guru

Despre smerenie

A expirat faza cu legea antifumat. Aia care a transformat realitatea și realitatea virtuală într-un câmp de luptă între fumători și nefumători. Sărit la jugulară, aruncat cu blesteme, sânge pe pereți, a dat primăvara, promisiunea unei schimbări de lege, totul a reintrat în normal.

A fost de ajuns o melodie de câteva minute, cu un mesaj simplu, arhirepetat și cumva resuscitat acum pentru ca totul să redevină câmp de luptă. Imposibil să n-o știți. De câteva zile-ncoace tot netul vuiește de păreri pro și contra religie, pro și contra Taxi, pro și contra lemn.
Că e satanistă. Ba e atee. Ba e catolică. E comandată. E propagandă. E metodă de a atenta la integritatea neamului românesc. Trădători de țară. Non valori muzicale. Afoni. Lipitori. Profitori pe subiect. Afurisenii. Trei cruci. Anateme. A, da, și injurii. Că fără injurii nici o tabără nu se simte destul de cu 3 coaie. Nici măcar aia ultrareligioasă, care a uitat că nu e bine să dorești răul aproapelui.
Dă-i până nu mai mișcă, că s-a pus în calea vrerii lui dumnezeu și-a catedralei sale! Dă-i până-l umpli de sânge, dă-i până-i arăți că dreptatea domnului se face cu pumnul, nu cum scria pe undeva prin Biblie că se face cu bunătate. Ce-ți trebuie chiar să știi ce scrie-n cartea aia, dacă poți să-l pui pe antichrist cu botul de labe dându-i la ficați? Dă-i!

Am văzut videoclipul.
Poate sunt incultă muzical, dar mie mi-a plăcut.
Poate sunt și pseudo-intelectuală, dar mi-a plăcut și mesajul. Simplu, arhirepetat și cumva resuscitat acum, dar e dovedit științific faptul că unele chestii trebuie repetate de mii de ori până să fie pricepute de mulțime. Dovadă faptul că gloata a sărit de cur în sus și-a dat-o tare cu ”da` ei de ce nu sunt smeriți?”
Da, am avut răbdarea și masochismul de a citi mii de comentarii. Mii. Care mi-au dovedit încă o dată că da, majoritatea oamenilor sunt proști. Răi, inculți, pioși, religioși, spălați pe creier dar, mai ales, proști.

Pentru că nu poți fi câtuși de puțin deștept, să ai măcar un neuron care zvâcnește într-o sclipire de inteligență și să susții că AVEM NEVOIE DE CATEDRALA MÂNTUIRII NEAMULUI! Noi! Noi avem nevoie, ca popor care s-a dezvoltat de la Ștefan cel Mare și Sfânt, și dacă nu făcea Ștefan biserici, unde am mai fi ajuns acum? Și pentru ce a murit Constantin Brâncoveanu și toți martirii? Și trădătorilor de țară, care stați în vile, și vă lăfăiți în excursii peste hotare, și vă-mbrăcați de la case de modă, și divorțați, și preacurviți, și adulterinilor, tocmai voi v-ați trezit să predicați despre smerenie și să-nvățați biserica cum să-și facă datoria față de bietele suflete care își așteaptă alinarea și viața cea veșnică?

Este peste puterea mea de înțelegere să-mi dau seama cum, în 2016, există oameni care încă gândesc așa. Și nu vorbesc despre bătrânica din vârf de munte, care are 70 de ani, acces la un singur post de televiziune, în cel mai bun caz, și care se duce la bisericuța ei, tot în vârf de munte, și-l consideră pe popă drept trimisul lui dumnezeu, undeva foarte aproape de sfinți, și care i-ar da tot ce are, pentru un loc asigurat în rai.
Nu. Vorbesc despre oameni născuți și crescuți cu acces la informație. Educați. Citiți. Școliți. Care ar trebui să fie capabili să filtreze informația și s-o judece cu propriul creier. Să compare date. Să facă paralele între trecut și prezent. Să vadă că era ok în secolul 16 să crezi orbește în biserică, dar că-n secolul 16 nu erau nici educați, nici informați. Că e în continuare o spălare de creier și-un abuz de putere, nu o promisiune sigură spre un rai veșnic.
Nu înțeleg cum, în situația asta, ei nu văd evidentul.

