filme

Cum să fii zen în câțiva pași simpli

În ultimul timp, toată lumea are nervi. Și dacă n-are, și-i face. Recunoaște! Colegul tău are nervi, vecinul tău are nervi, vânzătoarea de la consignație are nervi și da, cel mai important, tu ai nervi.

Căldura? Bag pula-n ea de căldură, fac un duș pe oră, și tot transpir ca un câine.
Concediul? Bag pula și-n el, că se termină prea repede și, la final, mai am 2 săptămâni pân` la salariu, și bani pentru 2 zile.
Vecinul? Bag și-n el, că acum și-a găsit să renoveze. Dacă nu vecinul, atunci vecinul de lângă, și tot așa. Tot cartierul renovează și nu se-aude decât murmurul suav de bormașină.
Violatorii din Vaslui? Să-și bage toată lumea-n ei, că nu mai intră o dată la-nchisoare, și din cauza lor tot on-line-ul a turbat de-a binelea.
Putin? Toată armata, că din cauza lui s-ar putea să se reintroducă stagiul militar obligatoriu.
UE? Și-n ei, că-s hoți și ne vor banii.
Romi, profesori, elevi care tocmai au dat bac-ul, gay, părinți care ar trebui decăzuți din drepturi, preoți, religie, legea antilegionară, firmele care n-au scăzut TVA-ul, institutul de meteorologie că n-a anunțat seceta, primarul că n-a amenajat bazine, presa, știrile contrafăcute, ăia care postează știri false sau știri de acu` câțiva ani pentru trafic, Pleșu că a reacționat la calomnie, Petronela că n-a știut să-și verifice sursele, câinii maidanezi că-s prea mulți, câinii cu stăpân, că se cacă peste tot și stăpânul nu strânge după, pisicile c-au intrat în călduri, păsările că ciripesc prea tare, berea că se-ncălzește mai repede decât o poți bea, colegul că-și trântește mouse-ul, pms-ul că vine prea repede și durează prea mult, părul că s-a decolorat de la soare, dietele că se țin cu sacrificii, veganii că pun egal între cei care mănâncă carne și ăla care l-a omorât pe Cecil, fumătorii că poluează aerul, nefumătorii că vin cu argumente stupide, hingherii că ți-au dat amendă când n-aveai bilet, tanti de la asociație că-n mod clar umflă facturile, mămicile că pun poze cu Pamperși murdari pe Facebook, non-mămicile că nu înțeleg tantrum-ul, vaccinul că provoacă autism, prietenul ăla care comentează bălării la orice, țânțarii c-au ieșit la vânat, c-a murit Jon Snow, feministele că bărbații îs misogini, bărbații că femeile-s misandre, tabere în jurul canalelor TV, tabere-n jurul vedetelor de carton, că nu mai demisionează Ponta, apa rece că-i caldă, aerul că există.

Ăștia sunteți voi. Nervii voștri. Doar câțiva dintre ei, desigur. Explodând fie cu voce tare, în discuții care s-ar putea foarte bine să se lase cu sânge, fie direct pe Facebook, unde se lasă cu carnagiu tastaturistic.

Eu? Eu sunt zen.
Eram și eu, înainte, un pachet de nervi. Orice nimic mă făcea să explodez instant. Să mă angajez într-o tiradă furtunoasă, să-nșir postări lungi și frumos argumentate, să-mi fac nervi, eliberându-mi nervii.
Acum sunt zen.
Văd nervii voștri, aș vrea să fraternizez cu unii dintre ei, să mă aprind și eu ca o petardă, să-mi iau tastatura și să scriu una bună, să le arăt eu lor (oricare ar fi acei ”ei”), să mă descarc, să urlu în cuvinte, să dau un knock out à la Tyson, să fac sânge pe pereți cu sângele vostru, să sfâșii jugulare cu dinții și să fiu the last one standing, ușor rănit, dar învingător. Și când m-așez la tastatură, sau înainte de a deschide gura, îmi dau seama că-s prea zen, și-o las baltă.

Nu, n-am fumat nimic. Nu, nu-s pe pastile. Nu, nu mi-a venit o moștenire fabuloasă, nici nu l-am descoperit pe dumnezeu, retrăgându-mă spre meditație în pustie. N-am aderat la „eat, pray, love”, care mi s-a părut o carte ușoară, ușor stupidă și cu filozofie pentru femei singure care au nevoie de filozofia altor femei singure, ca să se ridice. Nu m-am întâlnit cu Dalai Lama, să-și pogoare liniștea și înțelepciunea asupra mea. Nici măcar nu m-am apucat de sport sau yoga, ca să-mi eliberez nervii pe cale activă.

