guru

Sha-la-la-la-la!

Cică dacă eşti fan adevărat, e musai să ştii pe de rost toate albumele formaţiei cu pricina. În ce an au fost scoase, ce melodii sunt pe fiecare în parte, toate versurile, ba chiar şi la ce casă de discuri au scos respectivul album. Tre’ să fii aşa, ca o enciclopedie ambulantă despre respectivii, să le ştii şi datele de naştere, şi pasiunile, ba chiar şi felul preferat de mâncare. Să ai tone de poze cu ei, să le urmăreşti constant activitatea, să nu mişte un fir de păr fără ştirea ta.

În ordinea asta de idei recunosc, cu lăbuţa la inimă, că nu sunt fan adevărat. Adică da, îmi plac de mor anumite formaţii, anumite melodii, am pata pusă pe multe chestii, dar nu într-atât încât să ajung la rangul de enciclopedie. Ba chiar mi se întâmplă să-mi placă melodii şi habar să n-am cine le cântă. Pur şi simplu nu dau mare atenţie la detalii de genul ăsta. Ce reţin, reţin, ce nu… nu; asta nu înseamnă că-mi place mai puţin, ci doar că altele sunt chestiile care-mi ocupă memoria internă.

Şi nu, nu despre fani va fi vorba azi. Azi e iar zi de nervi. Moderaţi, ce-i drept, şi amuzaţi în acelaşi timp.

Există melodii între melodii. Melodii care plac tuturor, melodii gustate doar de unii, mă rog, de gustibus… Şi aici intervin două chestii:

1. Cel mai energant, agasant, stresant, de nervi dătător lucru cu putinţă e să te trezeşti dimineaţa cu o melodie în cap. Da’ nu cu orice fel de melodie, ci cu una cu care n-ai nici în clin, nici în mânecă. Genul de melodie pe care n-ai asculta-o nici în ruptul capului, nici mort, nici dacă te ia cineva la căsăpit mărunt şi-apoi se decide să mai arunce şi cu sare pe rănile proaspăt făcute. Eventual una pe care n-ai auzit-o decât de vreo două ori, când ai avut ghinionul şi nenorocul şi bad karma de a te urca într-un taxi mai… ciudăţel.

Şi mai scapă, Camelia, de poţi, de refrenul agasant care ţi se învârte prin minte. Pune orice; dă drumu’ la winamp; toarnă şi nişte youtube pe deasupra. Schimbă melodie după melodie, poate poate înlături mania. Da’ de unde! Că mania nu e manie dacă nu se ţine scai de tine. Cum opreşti winamp-ul, cum revine refrenul. Gândeşte-te la elefanţi roz, şi tot nu ţine, că deja dansează toţi pe refrenul agasant, şi se-nvârt în cerc, şi-şi dau mânuţele fericiţi pe nefericirea neuronilor din dotare. Şi da, toată chestia nu se potoleşte până seara târziu, când reuşeşti să adormi, şi ai siguranţa că a doua zi va fi un cu totul alt cântec ăla de ţi se va învârti prin cap. Da’ o zi întreagă e compromisă. Total…

2. Dacă-mi place un cântec, teoretic îi ştiu versurile. Nu de alta, dar îl am pe repeat mult timp, şi-mi intră frumuşel pe ambele urechi, şi se fixează acolo, şi da, îl ştiu pe de rost. Când am chef de el şi n-am cum asculta muzică, îi dau “play” şi-mi cântă doar mie, pentru a mă face să mă simt bine.

Ei, da vezi tu, că nu toată lumea face aşa. Unii ţin minte doar o anumită bucată, un anumit vers. Şi dacă se întâmplă să fii oriunde… la concert, la o petrecere sau pur şi simplu într-un bar şi e melodia cu pricina, toate persoanele care nu ştiu întreaga poezie se vor trezi în cor să cânte o anumită chestie. Una singură, aia de i-a marcat mai abitir. În ordinea asta de idei ar fi cam aşa:
Zombie – …since nineteen-sixteen…
Hearts of steel – …fight/say what you feel/…heart of steel…
We will rock you – aici e simplu; doar refrenul…
Du hast – ghici ce, tot refrenul…
Another Brick in the Wall – Hey! Teachers! Leave them kids alone!

