără câcaturi lacrimogene, ea care se-ndrăgostește de el și peste 50 de ani se regăsesc și-și retrăiesc iubirea, sau el care-i citește în fiecare zi pentru că ea are Alzheimer și nu-l recunoaște și el tot speră că sentimentele lui or s-o aducă înapoi, fără chestii care să te facă să fii mai bun, să vezi lumea în alte culori sau să te determine să-ți schimbi viața.

Nimic din toate astea.

O carte și-o poveste.
Dar scrisă atât de frumos, de cursiv, de acolo, încât am zis că dacă așa e literatura care se scrie azi, și așa trebuie să scrii ca să ajungi să te țină lumea minte, eu renunț la scris, că n-am nici o șansă. Iar eu am o părere foarte bună despre felul în care scriu.

O carte care m-a frapat nu prin poveste, știam deja povestea din film, ci prin toată fibra ei.
Mi s-ar părea impietate să-ncerc să redau în cuvinte felul în care omul care a scris-o și-a ales cuvintele. Combinațiile.
Sau cum a pictat pentru mine cu cuvinte. Cu jocuri. Cu întorsuri de fraze.
Sau felul în care am recitit bucăți întregi de mai multe ori nu pentru că nu le-am înțeles, ci pentru că erau atât de frumoase.
Pentru oricare dintre voi, ”frumos” poate sună banal. E felul meu de a traduce ”chapeau!”

Și pentru că nu vreau să fac nici recenzie, nici comentariu pe text dat, mai spun doar atât: dacă e o carte pe care s-o recomand, din alea multe pe care le-am citit de-a lungul timpului, acum, în prezentul de azi, recomand The book thief.

Published: June 21, 2015 | Comments: 13