Că-n biserică mergi să te rogi, dar nu ți se poate face operație de apendicită. Că, dacă te rogi, nu scapi de operația de apendicită, decât dacă faci peritonită și mori. Că n-ar trebui să existe monopol pe lumânări. Că n-ar trebui să bagi copilul de 3 ori în apă ca să-l botezi, că e posibil să răcească, să se sufoce sau, pur și simplu, nu văd relevanța și utilitatea acestui gest barbar. Că încă citesc și se bazează pe o carte scrisă acum o mie și ceva de ani. Că n-ar trebui să plătești pentru nuntă, botez, înmormântare, mai ales că nu-ți dă nimeni chitanță pentru asta, deci tu – plătitor de impozite – dai niște bani pentru care nu se plătesc impozite. Că sunt mai multe biserici decât oameni care să le umple. Că banii care se duc la culte – și sper să se observe că spun ”culte”, nu BOR, pentru ultraortodocșii care s-ar putea ataca – ar putea să se ducă în educație.
Pentru ca profesorii să aibă salarii decente, care să-i motiveze să nu-și mai bage picioarele în meseria lor, în așa fel încât copilul tău să aibă acces nu doar la educație, ci la educație calitativ superioară. Și în medicină, pentru ca medicii să nu mai plece în afară, și spitalele să fie dotate ca lumea, nu să mori pe targă din cauză de infecții și bacterii, și să nu mai fie nevoie de noțiunea de șpagă. Și-n justiție, în oameni care să respecte legea, care să fie motivați să umble pe stradă, să-ți dea amendă dacă ai scuipat pe jos, dacă ai aruncat gunoiul pe geam, dacă nu ai strâns după câinele tău, dacă ai abandonat un animal, dacă ți-ai băgat copilul sau nevasta în spital, dacă ai încălcat limita de viteză, dacă n-ai acordat prioritate, dacă ai trecut pe roșu. Și să fie atât de bine plătiți, și atât de mulțumiți de jobul lor, încât să nu fie tentați să ia șpagă, ca să te facă scăpat. Să bagi bani într-un sistem în care lumea nu are cum să fie coruptă, pentru că n-are de ce.

Bani care să se ducă în toate astea, nu în popi care-și plimbă sutana în mașini de lux. Nu în popi care profită de bucuria sau durerea ta ca să mai stoarcă niște bani. Nu în biserica care-și cere averea secularizată acum o sută și ceva de ani. Nu în profesori de religie care amenință copiii că, dacă mint, vor fi loviți de mașină. Nu în oameni care tună și fulgeră că, dacă nu respecți voia domnului, ajungi în iad, dar care-s primii care nu respectă voia cu pricina. Nu în grandomanie, nu în opulență, nu în promisiuni invizibile. Banii ăia, care de la stat se duc direct la culte, să se ducă spre locurile unde chiar sunt lacune. Că biserica nu duce lipsă de pupători de moaște, ba chiar îi are în exces.

Există un calcul care spune că, din impozitul pe care îl plătesc eu, 50 de bani pe lună se duc la BOR. Adică 6 lei pe an. Că nu e atât de mult. Înmulțește asta cu câte persoane muncesc și câte persoane ”plătesc” BOR. Deja nu mai pare atât de puțin, nu-i așa?
Și nici măcar suma aia cu multe zero-uri care rezultă nu e problema. Problema mea e simplă: eu nu vreau să dau 6 lei pe an la BOR. De ce aș vrea să dau fie și 1 ban unei instituții căreia nu-i văd sensul? Unei autointitulate religii în stat? Unor oameni care au decis din start că eu, ca persoană, o să ajung în iad? Care încearcă să oprească legalizarea PACS-ului, unde PACS înseamnă doar un act juridic și n-are nimic de-a face cu dumnezeul lor? Care încearcă să impună cum să trăiești, cum să faci sex, dacă să faci avort, în ce zi ai voie să mănânci ce, când ai voie să speli și, eventual, de câte ori pe zi să te caci, doar pentru că sfântul duh le-a transmis direct, fără înregistrări, voința lui?

Și totuși dau. Nu pentru că vreau, ci pentru că trebuie.
Pentru că smerenia trebuie să fie a mea, și banii ai lor.
Pentru că, atât timp cât au gloata de partea lor, și-o țin cât mai puțin informată și cât mai mult sub papuc, cât mai spălată pe creier și cât mai mult cu frica în sânge, smerenia e pentru gloată, nu și pentru ei.