Şi da, lista poate continua nestingherită, pentru că melodii sunt multe, şi e cam greu aşa să ştii toate versurile, da’ să te dai rotund că ştii melodia, pentru că ţi-au rămas agăţate câteva cuvinte de-o mitocondrie. Cum adică să nu ştii Zombie? Păi, toată lumea îl ştie! E ăla cu aia care cântă acolo frumos, şi se unduieşte, şi dă din mâini, şi mai sunt şi nişte bombe, nu ştiu exact despre ce plânge ea acolo, da’ ăla, frate, ăla e versul ăl mai tare; când spune ea acolo ” since nineteen-sixteen”, acolo mă atinge aşa, direct la corazon, şi-mi dă un fior şi-un tremur, şi simt impulsul să ţip din interiorul rărunchilor o dată cu ea. Să ştie lumea că ştiu melodia, şi să aprecieze că-mi place aia bună, nu vrăjeli din astea scoase acum, pe bandă rulantă, muzică comercială adică… Da, aia melodie, frate…

Evident că mi se ridică sprânceana. Repet, nu-s eu ăl mare fan. Dacă mă iei la bani mărunţi, s-ar putea să fii uimit de cât de puţine ştiu în materie de muzică. Da’ pe bune că ştiu mai mult de-un vers care să dea impresia că ştiu tot. Şi dacă nu ştiu, apăi tac, cu toate că se-nvârte-n mine rotiţa aia care spune “o ştiu, o ştiu, da’ n-o ştiu pe toată…” Nu de alta, da’ parcă n-are nici un farmec dacă o bucăţeleşti, şi-o schimonoseşti, doar de dragul de a te da rotund…

Pân’ la următorii nervi, la bună vedere!

Published: January 20, 2011 | Comments: 19

Hippocrate, unde eşti?

Nu sunt nici un adept, nici un fan al căsătoriei. După cum am mai spus, mi se pare inutilă. Un act în plus, multă bătaie de cap pentru organizare, neuroni pierduţi degeaba. În plus, să fim serioşi, o despărţire oricum e ciudată, se lasă cu victime şi cu mult sânge, de ce să mai ai şi-un act pentru care trebuie să alergi dezlegat mult timp ca să ajungi la performanţa de a-l rupe? Da, există avantaje legale, să spunem, da’ şi-aşa e complicat; de ce să complici lucrurile mai tare?

Din punctul meu de vedere e simplu: n-ai nevoie de-un act care să-ţi legalizeze sentimentele. Da’ dacă unii aleg să strice cerneala şi hârtia, e numai şi numai problema lor. A, da, şi mai e o fază: n-o să înţeleg nici dacă-mi baţi un cui în cap faza aia cu “am deja o vârstă, e timpul s-o fac şi pe asta”. Mă laşi? E atât de leit-motiv şi-atât de convenţional că mi se strepezesc dinţii, başca măseaua de minte care se chinuie de ceva timp să-şi facă apariţia.

Da’ nu, n-am de gând să desfiinţez căsătoria; nu azi. Azi e aşa: dacă nu eşti căsătorit, şi-ai trecut de faimoasa vârstă de 18-20-24 de ani, şi eşti cu cineva, atunci în mod sigur trăieşti “în con-cu-bi-naaaaaj”. Să repetăm în cor, băieţei şi fetiţe, con-cu-bi-naaaaj! Cu lăbuţa sincer dusă la inimă spun că mie asta-mi sună a boală. Cuvântul în sine, adică. De parcă e musai să te duci la medic, să-ţi prescrie o reţetă şi să treci cu brio de această maladie în care te complaci.

Ăăăă… newsflash! Nu e o boală; nu se vindecă; nu există reţeta aia magică pe care trebuie s-o respecţi pentru ca, mai apoi, să treci de la stadiul de “concubinaj” la cel de “căsătorit”, care ar însemna vindecarea totală. E pur şi simplu o stare de fapt. Şi mie-mi sună a boală pentru că, de obicei, când e vorba despre persoane care trăiesc “în concubinaj”, se adoptă un ton din ăla complice, o privire dezaprobatoare şi, eventual, o clătinare din cap plină de substrat. Adică eşti aşa, într-o promiscuitate totală, nu există scăpare pentru sufletul tău păcătos, clar vei arde în focurile iadului celui fără de fund. Bine, exagerez puţin, da’ impresia asta mi-o dă cuvântul cu pricina. Repet, aprob total starea, cuvântul mă calcă pe ficaţi.