Pur și simplu am realizat că nu se merită. Nu se merită să-mi consum eu nervii mei frumoși pe banalitățile sau dramele altora.
În chestii actuale, latră alții. Mult, și mult înaintea mea, pentru că-s prea leneșă să știu ce se petrece, în momentul în care s-a petrecut. Și-ar fi redundant să apar cu a 152-a opinie pe același subiect. Așa că trec mai departe.
În chestii de vecini, muncă, șefi și nedreptăți sociale – toate trec. Și munca s-a terminat când ai terminat programul, și ce faci în personal e mai interesant decât profesionalul. Și dacă vecinul încearcă să-ți strice personalul, ignoră-l. N-are personalul lui de care să se ocupe. Nu-ți transforma vecinul în personal. Riști să ajungi ca el.

Închide net-ul. Pune o muzică care-ți place, indiferent de ce cred ceilați despre ea, bagă un film, stai dezbrăcat în casă, du-te și fă topless pe acoperiș, pune-ți căștile când mergi pe stradă, ignoră-i pe toți cei care nu-ți dau de mâncare, ignoră-i și pe ăia cu care n-ai împărți o bere, treci peste dramele celorlalți, ar putea fi ale tale, da` nu-s, nu mai simpatiza, nu mai empatiza, zâmbește doar pentru că vrei, nu pentru că trebuie, lasă-te afectat, bucurat sau întristat doar de ăla care-i lângă tine, orice chestie care poate fi rezolvată, se rezolvă și dacă nu te enervezi, în același timp, dar cu mai puține riduri și mai puțin stres, scroll down peste toate câcaturile care ar putea să te enerveze, deschide-ți o bere, ia-ți și-o țigară, fă-le-n ciudă ălora care-ți spun că astea te omoară, ia-ți vitaminele, mănâncă o pizza, fă 100 de flotări într-o mână, du-te și cumpără-ți dulci nimicuri și relaxează-te.

Știi că spuneam la început că-ți bagi pula-n tot ce-ți face nervi? Cu nervi și cu mânie? La figuratul negativ?
Ia-ncearcă să ți-o bagi de-a binelea. La figuratul pozitiv. Să nu-ți mai pese de nimic care nu te afectează direct. Pe tine, ca persoană. Și lista o să fie mult mai scurtă.
Și poate c-o s-ajungi la fel de zen ca mine.
O doză mică de nesimțire n-a stricat niciodată, nimănui. Și dacă alții îs nesimțiți cu tine, de ce n-ai fi nesimțit – pentru tine?

Zen and out.

Published: August 9, 2015 | Comments: 12

35 de chestii doar la americani

Am văzut mii de filme. Americane, englezești, indiene, franțuzești, nemțești, făcute de australieni, canadieni și coproducții cu frații noștri europeni. Nu mă dau în vânt după alea pe care toată lumea le clasifică drept ”inteligente” sau ”nu sunt pentru toată lumea”. Adică n-o să mă auzi că-s fan Tarkovski. Ba chiar recunosc, oricât de mult aș decădea în ochii unora, pe mine Tarkovski m-a plictisit. Că n-am răbdare să mă uit 2 minute la același cadru, care ar trebui să-mi transmită adâncimi întunecate și nemurirea sufletului. Urmat de un cadru aproximativ identic, dar care să-mi transmită opusul. Plus alelalte, foarte profunde, care se termină ca-n tren, și tre`să treci prin toată filozofia universală să te prinzi oareșcum ce se întâmplă. Dar la care ăștia, mai snobi, chit că n-au înțeles nici ei nimic, or să clatine atotștiutori din cap și-or să spună că ”puțini înțeleg”.
Îmi plac filmele alb-negru, color și tricolor în care pot urmări acțiunea, fără să casc de 3 ori până se schimbă cadrul.

Dintre toate filmele pe care le-am văzut, cele mai multe sunt făcute de americani, că-s la fel de prolifici ca Bolliwood-ul. Și, indiferent de cât de bun e filmul, nu poți să nu observi anumite chestii pe care da, doar ei le fac. Adică n-o să vezi nici un cunoscut care face chestia asta, n-o să întâlnești leit-motivul la nici o altă nație care filmează și, la cât de des se repetă, aproape că bag mâna-n foc că le fac și-n viața reală.

1. Copiii sau adulții care se-mbracă-n costume de Spiderman, clovn sau Batman și la care nu renunță cu lunile. Că trec printr-o pasă de personalitate sau au suferit o depresie și așa se apără de lumea exterioară. Și au și pretenția de a fi înțeleși și, eventual, compătimiți. Uneori refuză să și le scoată, inclusiv când fac baie.
Pentru copii – un șut în fund și treci în haine normale, pentru adulți – există o singură denumire ”attention whore”.
Da` la noi n-am văzut nici un copil cu personalitate sau adult deprimat care să facă asta. Și-am cunoscut destui, din ambele categorii.