De asta mi-a plăcut mie melodia de la Taxi. Nu pentru valoarea ei muzicalo-stilistică. Nu pentru că ar fi o melodie pe care aș pune-o în cască. Pentru că au reușit să adune niște oameni care să repete ceea ce cred și eu. Și pentru că, dacă din gloata aia de mai sus se trezește măcar 1 să deschidă ochii și să-ncerce să gândească singur, atunci melodia aia, oricât de afonă ar fi, și-a atins țelul.

Published: April 10, 2016 | Comments: 13

De încă un an nou

Cumva toate textele din perioada asta par triste. Nostalgice. Melancolice.
Cumva cu toții așteaptă să se ducă anul ăsta, și nu prea.
Cumva te-agăți de părțile care-au fost bune, pentru că el trece și ție ți se adaugă la catastif încă unul.
Cumva îl vrei terminat și, cumva, vrei să-l mai vezi o dată.

Nu pun în balanță nimic. Pentru că, atunci când cântărești, o să tragă mai greu partea care vrei tu să tragă mai greu.
A fost bun? A fost!
A fost rău? Ohoo, și-ncă cum!
A fost mai mult bun, sau mai mult rău? Depinde când mă-ntrebi. Depinde dacă mă-ntrebi când râd, sau dacă mă întrebi atunci când plâng.

Anul ăsta a fost așa. Cu timp foarte mult și cu timp care a trecut prea repede. Cu lucruri pe care vrei să le uiți instant, și cu lucruri pe care nu vrei să le uiți niciodată. Cu drame și cu veselii. Cu întrebări fără răspuns, și cu răspunsuri pe care nu voiai să le știi. Cu prea multe țigări, și cu amenințarea că n-o să mai fie voie să fumezi. Cu cafea la cisternă și cu paranoia că faci infarct. Ipohondru și exaltat. Nervos și letargic. Aventuros și leneș.
Anul ăsta a fost un dicționar de antonime.

Au fost și constante. Constante care au fost și-n anii trecuți, constante care ar trebui să rămână constante. Variabile – probabil mai multe. Noroc că n-am ajuns la lecția aia la matematică, deci pot să le ignor constant.

Am văzut că se poartă bilanțul de sfârșit de an. Ăla palpabil. Cu ”ce am făcut, unde am fost, ce am realizat”. Am făcut, am fost, am realizat. Câte puțin din fiecare. Mustăți de pisică, zâmbete somnoroase, un stâlp la înălțime, parfum cu amintiri, cuvinte scrise, cuvinte arse, poze, praguri trecute, praguri de sus, faguri. Fără date exacte, la fel ca-ntotdeauna. Nu-s încă îndeajuns de adult încât să cred că totul trebuie făcut public. Și-s îndeajuns de adult să mă bucur când ceilalți mă văd încă copil.

Muzica mea. Nervii mei. Dilemele mele. Deciziile mele. Oamenii mei. Cuvintele mele. Amintirile mele. Cutiile mele. Filmele mele. Replicile mele. Egoism. Poate. Poate-l consider egoism. Sau poate e exact eu.

Și se mai poartă și hotărârile de an nou. De la anu`. De la anu`-ul meu începe acum. De pe 30 decembrie aproape anul trecut. Zen. Hotărârea mea de an nou e să nu iau altă hotărâre în afară de zen. Oricum timpul face ce vrea el.

Iar ca urare? Stay happy!
Over and out.

Published: December 30, 2015 | Comments: 10

Buna generație 2.0

Unii spun că de vreo 2 săptămâni încoace lumea s-a trezit la realitate. Că s-a trezit umanitatea din oameni, compasiunea dă pe din afară, suntem uniți, și uniți câștigăm, dacă vrem, putem, vocea străzii nu poate fi ignorată, acum se vede cine e om, și cine nu, fraternitate, iubire, milă și ajutor reciproc. Că a fost nevoie de o tragedie să ne zguduie și să ne aducă aminte că suntem oameni, dar că, odată trezită conștiința, vom fi mai buni. S-au bătut admirativ pe spate și s-au felicitat, s-au creat eroi și au fost ridicați la rang de purtători de cuvânt și formatori de opinie.
Asta spuneți voi. Eu am văzut altceva.