Şi mai e încă unul: celibatar. Waaa… mi se zburleşte codiţa. Bine, aici trebuie să recunosc că mi se zburleşte pentru că e folosit de obicei pentru bărbaţi. Adică, un bărbat necăsătorit e celibatar; o femeie necăsătorită e fată bătrână. Şi da, auzită din aceleaşi guri care clatină dezaprobator la concubinaj, mi se face şi pielea găină, pe lângă codiţa zburlită anterior.

Că alegi să fii “celibatar” e numai şi numai problema ta; sau… “fată bătrână”. Poate celibatarul trăieşte în concubinaj cu fata bătrână. Sau doi celibatari, sau două fete bătrâne. De ce trebuie să vezi feţele alea chinuite, puţin smochinite, privirea aia plină de compasiune şi dezaprobare în acelaşi timp când eşti etichetat? Deci nu-i de ajuns că există cuvinte care parcă-s scoase direct din dicţionarul de termeni medicali, mai trebuie să mai existe şi PRIVIREA? Săraca mea inimă nu mai poate suporta. Sprânceana mi se ridică instantaneu şi iremediabil. Indubitabil mă enervez.

Pentru că da, o fi o problemă pentru restul lumii “normale”, care îşi trânteşte verighetă pe inelarul stâng, care alege să păstreze actul ăla în cutia sacră, special creată pentru acte, care cochetează cu ideea de a-şi duce mai departe linia de sânge şi care îşi va învăţa moştenitorii că cele două cuvinte sunt rele sau demne de milă; da’ ca orice problemă, eu zic că ar trebui una din două: ori tratată, ori păstrată pentru sine. De lumea “normală”, adică. Altminteri riscăm să ne întoarcem la perioada aia cu căsătorii aranjate şi femei vândute ăluia de dă bucata cea mai mare de pământ şi cele mai multe oi. Şi asta da, ar fi patetic.

Published: January 16, 2011 | Comments: 18

O mie de cuvinte

Cică un gest face mai mult decât o mie de cuvinte. De acord, dacă gestul ăla nu e interpretabil sau gândit pe toate părţile înainte, tocmai pentru a părea că e mai mult decât este de fapt. Aici, evident, depinde de gradul de paranoia al fiecăruia; al meu, după cum bine se ştie, e destul de ridicat.

Dar nu despre chestii interpretabile sau făcute cu un anumit scop va fi vorba azi. Azi zic aşa:

Primele gesturi care mi-au rămas adânc întipărite-n minte au fost, în mod clar, şi sigur, şi fără echivoc, alea din filme. Pentru că mai rar găseşti gesturi măreţe în viaţa reală când ai 12 ani. Şi s-au mai adunat în timp şi altele.

“Oh captain, my captain.” – spusă de-un băiat căţărat pe-un pupitru; şi-apoi ridicându-se cu toţii, pentru “onor”. Stiloul depus de către toţi profesorii, în semn de respect, pe biroul celui care pleca. “Goood morning, Vietnam!” Marşul soldaţilor din Cadence. Bucata de pânză scăpată din mână de-abia după moarte din Braveheart Dorinţa unui robot de a deveni uman. Mângâiatul unei cămăşi. “I have been memorizing this room”. “Don’t ever touch a raptor.” Capul sus în faţa pedepsei cu moartea. Şi lista clar poate continua.

Dar bineînţeles că lucrurile astea se întâmplă doar în filme. Realitatea nu e atât de bine conturată. Nici de cuvinte, nici de gesturi. Adică, da, poţi scrie sau spune cuvinte frumoase; poţi face gesturi măreţe. Poţi să te gândeşti la gesturi măreţe pe care nu vei reuşi să le faci, sau pot să ţi se pară the thing pe moment, şi-apoi să-ţi dai seama că e cât se poate de uşor. Doar ideea trebuia să-ţi vină. Depinde mai mult cine, sau pentru cine face gestul cu pricina. Adică, până şi o ciocolată primită poate fi cel mai şmecher gest ever, dacă e dat de cine trebuie.