2. Ședințele la psiholog, indiferent de vârstă și depresia generală, urmată de ani de terapie. Că despărțire, moarte, probleme de greutate, de integrare socială, de orice. Urmată de antidepresive. Și nu din alea pe bază de plante. Nu. Rețete cu antidepresive puternice și dependența de psiholog, din orice câcat. Te-ai tăiat cu cuțitul în timp ce făceai salata? Fuga, la psiholog, să nu rămâi traumatizat și cu o frică patologică de cuțite. Operație de apendicită? Antidepresive, să nu carecumva să resimți prea puternic pierderea mațului inutil. A murit cutare vedetă al cărei fan erai? Internare directă și terapie intensivă, să nu suferi prea mult pentru un om pe care nu l-ai cunoscut niciodată. Divorțează părinții când ai 40 de ani? Repede, intră în depresie din aia, cu tăiat de vene și pierdut de job, chit că te-ai mutat de 20 de ani de-acasă și vă vedeți doar de sărbători. Drama la superlativ.

3. În liceu îs 2 categorii: luzărși și vedete. După 20 de ani, toți luzărșii sunt persoane de succes și vedetele homeleși, alcoolici sau obezi.

4. Tot în liceu supremația vedetelor e atât de bine inoculată, că nimeni nu ripostează. Adică poți fi făcut de câcat zi de zi și nimeni nu zice nimic. Nici măcar tu, cel hărțuit. Adică 4 ani suferi ca un câine și nu explodezi.

5. Dacă explodezi, inevitabil apare o armă și niște morți. Pentru că nu poți riposta normal, cu un pumn bine țintit. Nu. Tre` să-ți aduci kalașnikov-ul, cuțitul și grenada și să omori și câțiva nevinovați. Pentru că n-ai fost la psiholog la timp, nu ți-ai luat antidepresivele și nici n-ai mai putut rezista să fii bătaia de joc a unor cățelandri, la fel ca tine.

6. La facultate, în speță la cursurile de literatură, se emit idei la fel de profunde pe cât le emiteam noi în clasa a 5-a. Cu ce comentarii se făceau la noi în liceu, îți dai teza de doctorat.

7. Poți da în judecată pe oricine, oricând. Cu cât e cazul mai neverosimil, cu atât se vor îngrămădi avocați mai mulți și cu reputație majoră să te reprezinte pro-bono. Vrei să dai brânza în judecată pentru că s-a infiltrat în pizza ta, cu toate că știi că ai intoleranță la lactoză? Nici o problemă! Cel mai mare lanț de pizzerii și cea mai mare fermă de brânză îți vor plăti daune de milioane de dolari, pentru că în mod clar există o hibă juridică pe undeva, pe care avocatul tău extra-deștept, cu veleități de detectiv, medic și agronom o va descoperi!

8. Prom-ul e dă big shit. Adică balul de sfârșit de liceu. Nu contează cum ai fost tot liceul, nu contează cât de tare îți urăști colegii, nu contează că ți-ai rupt piciorul cu o seară înainte, TREBUIE să ajungi la prom! Și, de cele mai multe ori, luzăr-ul ăla de mai sus devine regele/regina balului, pe motiv de cine știe ce întorsură de situație. Și toți au limuzină, și toți vor să și-o pună în seara de prom. Virgin? E momentul să nu mai fii! Nevirgin? Ce prinzi în seara aia se pune dublu, dacă nu chiar triplu! Plus : toate fetele vor să meargă la bal cu fotbalistul-minune, toți băieții cu prima-majoretă. Indiferent de cât de mult și-ar fi dorit să le spargă fața timp de 4 ani, cât a durat liceul.

9. Oricât de încrâncenată ar fi o persoană în a face ceva rău, mereu o să poți să-i schimbi părerea cu un discurs profund, de genul ”universul e acolo pentru tine. Gândește-te la fosta ta soție, care a murit acum 30 de ani, și-ar fi dorit să fii atât de violent acum? Și ce contează că părinții te-au abandonat la naștere? În sufletul tău există puterea de a ierta și de a merge mai departe!” Vrăjeli din astea la care, la noi, nu pică nici ăia de 5 ani, darămite adulți supărați pe viață. La americani, se pare că ține.

10. De Crăciun o să ningă în toate zonele în care, meteorologic vorbind, e imposibil să ningă.

11. Cel puțin un american a fost adoptat, inversat la naștere, fertilizat in vitro, cu un geamăn de care n-a știut toată viața, cu cel puțin un părinte vitreg, cu un tată alcoolic, cu o mamă care a fost bărbat înainte de a naște sau, pur și simplu, ignorat de părinții reali și crescut de bonă care, obligatoriu, vine din Mexic și-o cheamă Maria sau Lupes.