Am văzut oameni sărind la jugulara (virtual și nu numai) celor care n-au ieșit în stradă. Da, e frumos să faci baie în mulțime, să simți că aparții și că participi la ceva măreț, gen o revoluție. Dar, în afară de omogenitatea de corpuri, fiecare voia altceva.
Eternele pensii mai mari, cerute de pensionari care aveau dreptate, dar și de cei care vor mereu mai mult. Locuri de muncă plătite ca-n afară, de către unii care stau pe ajutor de șomaj, pentru că e sub demnitatea lor să muncească pe 1200 RON pe lună, cu toate c-au terminat, cu chiu cu vai, un seral. Înlocuirea clasei politice, de către unii care au impresia că e de ajuns să faci ”SPUF” cu o baghetă magică pentru a schimba oameni și mentalități. Monarhie, de către cei care au impresia că, sub regalitate, devenim Anglia sau Suedia până la Crăciun.
Dar să le sfâșiem jugulara celor care n-au ieșit în stradă. Sfâș, sfâș. Să-i facem de câcat că nu gândesc și nici nu simt românește. Să le dăm unfriend, să-i porcăim pe la cunoscuți și să-i facem de rușine pe Facebook. Doar suntem generația 2.0, nu?

Am văzut oameni bătându-și reciproc obrazul că de au, sau de ce nu au pătrat de doliu la poza de profil. Fiecare tabără cu argumente deștepte, amuzante, ironice, subtile, lacrimogene sau spumegând de furie. Fiecare imputându-și celuilalt că nu gândește la fel. Unde ”la fel” nu e neapărat mai bine sau mai rău, ci doar ”altfel”.

Am văzut mii de informații scrise pentru trafic sau pentru bani. Fără să conteze dacă e, într-adevăr, o știre sau dacă e, într-adevăr, adevărată. Goana după bani și notorietate. Ca să fii cineva a trebuit să ai câte o părere despre orice, măcar de 3 ori pe zi. Sau o dată la 6 ore, ca antibioticul.

Am văzut ”Dărâmați biserici” și ”Moarte sataniștilor!”, ”Rock-ul ucide” sau ”Au murit pentru că și-au întors fața de la Dumnezeu!”

Am văzut reproșuri că ai sau n-ai steagul Franței la profil. De ce să fii solitar cu Franța? Cu Colectivul n-ai putut fi, nu? Jeg de om ce ești! Sau cu Libanul, Irak-ul, Antarctica. Cât poți fi de penal. De ce să-ți pese de francezi? Ei te desconsideră, și tu ești doar un lingău.
Poate că ăia cu steagul Franței au rude, prieteni, amici acolo. Poate că n-au făcut-o doar să show off. Și chiar dacă. Personal, în bârlogul tău, între prietenii tăi care gândesc ca tine, la compul tău, făcut după chipul și asemănarea ta, pe contul tău de Facebook, cu ce te afectează poza de profil a lu` Cutare?
Unii sunt empatici, alții îs empatici la comandă, alții tac, indiferent de categorie. Dar n-ar fi trist să fim toți la fel?

Am văzut statusuri care s-au transformat în câmp de luptă.

Am văzut nefumători pregătind lagăre pentru fumători. Pogrom. Pentru că nu contează că ești prost, violent, nespălat, needucat, atât timp cât ești nefumător, ești valabil. Și singura cale sigură spre civilizație e să interzici total fumatul în locuri publice. Ba chiar și acasă, cum se vehicula prin anumite cercuri.
Iar dacă e vorba de fumat, să-l interzici total, să-mi limitezi accesul în anumite locuri (pentru că eu n-o să mă duc să beau o bere undeva ca să mă opresc din discuție la fiecare 5 minute să ies să fumez o țigară, ci n-o să mai frecventez acele locuri) și să-ți freci satisfăcut palmele pentru că, finalmente, s-a decis cine e om, și cine e sub-om – mie-mi sună a discriminare pură. Ambalată frumos, în numele binelui public.

Am văzut persoane aruncând cu insulte, doar pentru că nu erau de aceeași părere.

Am văzut îndemne spre violență împotriva musulmanilor și îndemne spre violență împotriva celor care au ceva cu musulmanii.

