minorităţi

Ani de studenţie – ep. 4

Pentru că mie mi-a plăcut Clujul teribil, cu toate gazdele, căutările de chirie şi inventatul de reţete posibil, mai sunt câteva chestii pe care trebuie să le povestesc, pentru a întregi imaginea de gălăţean printre străini.

Şi voi pomeni doar fugitiv despre cum, în căutarea unui loc de muncă, am aflat că nici măcar în bar nu poţi lucra dacă nu ştii maghiară pentru că, de, majoritatea clienţilor nu ştiau română, iar cei care ştiau, tot în maghiară te rugau să le schimbi scrumiera; despre cum secretarele de Cluj n-au nici în clin nici în mânecă cu secretarele de Galaţi, pentru că ele chiar nu ţipă dacă vrei o amărâtă de adeverinţă, în schimb respectă cu religiozitate programul afişat pompos pe uşă; cum puteai să fii bursier chiar cu o medie de la 7 în sus, pentru că erau multe burse, şi-o bursă de Cluj echivala cu vreo 3 în oraşul de origine; cum profesorii chiar erau profesori, adică nu prea aveai ce le reproşa, şi chiar trebuia să ajungi şi la cursuri, şi la seminarii, altminteri bye bye examen; despre cum stăteam “la tiră” în autobuz sau în tramvai, şi-am învăţat să capsez biletul finuţ, altfel încât să fie folosit de mai multe ori, dacă îl udam apoi şi-l puneam la presat în Larousse-ul cărat tocmai din biblioteca proprie; cum am zis să mergem şi noi la slujba de Paşti, şi-am ales o biserică veche, faină, catolică, şi-am sesizat de-abia dup-aia că moldoveanul nu pricepe maghiară, şi de-abia dacă am prins vreo 2 fraze în latină, dar tot la slujbă se numea că am fost, în timp ce România juca nu’ş ce meci cu Olanda, şi evident că a pierdut; despre supa de creveţi la pliculeţ, care era cu atât mai delicioasă cu cât conţinea nişte paste uriaşe, lungi de-ţi oboseau plămânii tot persistând în ambiţia de a nu le scurta; despre cum “a capsa” în Cluj n-avea nici o legătură cu biletul, şi toţi râdeau de se prăpădeau când explicam serioasă cum e să capsezi finuţ; cum toţi ardelenii colegi de facultate nu pricepeau mare lucru din ce ziceam, pentru că se pare că vorbeam prea repede, dar mai zi, că vorbeşti aşa frumos, şi aşa de moldoveneşte, nu contează că nu pricep o boabă, zi mai departe, că e aşa de fain, tu…

Din cauză de bilet ni s-a tras o sperietură maximă, că n-aveam bilet în autobuz, şi-au venit doi gealaţi de-şi ziceau controlori, şi ne-au dus la capăt de linie, şi-au zis că vor chema poliţia dacă nu arătăm buletinele, şi dacă venim cu 400 de mii până în ora 4, scăpăm uşor, mai uşor decât dacă trece de ora 4 şi trebuie să plătim 800, că expiră nu’ş ce termen şi până la urmă a trebuit să arătăm buletinele şi să alergăm prin tot marele oraş să facem rost de bani să acoperim amenda. Şi noroc de proprietar – ăla fain, numero 1 – de la care am împrumutat şi căruia i s-a făcut milă de feţele noastre lungi, albe şi speriate şi care ne-a trimis colet până la gealaţi, să le plătim şi să ne lase în pace. De-atunci n-am mai luat never ever autobuz fără bilet, da’ la tiră tot am stat, că gălăţeanu’ vrea adrenalină, şi ce adrenalină mai mare decât să compostezi în ultimul moment şi-apoi să zâmbeşti angelic la angajatul statului?

Şi când a fost vorba de petrecere mare, cu ocazia zilei Finlandei, şi-am fost la ditai dineul, şi-am văzut că doar moldovenii se sfiau să se serveacă, şi chiar când ne-am servit am luat o măslină şi-o fondantă, că aşa am învăţat că e politicos, şi pe bune dacă politeţea excesivă nu strică, pentru că toţi băgau grupa mare, numai noi stăteam preţios, cu farfuria semi goală. Şi când ne-am prins cum stă treaba, termitele deja goliseră tot…

Şi-am mai râs pe burtă, că-n cartierul în care am stat în al doilea an era scris aşa, ca o avertizare, “Gârbău sharks”, şi toată lumea ne punea în gardă că Mânăşturul e plin de băieţi de cartier, şi e periculos, şi sunt răi băieţii de acolo, şi-n primă faza chiar am crezut. Până am văzut că “rău de Mânăştur” însemna că stau la scara blocului, mănâncă probabil seminţe, cel mai des pufuleţi şi-mpart o sticlă de apă minerală. Şi până să se ia de tine cu o replică oareşcare, ai trecut demult de ei, te-ai îndepărtat chiar binişor, şi cea mai rea şi mai periculoasă replică pe care am auzit-o a fost “semeni cu Heidi”. Şi dacă asta înseamnă rău şi băiat de cartier, păi vreau să trăiesc toată viaţa printre băieţi de cartier de Cluj; pentru că nu se compară cu ce ştiu din oraşul natal. Şi n-am avut nici o problemă să merg la 12 din noapte pe jos, prin “cartier”, cu toate că dacă încerci asta acasă, există posibilitatea, probabilitatea şi certitudinea să te trezeşti violată de 3 ori pe noapte, în trei locuri diferite.