12. Cel puțin un american află amănuntele de mai sus de-abia în momentul în care are nevoie de un transplant grav, gen rinichi sau măduvă.

13. Toate resentimentele, certurile, anii de chin și nedreptăți se rezolvă cu ”I`m sorry” și ”I love you”. Atât e de ajuns pentru a trece peste orice.

14. Orice american care se respectă va intra în casa oricui, doar pe motiv că ușa era deschisă.

15. În momentul în care aude zgomote în casa în care știa că e singur, va întreba cine e acolo.

16. Dacă va observa că e cineva care încearcă să-l omoare, nu va face chestia logică, adică să fugă, va rămâne pe loc și va începe să țipe. Eventual cu ochii închiși și mâinile la urechi.

17. Fiecare american a fost violat, abuzat de un părinte sau un unchi, legat în beci, bătut de partener și, măcar o dată, pozat dezbrăcat în vestiar, la liceu.

18. Are niște amintiri reprimate din copilărie, pe care și le va aduce aminte de-abia în momentul în care descoperă o persoană dispusă să-l iubească, dar pe care o rănește, din cauză că și-a adus aminte.

19. Persoana aia îl va ierta numai și numai dacă îi umple apartamentul cu flori, o cere în căsătorie la un meci important, direct pe ecranul mare sau cântând ceva romantic, în mijlocul terenului.

20. Orice cerere în căsătorie va trebui făcută în dublu: persoanei în cauză, și tatălui persoanei în cauză.

21. Dacă părinții nu sunt de acord, relația va fi încheiată. Sau se va consuma, și marea împăcare va veni peste 20 de ani, când unul dintre ei va avea nevoie de ceva de la punctul 11.

22. În situații de criză, nici o mașină americană nu pornește din prima.

23. Oricât de săraci ar fi, oricât de gol ar fi frigiderul, mereu vor exista cutia cu înghețată, berea și, eventual, o sticlă de whiskey păstrată pentru ocazii speciale.

24. Orice american a fost, la un moment dat, la întâlnirile alcoolicilor anonimi, nimfomanilor anonimi sau orice, dar anonim să fie.

25. Orice scriitor care se respectă e alcoolic și-l are ca idol pe Salinger. Sau Hemingway.

26. Se va găsi mereu o editură să te publice când te aștepți mai puțin, pe bani mulți și pe versuri haiku second-hand.

27. Criminalul în serie va avea o boală de piele și manie să-și facă mască din fața victimelor. Cusută cât mai barbar, cu sfoară și fundiță la spate.

28. The boy always gets the girl. Doar dacă nu e film din ăla, în care the boy rămâne cu buzele umflate, și the girl gets the girl. Sau the girl se sinucide, provocând punctul 1 și 2.

29. Întotdeauna personajul principal reușește să cumpere ultimul curcan, ultimul brad, ultima sticlă de sirop de arțar.

30. La depresie merge întodeauna, pe lângă rețeta de la farmacie, brânza la tub, frișcă la tub,biscuiții cu ciocolată, înghețata și mâncarea chinezească.

31. Indiferent de religie, nu uită să spună rugăciunea înainte de masă, ținându-se strâns de mâini.

32. Mireasa se răzgândește neapărat în ziua nunții. Nu până să facă toate pregătirile, să vină toți invitații și să-și fi îmbrăcat rochia.

33. Dacă nu se răzgândește ea, atunci în mod clar îl prinde pe mire cu pantalonii în vine, în ziua nunții, cu domnișoara de onoare. Pentru că până atunci nu au avut nici timp, nici chef.

34. Personajul o să descopere că are voce magnifică de-abia după x ani, tocmai în momentul unui concert important.

35. Mereu e mai complicat decât pare.

Filmele românești au pata pusă pe înjurat demodat, alea franceze pe efectul Lolita, englezii pe drame cu copii și preoți, da` americanii îs, de departe, cei mai clișeiști și dereglați. De contrazis, sau de completat.

.

Published: January 2, 2015 | Comments: 8

35 de motive pentru care ești deja bătrân

Da, știu, o să citești titlul și-o să zici că la în jur de 30 de ani nu ești bătrân. Bătrân ești după 60 de ani. Că încă nu ești înțelept, cu păr alb, cu nepoți, cu apartament cumpărat din bani proprii, nu cu credit, că încă n-ai riduri, că nici măcar în floarea vârstei nu ești, că pân` la urmă nu contează cifra, contează cum te simți etc.

Dar ești bătrân. Asta e. Obișnuiește-te cu gândul.
Nu bătrân ca pensionarii care-ți vânează locul în autobuz, nici ca vecina care te spionează pe vizor, nici ca bunica care-și aduce aminte de cum a fost în al doilea război mondial și pentru care maximum de impuditate era să-și arate glezna dar, totuși, bătrân. Și-o să-ți spun de ce.