Am văzut răutate, prostie, barbarie, intolerență, discriminare, violență. Acolo, pe 2.0-ul ăla pe care l-ați lăudat că e primul pas spre o schimbare adevărată.
Ar putea fi o schimbare. Ar putea fi.
Din păcate, tuturor gesturilor și cuvintelor mărețe le lipsește cu desăvârșire toleranța. Accesul la informație, așa-zisa civilizație, evoluția – n-au reușit să vă scape de interesul pentru ograda vecinului.
Și toată umanitatea s-a oprit la vederea unei păreri diferite. Nu neapărat mai bună, sau mai rea, ci doar ”altfel”.

Published: November 16, 2015 | Comments: 4

Tipuri de colegi

Știu, încă-ți mai place să citești despre cum să supraviețuiești liceului, tipuri de colegi, tipuri de profi sau cum să chiulești sau să copiezi mai cu spor, dar ai trecut de mult de perioada aia.
Ai terminat de ceva timp liceul și citești despre el într-un mod nostalgic, dând aprobator din cap și gândindu-te că, dacă ai fi din nou acolo, ai supraviețui altfel.
Realitatea e că muncești de câțiva ani, mai ai câteva decenii până la pensie și singurii colegi despre care merită să vorbești sunt ăia de la muncă. Pentru că – să fim serioși – sunt singurii colegi pe care o să-i mai ai până când o să fii bătrân, încrețit, mâncând pizza din perfuzie și alergând vioi sprijinit în cadru. Până când colegii tăi vor încerca să te întreacă la maratonul septuagenarilor, în scaun cu rotile.

Și, într-un mod bizar, dacă n-ai un loc de muncă serios, adult și responsabil, pe principiul părinților tăi, atunci tipurile de colegi or să ți se pară cumva ca-n liceul. Adică:

1. Colegul invizibil
Știi că există, știi că e coleg cu tine, probabil lucrează de câteva luni, dar nu știi care-i. Posibil să fi auzit un nume, dar să nu-l poți mula pe figură.
E ăla despre care în fiecare zi crezi că-i un coleg nou. Sau un străin rătăcit prin firmă. Cineva care a venit să se angajeze, să repare aerul condiționat sau care a venit de la firma vecină, doar ca să mănânce în sala de mese.
E colegul ăla pe care, ori de câte ori l-ai vedea într-o zi, nu știi sigur că-i coleg cu tine, pentru că-l uiți în secunda 2. Fiecare întâlnire e cu el e mereu prima.
Și când pleacă, nu-ți lipsește nimic, pentru că n-a fost, în mod real, niciodată acolo.

2. Colegul Știe-Tot
Fie că e vorba de muzică, film, istorie, religie, procedură, medici, programul barurilor sau de ce nu se poartă alb după 1 mai, el le știe pe toate.
Și l-ai putea urî. L-ai putea urî sincer, pentru că are răspunsul la întrebările tale nepuse, da` n-ai cum. Că-ți explică fără să sublinieze cu marker-ul cât ești de prost. Parcă-i scos din Cuore.

3. Colegul care mănâncă tot timpul
Fără să se-ngrașe. Orice, oricum, oricând. Digeră cantități uriașe de mâncare, mestecă tot timpul un covrigel, un fruct, o alună, are rezerve infinite prin geantă și, totuși, nu se-ngrașă. O gaură neagră pe 2 picioare.

4. Colegul religios
Dacă e coleg care mănâncă mult, o să-ți dai seama după meniu dacă e post sau nu.
Dacă bat clopotele, o să-ți spună pentru ce sărbătoare.
Dacă faci mișto de religie, o să deschidă o gură de balaur și-o să-ți explice că de ce Adam and Eve, nu Adam and Steve. O să aibă o explicație pentru toate poveștile din Biblie, dacă nu le are o să-ți bage pumnul în gură cu ”crede și nu cerceta”, iar dacă i-ai greșit o să-ți repete cuvintele părintelui, cum că ”degeaba te chinui să aduni penele aruncate dintr-o clopotniță”.
Nu încerca să-nțelegi, nu-l contrazice și, mai ales, nu sta lângă el dacă ai de gând să porți tricoul cu cruce-ntoarsă și să fredonezi Ave Satani. Nu vrei nici un ochi vânăt, nici o baie de agheazmă.