În ordinea asta de idei, da, am avut parte de gesturile mele majore. Se pune şi că mi-am dat demisisa din principiu? Cred că se pune. Da’ atât despre mine. Pentru mine, şi-n general: Căţelul galben care mă păzeşte. Ridicatul de la pământ cu fredonatul unei anume melodii. Cutia pictată manual, special pentru mine. Cineva cu care n-am avut nici o legătură, care a venit în miez de noapte cu taxiul, pentru că eram pe punctul de a lua bătaie. Ascultat când mă plâng. Un buchet virtual de trandafiri, venit pe neaşteptate. Persoane care duc căţei la adăpost, fără să câştige nimic material din chestia asta; ba chiar să iasă în pierdere. Persoane care au grijă de animalele abandonate de alţii. Mieunat în cor pentru a-mi atrage atenţia. Un şut în fund din partea lu’ taică-meu, pentru că aşa îşi exprimă el afecţiunea. Gestul de a crea un zâmbet, cu două degete, dintr-o faţă iniţial tristă. Ultima ţigară împărţită atunci când ai cea mai mare nevoie de una. “O să fie bine” mai mult decât spus, aproape garantat. Privirea unei băbuţe când i-ai plătit poza.

Şi da, poate nu par la fel de grandioase ca ceea ce vezi într-un film. Poate n-or să ajungă niciodată la stadiul ăla pentru că, până la urmă, eşti om din carne şi oase, nu un personaj schiţat pe hârtie. Şi poate că fiecare le interpretează după cum vrea, şi poate le interpretează mai mult sau mai puţin decât au fost menite să fie, da’ asta nu le face decât cu mult mai reale. Mai acolo.

Cu lăbuţa pe inimă spun: da, mi-ar plăcea să fac chestii ca-n filme. Spontane, neorganizate şi totuşi atât de “sincron”. Dar asta nu m-ar transforma într-un personaj? Rămân la stadiul de gesturi mici. Minuscule, milimetrice, microscopice; pân’ la urmă pe alea ţi le aduci aminte şi zâmbeşti, pentru că ţi s-au întâmplat ţie.

Published: January 15, 2011 | Comments: 22

Aşa grăit-a Guru-ul!

A existat o perioadă în care am crezut în bătrânelul cu barbă albă, în iadul ăla plin de cazane, în norişori pufoşi şi-n persoane în hăinuţe albe care cântă la harpă. Literalmente, vorbind. Adică, am crezut că e chiar posibil. Şi dup-aia am împlinit vreo 12 ani…

Nu, nu mă autoproclam atee. Departe de mine gândul. Nu poţi fi ateu şi să admiţi că sunt chestii mai tari decât tine, nu? Spun doar că, o dată cu copilăria s-a dus şi capacitatea mea de a crede în chestii nepalpabile, sau măcar din când în când prezente; sau în reprezentarea lor grafică. Pe bune acu’, cum poţi să faci portretul cuiva pe care nu l-ai văzut niciodată? Şi să mai şi susţii sus şi tare că, în mod clar, aşa arată?

Dar nu, n-am chef de desfiinţare de mituri religioase azi. Am spus în ce nu cred. Evident că tre’ să spun şi partea cealaltă… Cred cu tărie în două chestii; “what goes around, comes around” şi “what starts in chaos, ends in chaos“.

Da, nu sună a religie de urmat, da’ le-am probat. Le-am încercat, le-am simţit. Învăluindu-mă în aura mistică de guru, spun că merg, ţin, funcţionează. Pe o bucată mai lungă de timp, sau în momentul imediat următor.

Te-ai gândit cum ar fi să decupezi o rotulă? Ghici ce, juma’ de oră după ai genunchiul rupt; acelaşi genunchi. Ai făcut mişto de-un taximetrist? Cât de curând un taximetrist va face mişto de tine. M-ai vizualizat cu cârligul de la undiţă adânc înfipt în ochiul drept? O, asta e grav… Fereşte-te de undiţe toată viaţa ta. Ai furat orice de la oricine? Stai fără grijă, în curând vei fi în aceeaşi situaţie. Şi da, orice ai începe în haos, oricât de pui-haos ar fi el, se va termina; nu oricum, ci într-un haos mai mare. Atât de mare că nu vei şti pe ce parte să scoţi cămaşa, dacă s-o scoţi sau s-o rupi direct, mă rog, panică totală, smuls de păr din cap, chestii din astea oareşcum apocaliptice.