1. Dacă nu ți-ai schimbat buletinul pe motiv că l-ai pierdut sau că te-ai măritat, cel mai probabil la anu` îl schimbi că expiră. A doua oară. Și da, primul tău buletin a fost din ăla cu foi și coperți plasticate, de care ai fost extrem de mândru la 14 ani. Adică da, acum măcar 10 ani.

2. Ai fost în ultima generație care n-a dat examen de capacitate ca să intre la liceu. Sau prima care l-a dat.

3. Cutare se plânge că nu mai e așa tânăr. Când întrebi ce vârstă are, îți răspunde melancolic ”ehei, am deja 24 de ani”. Și-ți vine să-l împuști în rotulă pentru că, dacă la 24 de ani el e bătrân, tu ești deja o hoașcă.

4. Pentru ăștia din jur, comunismul e o perioadă istorică la fel de îndepărtată pe cât e pentru tine evul mediu. Sau renașterea. L-au învățat la ora de istorie în clasa a 2-a, în timp ce tu ai trăit în el. Eventual pionier.

5. Când le spui povești de atunci, te ascultă la fel cum o ascultai tu pe bunica, atunci când povestea despre nemții care îi cedau locul în autobuz și-i dădeau ciocolată și despre cum era la ea la școala de fete, la pension.

6. Lucrezi și-ți plătești singur facturile de mai mult de 5 ani. Cu carte de muncă. Și știi ce-i ăla impozit de venit, declarația la finanțe și asigurarea medicală.

7. Când vine vorba de jocuri, tu încă suspini după Tanks și Hercules. Iar table, șah, remy, ȚOMANAP, avioane, pâinile, spânzurătoarea și poker ai învățat să joci cu adversari reali, nu on-line.

8. Tamagotchi-ul cu un singur personaj la care ai sperat tu câteva crăciun-uri la rând se vinde ca vintage pe net. La fel și Tetris-ul.

9. Ai mai mulți ani decât avea diriga ta din clasa a 5-a și ești de-o vârstă cu proful pe care atunci îl considerai bătrân.

10. Dacă tu n-ai, colegii tăi din gimnaziu deja au copii. Care au intrat deja la gimnaziu.

11. Guma Turbo de acum nu are surprize la fel de mișto ca atunci când făceai colecție. Și știi și de Minti, Tipi-Tip, Kent, Koukouroukou, Bonibon, Topi-Top, Tropicana, guma Sindy, Brifcor, OtoMoto, ciocolata Scufița-Roșie și Kiss, cocoșeii de zahăr și semințele de la țigani, iar înghețata era doar vafă de ciocolată sau de vanilie.

12. Înainte puteai să lucrezi de la 8 dimineața, să ajungi acasă, să party-party într-un bar, să dormi 4 ore și, a doua zi, s-o iei de la capăt. Constant. Acum tre` să dormi măcar 8 ore ca să fii funcționabil.

13. Mahmureala nu mai ține câteva ore, ci o zi. Uneori două, dacă s-a lăsat grav, cu toată noaptea pierdută. Iar aspirina nu mai e la fel de eficientă pe cât era odată. Dar e indispensabilă.

14. Trosnești din toate vertebrele și parcă ai prins și-un început de reumatism.

15. Ai în geantă pastile de stomac, fiere sau colon, fără să ai probleme cu motivație medicală.

16. Încă mergi pe principiul conform căruia viața de noapte începe după ora 22, și nu-i înțelegi pe cei care ies la o bere la ora 5 după-amiaza. Nici cafenelele care închid la 00. Pe vremea ta…

17. Chiar ai început să folosești ”pe vremea mea”.

18. Folosești și ”copiii”, cu sprânceana ridicată către cei cu măcar 5 ani mai mici, uimit fiind de câtă energie pot avea, sau de ce chestii îi fac să râdă spasmodic.

19. Te enervează și te amuză în același timp invitația de a te uita în buletin când spui că te doare ceva, sau că nu mai ții la delilah cum țineai odată.

20. Ai votat la prezidențiale de măcar 2 ori.

21. Copilul vecinilor îți vorbește cu ”dumneavoastră”, vecinul îți spune ”săru` mâna” și pe stradă mămicile își atenționează copiii cu ”las-o pe tanti să treacă”.

22. Te sperie ideea că în week-end o să primești invitații de ieșit, când tu nu vrei decât să dormi. Sau să lâncezești. Și modelul tău în viață e leneșul ăla care e ajutat să treacă strada, sau loris-ul Kinako. Dacă nu știi cine e, căută pe net. Dacă nu știi să cauți pe net, atunci chiar ești foarte bătrân.

23. Nu ți se pare deloc ciudat să te uiți la filme făcute în anii `90. Ba chiar te identifici cu personajele. Purtai și tu haine din alea, ascultai aceeași muzică și aveai aceleași hobby-uri. Și compul cu ecran negru și cu scris verde ți se pare atât de familiar.