5. Colegul care pute
Să fim serioși, toți am avut un coleg care pute. Constant. Nu vorbesc de ăia care miros într-o zi a cartofi prăjiți sau a tocăniță. Vorbesc de ăia care put constant. A chestii. A mix de nespălat, cu stătut și cu scutec de bebeluș constipat. Care refuză să se spele. Care miros a diverse, de luni până vineri, de parcă au alergie la apă și săpun. Și lângă care refuzi să stai, că mirosul ăla pare molipsitor. Verde toxic.
Partea cea mai ciudată e că există alții, care nu put, și care stau liniștiți în compania lor. De parcă și-ar fi dezactivat simțul olfactiv. Și care-ți spun nonșalant că puturosul e un om bun, amuzant și un prieten pe cinste.
O fi, da` dacă-i împuțit, fugi cât mai poți, până nu-ți ajung miasmele la creier și te transformi în el.

6. Colegul zen
Parcă-i tot timpul fumat. Orice i-ai spune, orice i-ai face, e zen.
I-a furat cineva mâncarea? Meeeh.
Întârzie salariul? Meeeh.
Este o bombă în clădire și e posibil să murim cu toții? Meeeh.
Nu se enervează, nu se grăbește, nu țipă, nu râde isteric, nu face nimic. Și când face, simți cum îți cresc firele de păr alb, până să termine. Din ăla de ai impresia că se mișcă în reluare, vorbește în reluare, trăiește în reluare. Dar el e zen. O să moară probabil niciodată, c-o să fie moartea prea plictisită de el ca să vină să-l ia. Și chiar și-atunci o să mai aibă parte de-o prelungire, că e prea calm ca să moară.

7. Colegul veșnic nemulțumit
I s-a mărit salariul? Cu prea puțin!
I s-a scurtat programul, pe aceeași bani? Și el ce face în timpul rămas?
I se oferă posibilitatea de a face suplimentare? Da` firma crede că el n-are viață personală?
Nu se fac suplimentare? Și el cum o să trăiească doar din salariu?
Se dă ceva gratis? Vor să ne momească!
Din cauza scaunelor îl doare spatele. Se schimbă scaunele? Bine că firma dă bani pe scaune, în loc să mărească salariile!
8 ore pe zi de muncă? E inuman!
Decontează firma ochelarii? Păi, cu banii ăia nu pot să-mi iau rame Chanel!
Aerul e prea cald! Prea rece! Apa nu e pură! Nu se reciclează bidoanele! Nu avem hârtie igienică cu aromă de merișor sălbatic din Himalaia! Și nici bodaproste la birouri! Și, până la urmă, de ce nu avem, dom`le, un salariu de 5 ori mai mare, cu un program de 3 ori mai mic?
Nedreptate! Nedreptate peste tot!

8. Colegul pe speed
Se trezește la 5 dimineața, se culcă la 3 dimineața și, totuși, e plin de energie. Cântă, vorbește, nu bea cafea, face ture-ture printre birouri și nu tace o clipă. Nu poți da vina pe vârstă, nu poți spune că e o pasă, e fericit și guraliv ca un pițigoi când a dat primăvara. Constant. Te obosește din prima secundă și, cel mai probabil, e și colegul care-ți va pune întrebări multe, care necesită un răspuns elaborat, exact când vrei și tu să mesteci liniștit o felie de pizza și să nu te gândești la nimic. Moartea!

9. Colegul cu zvonurile
Ăla care știe mai bine decât tine ce ai făcut, unde, când și, mai ales, cu cine.
Știe zvonuri confirmate, bârfe întemeiate și adevăruri posibile.
Și, mai grav, le și împrăștie.
Ai băut cu un pahar în plus de apă? Ești pe droguri!
Ai comandat o altă pizza decât de obicei? Ești însărcinată!
Ai ieșit de 2 ori la țigară cu aceeași persoană? Sunteți combinați, și planificați și nunta!
Tot ceea ce tu nu știi, el știe. Și se asigură că știe și restul lumii.