Am uitat să spun că tonul folosit e unul şoptito-premonitoriu; aura a început să strălucească din ce în ce mai puternic şi scriu asta în stare de transă majoră.

Uneori cred că era mult mai uşor şi mai comod şi mai de dureri de cap nedătător să mă limitez la îngeraşii durdulii şi cârlionţaţi. Asta, sau o copilărie veşnică, ceea ce ar fi fost spooky de-a dreptul. În aceeaşi stare de transă mă-ndrept sprea a doua cafea; se pare că intensifică premoniţiile:))) Zi fără haos să aveţi; nu de alta, da’ oricum apare neinvitat.

Published: January 11, 2011 | Comments: 34

Just call me GURU

Deci am decis. Da, ştiu, “deci”-ul nu e bine pus acolo, da’ sună bine, deci acolo va rămâne. Să-i zicem licenţă poetică, sau preambul la ce va să vină. După studiu îndelungat, examinare minuţioasă şi scheme executate în miez de noapte cu creionul pe hârtie şi radiera strânsă între dinţi, am hotărât: lumii ăsteia îi lipseşte ceva. Un nou modus vivendi, o nouă religie, o nouă perspectivă asupra tuturor chestiilor din jur. Aşa că, prin puterea cu care am fost învestită, declar camelianismul religie oficială.

Sprâncenele sunt deja ridicate, aşa că voi încerca să mă explic:
Camelianismul e aşaa, ca un amestec de chestii, de idei, de non-norme. Adică, oricine poate spera să atingă camelianismul, puţini vor reuşi. Nu e vorba de ce poţi să faci, ci de ceea ce decizi să faci, şi mai şi reuşeşti.

Camelianiştii vor trebui să aibă coloană vertebrală; să ţină capul sus no matter what; să nu se ghideze după arcă şi balenă; să gândească în afara cutiei; să accepte că rozul pe-un bărbat poate sta bine; dacă-s acizi şi cinici, cu atât mai bine; să ştie că uneori morile de vânt chiar există, şi că nu e bai să te mai iei la harţă dn când în când cu câte una; dacă eşti călcat pe bătături, nu întinzi şi celălalt picior, loveşti direct la ficaţi; dacă eşti lovit la ficat respiri adânc, îţi revii, şi mergi mai departe; onoarea e aia de contează – a lor, nu a altora; ironie, scepticism, realităţi considerate de alţii răutăţi…

Cam atât în mare, pentru că lista e lungă; mult prea lungă chiar. Revenind la camelianism, mă autoproclam guru şi mare preot. Nu, n-am de gând să-mi port hăinuţa albă şi lungă, nici măcar la întâlniri oficiale, pentru simplul motiv că acestea nu vor exista. Camelianiştii trebuie să simtă apartenenţa, nu s-o creeze în urma unor cuvinte spuse în public. Da, oricine poate fi camelianist. Trebuie doar să vrea, şi să se ridice la înălţimea aşteptărilor.

Nu, nu vom sacrifica fecioare-n miez de noapte, oricât de tentant ar suna, nu vom sparge sticle doar de dragul de a face risipă sau de a ne da mari cu capacitatea de a nu ne păsa; mai bine le bem decât să le spargem. Cu cap şi cu măsură, bineînţeles. Nu vom ţipa în gura mare cât suntem de tari, de şmecheri, de ultramegamesseri; îi vom lăsa pe ceilalţi să simtă asta. Şi-o vor simţi cu siguranţă. A, da, şi modestia trebuie să fie principala calitate. N-o să ne încăpem în piele de modestie, atât de modeşti vom fi.

Restul detaliilor sunt secrete şi vor fi comunicate fiecărui adept în parte, când se va dovedi demn de a fi numit camelianist.

Evident că e sâmbătă, şi chiar de n-ar fi tot mi-aş fi permis să fac orice; chiar dacă asta înseamnă o nouă religie. Şi da, adepţi adunaţi-vă! O nouă eră stă să-nceapă!
=))))))))))

Published: December 18, 2010 | Comments: 26