24. Te deprimă să afli câți ani au personajele din Beverly Hills 90210 sau Saved by the bell. Și da, nu pierdeai nici un episod. Și multe din chestiile din Star Trek nu mai sunt SF, au devenit realitate.

25. Încă mai crezi că telefonul e în primul rând pentru vorbit, nu neapărat pentru ascultat muzică, intrat pe net sau făcut poze. Atunci de ce ar mai exista mp3-player, comp sau aparat foto?

26. Ai văzut procesul Ceaușeștilor în direct. Și ai și înțeles ceva din el.

27. Ai poze alb-negru, developate de pe film, cu margini zimțate și hârtie din aia groasă, frumos așezate în albume foto. Și poze color pentru care ai adunat din banii de pachet ca să le developezi. Și știi foarte bine ce-nseamnă developat de poze.

28. Și măcar o poză cu tine bebeluș, în fundul gol, pe pătură. Sau cu ursul împăiat, la munte. Sau cu maimuța, la mare.

29. Ți se pare ciudat să pui costum de baie copiilor sub 3 ani. Și la fel de ciudat să vezi poze cu bebeluși goi pe facebook.

30. Poți spune clar că nu mai ai mofturi, ci tabiet-uri sau dependențe.

31. Milf-ul după care salivează toți e cu 3 ani mai mare ca tine. Dacă ai avea copil, ai trece drept milf.

32. Melodiile trecute mai nou la ”oldies but goldies” le ascultai drept hit-uri în adolescență. Ce considerai tu ”oldies” e în prezent pe același plan cu Mozart. Clasic.

33. Cu hainele pe care le purtai în adolescență, fierul de călcat de atunci și posterele de pe pereți ai putea face bani buni, de la colecționari de vechituri.

34. Știi diferența între ”milițian” și ”polițist”, și-ntre ”tovarăș” și ”domn”.

35. Citeși asta și dai nostalgic-afirmativ din cap.

Dacă te-ai recunoscut în măcar 20 din chestiile de mai sus, da, ești bătrân. Obișnuiește-te cu ideea.
Drept consolare, data viitoare – lista cu motive pentru care ești încă tânăr. N-aș vrea ca din cauza mea să crească rata de sinucideri printre gerascofobi.

Published: November 22, 2014 | Comments: 20

Omidee, Daniela și Aschiuță și alte povestiri

Azi în taxi mi-am adus aminte de ce urăsc emisiunile pentru copii și, mai ales, emisiunile radiofonice pentru copii.

Vreo doi adulți se scălâmbăiau în direct, făceau ca toți dracii și așa îmi imaginez eu că reacționează persoanele posedate, nu ca aia din Exorcistul.
Când le treceau dracii, săreau la vocea aia de adult cu retard mental sever, undeva de la 80% în sus.
Imaginați-vă o voce masculină, care se simte că e masculină, încercând să vorbească ca un copil de 3 ani care e costumat în pasăre. Și pasărea are idei și impresii.

Pe lângă adulții retardați, în studio mai erau și vreo 3 plozi, din ăștia de n-au încă vocea definită, nici consoanele toate învățate, dintre care unul zbiera isteric că vrea să plescăie afară, că înăuntru nu se poate plescăi. Adultul pasăre îl contrazicea, că mai bine se plescăie înăuntru, exemplificând și împroșcând cu salivă microfonul. Plodu` zbiera că nu, că el vrea să plescăie afară. Și-au ținut-o așa vreo 2 minute, până s-au decis să-și ia pauză publicitară.

Și-atunci m-a lovit: adulții care fac emisiuni pentru copii au impresia că le fac pentru copii retardați. Care nu pricep decât dacă le silabisești. Și dup-aia repeți, silabisind mai rar. Altfel nu-mi explic de ce insistă să-și schimbe vocea. Toți vorbesc la fel. Rar, puțin peltic, subțire și mieros, cu un soi de gâlgâit sinistru din gât. Dacă atunci când eram mică mă enervau teribil, acum am impulsul de a le trimite un pumn direct prin monitor.

Să ne aducem aminte de Club Anda și Omidee sau de Daniela și Așchiuță?
Dacă ați copilărit cumva în același vremuri cu mine, știți despre ce vorbesc.
Presupun că li se părea că atrag public dacă se costumează stupid și-și trag voce care atrage pedofilii și clovnofilii.
Total greșit!
Atrăgeau public pentru că erau jenanți și ridicoli și pentru că n-aveai la ce altceva să te uiți.

Și dacă pe la 7 ani nu mi se păreau jenibili, undeva pe la 8 mi s-a luminat creierul. Da` tot n-aveam altceva mai bun de văzut, că am fost copil din ăla care n-a avut cablu până târziu. Undeva prin gimnaziu.