10. Colegul cu nunta
A nu se confunda cu colegul căsătorit, care și-a schimbat contul de Facebook în ”Noi doi” și care-ncearcă să-ți bage pe gât minunile căsătoriei. Nici cu colegul părinte, care nu mai vorbește decât despre micuța minune care i-a decorat viața, scutece murdare și viitorul copilului geniu, care la 1 an a zis deja ”caca”.
Nu.
Colegul cu nunta e ăla care e prezent la toate nunțile cunoscuților. Care știe unde se găsesc mărturii în formă de scoică, flori exotice pentru buchetul miresei, fețe de masă din bumbac egiptean și exact la ce oră se joacă găina. Cu pedigree-ul complet al găinii, evident.
Care merge la nunți ca să vină lumea și la a lui și pentru care Nirvana absolută e să aibă nunta aia de vis, cu 3 rochii, mii de poze contrafăcute și pahare de cristal, gravate cu numele lor.
Charlotte în Sex and the city.

După top 10, urmează

11. Colegul care nu vorbește niciodată
12. Colegul care vorbește prea mult
13. Colegul pe care îl urăști, dar care nu vrea să-nțeleagă și insistă să vorbească cu tine
14. Colegul care are mereu o părere
15. Colegul care e mereu la dietă
16. Colegul care ar sta toată viața la muncă
17. Colegul care face constant aceleași glume
18. Colegul Queen Bee
19. Colegul pe care nu vrei să-l cunoști
20. Colegii care au înțeles că sunteți doar colegi, împărțiți 8 ore și, dup-aia, drumurile voastre se despart până la o nouă zi de muncă

Lista e, bineînțeles, deschisă.
Over and out!

Published: August 16, 2015 | Comments: 11

Cum să fii zen în câțiva pași simpli

În ultimul timp, toată lumea are nervi. Și dacă n-are, și-i face. Recunoaște! Colegul tău are nervi, vecinul tău are nervi, vânzătoarea de la consignație are nervi și da, cel mai important, tu ai nervi.

Căldura? Bag pula-n ea de căldură, fac un duș pe oră, și tot transpir ca un câine.
Concediul? Bag pula și-n el, că se termină prea repede și, la final, mai am 2 săptămâni pân` la salariu, și bani pentru 2 zile.
Vecinul? Bag și-n el, că acum și-a găsit să renoveze. Dacă nu vecinul, atunci vecinul de lângă, și tot așa. Tot cartierul renovează și nu se-aude decât murmurul suav de bormașină.
Violatorii din Vaslui? Să-și bage toată lumea-n ei, că nu mai intră o dată la-nchisoare, și din cauza lor tot on-line-ul a turbat de-a binelea.
Putin? Toată armata, că din cauza lui s-ar putea să se reintroducă stagiul militar obligatoriu.
UE? Și-n ei, că-s hoți și ne vor banii.
Romi, profesori, elevi care tocmai au dat bac-ul, gay, părinți care ar trebui decăzuți din drepturi, preoți, religie, legea antilegionară, firmele care n-au scăzut TVA-ul, institutul de meteorologie că n-a anunțat seceta, primarul că n-a amenajat bazine, presa, știrile contrafăcute, ăia care postează știri false sau știri de acu` câțiva ani pentru trafic, Pleșu că a reacționat la calomnie, Petronela că n-a știut să-și verifice sursele, câinii maidanezi că-s prea mulți, câinii cu stăpân, că se cacă peste tot și stăpânul nu strânge după, pisicile c-au intrat în călduri, păsările că ciripesc prea tare, berea că se-ncălzește mai repede decât o poți bea, colegul că-și trântește mouse-ul, pms-ul că vine prea repede și durează prea mult, părul că s-a decolorat de la soare, dietele că se țin cu sacrificii, veganii că pun egal între cei care mănâncă carne și ăla care l-a omorât pe Cecil, fumătorii că poluează aerul, nefumătorii că vin cu argumente stupide, hingherii că ți-au dat amendă când n-aveai bilet, tanti de la asociație că-n mod clar umflă facturile, mămicile că pun poze cu Pamperși murdari pe Facebook, non-mămicile că nu înțeleg tantrum-ul, vaccinul că provoacă autism, prietenul ăla care comentează bălării la orice, țânțarii c-au ieșit la vânat, c-a murit Jon Snow, feministele că bărbații îs misogini, bărbații că femeile-s misandre, tabere în jurul canalelor TV, tabere-n jurul vedetelor de carton, că nu mai demisionează Ponta, apa rece că-i caldă, aerul că există.