Magicianul era genial. Cât nu apărea el. Sau cât făcea povești din alea gen piesă de teatru. Dar era primul. Era Magi și țin minte și acum că l-am văzut live, la Sala Sporturilor, și-am regretat mult timp că n-am reușit să-mi dea un autograf. Mi-a frânt inima atunci și-am trecut cu greu peste traumă. Și-acum când îl văd pe Marian Râlea la teve, nu realizez din prima că e un actor și are un nume propriu și personal. Îmi vine să-l scutur bine de guler și să-i repet până-i intră bine de tot în cap: Tu nu ești Marian, ești Magi!

Pe Arlechino nu l-am suportat din prima, că părea așa, între psihopat și libidinos. Dacă aș fi știut atunci termenii ăștia selecți. Nu. Atunci pur și simplu mă enerva și-mi stârnea un fior nu tocmai pozitiv. Dar avea și el povești frumoase, pentru care-l iertam. Cumva.

Tip Top Minitop mă fascina. Că eu nu cântam frumos și, de fiecare dată când încercam să-mi exprim liber talentul, țipa careva la mine să tac, că nu vreau să sparg geamurile. Și-mi plăcea și de Ioan Luchian Mihalea. Cred că când a murit am avut una din primele contacte conștiente cu moartea. Asta nu m-a împiedicat să mă uit la emisiune și fără el.

Ce mai era? Feriți-vă de măgăruș, Ba da, ba nu și dup-aia am încetat să mă mai uit la din astea pentru copii, că mă lovea din ce în ce mai grav falsitatea. Oamenii ăia parcă făceau teatru radiofonic din 1970. Cred că de atunci urăsc umorul simplu, ăla la care pică toată lumea și după care se aud râsete și aplauze. Și, chit că nu făceau emisiuni pentru copii, nu i-am suportat nici pe Stela și Arșinel, Țociu și Palade sau Nae și Vasile. Că dacă-mi dai mur în gură, am impresia că mă iei de prost.

Revenind la emisiunile pentru copii și, mai ales, la alea radiofonice. Nu le înțeleg rostul. Plodul o să fie fericit dacă-i bagi orice, de la desene animate până la povești pe placă. Sau cd, sau tabletă, că presupun că plozii de azi nu știu exact ce-i ăla un pick-up. Îl văd doar la muzeu, ca piesă de colecție, și-au impresia că e un soi de patefon. Mi se pare normal, că nu ești bătut în cap să lași pick-up-ul pe mâna plodului. Dar sunt mulțumiți cu orice. Oricum nu pricep și, la vârsta la care încep să priceapă, deja își aleg singuri muzica și trec direct la filme. Pentru copii, dar filme.

De ce mai faci emisiuni radiofonice pentru copii? Sunt această pată neagră în istoria radio-ului, mai ales dacă te încăpățânezi să le faci pe același format ca acum 40 de ani. Repet: copiii nu mai folosesc pick-ul, nici radio cu lămpi. De ce să le faci emisiune ca și când ar folosi?

Plus că nu e nevoie să-ți schimbi vocea într-un mod hidos, nu-i nevoie să folosești babyvoice, nu trebuie să te strâmbi. Știi că înțelege și dacă vorbești normal cu el, nu? Dacă nu înțelege, poate ar trebui să-l duci la medic. Neuropsihiatru.

Oricum. Acum mi-am adus aminte de diapozitive și diafilme. Și de cât timp pierdeam, uitându-mă obsesiv-compulsiv la ele. Le știam pe de rost, și tot mă fascinau. A, da, și avea și-un diafilm în rusă despre Lenin și pionieri sau ceva. Era foarte patriotic și plin de sentiment. Pe ăla l-am văzut cel mai rar. Nu mă săturam, în schimb, de diapozitivele din Moscova. Aveam vreo sută ca popa, pe care le vedeam iar, și iar, în timp ce ascultam pentru a mia oară Slugă la doi stăpâni, da, la pick-up. Ce vremuri!

Și chiar și acum aș fi în stare să mă uit la zeci de diapozitive și da, mi-am dat jos Slugă la doi stăpâni. Pentru că atât sunt de obsedată!

Published: July 19, 2014 | Comments: 8

Nu sunt antisocială. Mi-e lene de voi

N-am nimic cu persoanele care se trezesc la 7 dimineața în fiecare dimineață, au din prima un zâmbet tatuat pe față și sunt gata să răstoarne nu munții, ci casa, într-un efort teribil de a face fiecare colțișor să strălucească. Apoi să mai și fie active până târziu în noapte, cu același zâmbet de vioiciune și bună-dispoziție. Un soi de ”cu săpun mă spăl, și cu apă rece”.
N-am nimic, c-așa funcționează ele. Și nu le discriminez, și nici nu le fac din ăsta un defect de moarte, atât timp cât mă lasă să funcționez în ritmul meu.

Ritmul meu presupune să stau. Ritmul meu presupune 5 zile în care mă târăsc la serviciu și-n care să sper la week-end-ul eliberator. Week-end-ul meu care presupune să STAU. Cu rare zvâcniri de energie, care vin, le consum, și-apoi mai stau oleacă. E obositor să stai, și eu trebuie să mă odihnesc după ce-am stat, stând încă o tură.

Și toți sunt entuziasmați. Toți vor să te vadă, să te scoată la o bere, să te facă să socializezi, să vorbească și să-ți povestească câte-n lună și-n stele, să se plângă, să se laude, să te facă un bowling, sau un patinaj artistic, sau o excursie care presupune să te trezești cu noaptea-n cap, să se adune cu tine pe post de oaspete de onoare și să râdeți, să vă distrați și să vă bucurați. Tortură! Blestem și groază, dacă ești ca mine.

Eu vreau să stau. Să mă gândesc de două, poate chiar 3 ori dacă-mi trece prin cap să ies din casă, să mă asigur că asta vreau cu adevărat și de-abia dacă după cele 3 gândiri răspunsul e tot afirmativ, să mă autoconving să ies. De cele mai multe ori, după a doua gândire mă autoconving să mai stau puțin. Pentru că week-end-ul meu nu e șansa de a evada în societate, e șansa de a evada din societate.

Să mă trezesc nu la 12, ci la 4 după-amiaza, să mă târăsc efectiv din pat, să-mi permit o oră-ntreagă-n care să-mi beau cafeaua, să nu trebuiască să mă mișc decât pentru a-mi aprinde țigara, să joc jocuri autiste cu fructe vesele, să ascult muzică din care nu pricep nimic pentru că nu-s încă activată, să nu fiu nevoită nici să răspund la telefon, nici la mesaje, să mă mut în bucătărie pentru a doua cană de cafea care să mai țină încă o oră, și-apoi să știu că nu sunt nevoită să fac nimic. Nu-s nevoită să răspund politicos, să zâmbesc de complezență, să fac conversație pentru că trebuie, să-mi așez șuvițele rebele, să-mi caut haine potrivite pentru cine știe ce ocazie, să-mi fac manichiura sau să fac act de prezență.

Să nu trebuiască să ies decât după țigări și-o bere și să stau. Că asta-mi place mie să fac în perioada asta: să-mi lâncezesc week-end-ul. De neconceput pentru persoanele care de-abia așteaptă week-end-ul ca să facă chestii relaxante pentru ele, istovitoare pentru mine.

Și fiecare vineri e un stres total, pentru că vinerea-și aduce lumea aminte de tine și, ia uite, 2 zile libere, ce să fac eu? Ia s-o sun pe Camelia, s-o scot din casă la o șuetă. Stau cu inima strânsă-n fiecare vineri, concepând refuzuri grațioase și motive atent selectate, pentru că-s puțini ăia care cedează când le spui doar că n-ai chef. De obicei, se insistă și ți se aruncă și zicala aia cu pofta vine mâncând, într-o încercare malefică de a te scoate din ritm și din lâncezeală.

Nu vreau invitații. Sunt terorizată de iminentele invitații. Când am chef, de obicei lansez eu invitația și nu mă supăr la un refuz, că-nțeleg lipsa de chef. Nu lipsa de chef pentru o anumită persoană, lipsa de chef pentru toată lumea.

E atât de greu de priceput că alea 2 zile le vreau special pentru mine, într-o retardare totală, și că-mi doresc week-end-ul ăla care să vină și să treacă fără să tragă nimeni de mine și de persoana mea minunată, fără de care petrecerea nu-i petrecere? Nu un week-end anume, fiecare week-end, până când mă satur de stat.

Pe cât de mult aștept sfârșitul de săptămână, pe atât de mult ajung să-l urăsc, din cauză de insistență.
Eu nu strivesc corola de minuni a sâmbetei nimănui.
Nu-mi transformați sâmbăta-ntr-o altă zi de muncă. Nu-mi faceți săptămâna lucrătoare de 7 zile.

Pentru mine e muncă să tragi de mine-n week-end. E muncă să mă obligi să ies din casă. E muncă să fac act de prezență. E muncă, și-mi ajung 5 zile.
Lăsați-mi măcar 2 pe care să le simt stând, la fel de intens pe cât le simțiți voi făcând lucruri inimaginabile pentru mine.
Lăsați-mă să stau și nu mă judecați pentru asta. E stilul meu de a hiberna și mie-mi place, măcar din când în când, să hibernez în liniște.

Published: February 21, 2014 | Comments: 10