Ăștia sunteți voi. Nervii voștri. Doar câțiva dintre ei, desigur. Explodând fie cu voce tare, în discuții care s-ar putea foarte bine să se lase cu sânge, fie direct pe Facebook, unde se lasă cu carnagiu tastaturistic.

Eu? Eu sunt zen.
Eram și eu, înainte, un pachet de nervi. Orice nimic mă făcea să explodez instant. Să mă angajez într-o tiradă furtunoasă, să-nșir postări lungi și frumos argumentate, să-mi fac nervi, eliberându-mi nervii.
Acum sunt zen.
Văd nervii voștri, aș vrea să fraternizez cu unii dintre ei, să mă aprind și eu ca o petardă, să-mi iau tastatura și să scriu una bună, să le arăt eu lor (oricare ar fi acei ”ei”), să mă descarc, să urlu în cuvinte, să dau un knock out à la Tyson, să fac sânge pe pereți cu sângele vostru, să sfâșii jugulare cu dinții și să fiu the last one standing, ușor rănit, dar învingător. Și când m-așez la tastatură, sau înainte de a deschide gura, îmi dau seama că-s prea zen, și-o las baltă.

Nu, n-am fumat nimic. Nu, nu-s pe pastile. Nu, nu mi-a venit o moștenire fabuloasă, nici nu l-am descoperit pe dumnezeu, retrăgându-mă spre meditație în pustie. N-am aderat la „eat, pray, love”, care mi s-a părut o carte ușoară, ușor stupidă și cu filozofie pentru femei singure care au nevoie de filozofia altor femei singure, ca să se ridice. Nu m-am întâlnit cu Dalai Lama, să-și pogoare liniștea și înțelepciunea asupra mea. Nici măcar nu m-am apucat de sport sau yoga, ca să-mi eliberez nervii pe cale activă.

Pur și simplu am realizat că nu se merită. Nu se merită să-mi consum eu nervii mei frumoși pe banalitățile sau dramele altora.
În chestii actuale, latră alții. Mult, și mult înaintea mea, pentru că-s prea leneșă să știu ce se petrece, în momentul în care s-a petrecut. Și-ar fi redundant să apar cu a 152-a opinie pe același subiect. Așa că trec mai departe.
În chestii de vecini, muncă, șefi și nedreptăți sociale – toate trec. Și munca s-a terminat când ai terminat programul, și ce faci în personal e mai interesant decât profesionalul. Și dacă vecinul încearcă să-ți strice personalul, ignoră-l. N-are personalul lui de care să se ocupe. Nu-ți transforma vecinul în personal. Riști să ajungi ca el.

Închide net-ul. Pune o muzică care-ți place, indiferent de ce cred ceilați despre ea, bagă un film, stai dezbrăcat în casă, du-te și fă topless pe acoperiș, pune-ți căștile când mergi pe stradă, ignoră-i pe toți cei care nu-ți dau de mâncare, ignoră-i și pe ăia cu care n-ai împărți o bere, treci peste dramele celorlalți, ar putea fi ale tale, da` nu-s, nu mai simpatiza, nu mai empatiza, zâmbește doar pentru că vrei, nu pentru că trebuie, lasă-te afectat, bucurat sau întristat doar de ăla care-i lângă tine, orice chestie care poate fi rezolvată, se rezolvă și dacă nu te enervezi, în același timp, dar cu mai puține riduri și mai puțin stres, scroll down peste toate câcaturile care ar putea să te enerveze, deschide-ți o bere, ia-ți și-o țigară, fă-le-n ciudă ălora care-ți spun că astea te omoară, ia-ți vitaminele, mănâncă o pizza, fă 100 de flotări într-o mână, du-te și cumpără-ți dulci nimicuri și relaxează-te.

Știi că spuneam la început că-ți bagi pula-n tot ce-ți face nervi? Cu nervi și cu mânie? La figuratul negativ?
Ia-ncearcă să ți-o bagi de-a binelea. La figuratul pozitiv. Să nu-ți mai pese de nimic care nu te afectează direct. Pe tine, ca persoană. Și lista o să fie mult mai scurtă.
Și poate c-o s-ajungi la fel de zen ca mine.
O doză mică de nesimțire n-a stricat niciodată, nimănui. Și dacă alții îs nesimțiți cu tine, de ce n-ai fi nesimțit – pentru tine?

Zen and out.

Published: August 9, 2015 | Comments: 12