Cu lăbuţa pe inimă trebuie să recunosc că m-am întors cu vreo 10 kile în minus, fără accent de Cluj, cu o droaie de frânturi de amintiri, şi că ăi câţiva ani chiar au fost “de studenţie”. Cu învăţat cu cana de cafea până târziu în noapte, trecut pe ceai când simţeam că mă apucă inima, tremurat pentru examen, başca toate chestiile “casnice” de care acasă mă durea în n-are importanţă. Şi poate pentru alţii pare insignifiant sau exagerat, dar pe bune că nu se compară estul cu vestul, şi dacă ar trebui să recomand o facultate aş recomda Clujul, şi clar pentru majoritate nu e interesant ce-a făcut Camelia când a fost plecată hăt, departe, la 14 ore distanţă pe tren, dar alea 14 ore repetate de câteva ori pe an şi timpul dintre ele au mai construit o bucăţică din azi. Din mine.

Published: July 26, 2010 | Comments: 17

"Semne" de bună purtare

Din ciclul “preaminunatele peripeţii ale Cameliei în preaminunata lume a prezentului”, un nou episod.

Nu-mi plac discriminările pe motiv de rasă, sex, religie, identitate sexuală. Nu-mi plac pentru că aş putea foarte bine fi eu în locul celui discriminat; oricând rolurile pot fi inversate. Nu, nu voi face teoria chibritului, mă voi limita la chestii mai “lumeşti”, să spunem, la o chestie care mi se pare pe cât de amuzantă, pe atât de enervantă.

Am văzut la uşa de la intrarea a mai multor cafenele (ca denumire generică) un afiş care suna cam aşa: “Accesul cu câini este permis doar dacă sunt permanent ţinuţi în lesă”.

Total de acord. Nu mi-ar plăcea să mă trezesc adulmecată de un pitbull în timp ce-ncerc să pun un pliculeţ de zahăr în cafea. Şi nici piciorul meu să devină subiectul adoraţiei lui sau gustarea de dinainte de masă. Că există câini atât de performanţi încât pot fi scoşi fără lesă şi botniţă, care înţeleg din privirea stăpânului că trebuie să se tranforme în statuie cât acesta îşi savurează pipa şi berea, înţeleg. Dar, dacă stăpânul lui are siguranţa asta, eu n-am cum s-o am. Şi n-aş şti cum să dau mai repede cafeaua pe gât, să mă trezesc cu arsuri de gradul 15 pe faringe, laringe, esofag, dar să dispar cât mai repede din raza vizuală a câinelui fără lesă. Pentru că eu ştiu una şi bună: atât timp cât nu e câinele meu, nu ne cunoaştem atât de bine. Şi nu pot şti că lui nu-i vine deodată o poftă nebună să se înfrupte din pulpiţa mea delicioasă sau din pantalonii mei extralargi, pe care tocmai a poposit o muscă, pe care el o vâna de mult.

Şi-n plus, mai e o chestie: poate unora nu le plac câinii. Poate au o teamă majoră şi de nestăpânit de câini. Poate sunt alergici numai la vederea lor. Poate un câine dezlegat, oricât ar fi el de dresat, le dă palpitaţii. Sau, poate, pur şi simplu n-au chef să vadă un câine liber, la masa alăturată.
Deci da, sunt pentru câinii ţinuţi în lesă în locuri publice.

Problema se pune în felul următor:
Din punctul meu de vedere, nu e mare diferenţă între un câine adult, dresat, bine crescut, şi un copil de până pe la 3 ani. Limita de vârstă poate fi ridicată până pe la 5 ani, în cazul copiilor mai energici, mai repede de plictisit, mai alintaţi sau mai căutaţi în coarne.
Deci mi se pare totală discriminare să permiţi accesul cu câini doar în lesă, iar pentru copii să nu ceri măcar ham sau botniţă. Certificat de bună purtare. Garanţia că acel copil nu va deranja mesele alăturate.

Poate există persoane cărora nu le plac copiii. Care au alergie la mişcările lor repetitive. Care au o problemă cu copiii dezlegaţi în locurile publice. Şi, să fim serioşi, există mulţi câini mai bine dresaţi şi mai bine crescuţi decât anumiţi copiii. Deci, de ce unora li se impune lesă, iar ceilalţi sunt acceptaţi doar pentru că sunt însoţiţi de un adult? Discriminare pe faţă.

Trecând peste faptul că nu înţeleg de ce ai aduce un copil într-un loc în care se fumează, în care poţi tăia fumul cu cuţitul, mai e un aspect.

Dacă tu, ca adult, poţi petrece câteva ore în compania amicilor discutând politica mondială sau ultima modă în materie de lenjerie de pat, un copil se plictiseşte. Plictisindu-se, încearcă să atragă atenţia. Asta înseamnă că va vorbi tare, va putea să repete “tata” de multe ori pe minut, timp de 10 minute, doar ca să-l bagi în seamă; se va duce pe la mesele vecine unde va rămâne fascinat de cutare personaj, pe care-l va privi cu gura deschisă timp de juma’ de oră; se va băga pe sub masă, va alerga în jurul pomului, se va gândi că s-ar putea juca de-a pieile roşii, scoţând sunetele specifice; poate va începe să plângă strident, stresant, fără lacrimi, de nervi. Orice. Şi oricare din activităţile astea vor face măcar o persoană nevinovată din “public” să vrea să-şi smulgă părul din cap de nervi, sau să-l vizualizeze dat la lei.

Spuneam că nu-mi plac copiii la cumpărături. Ei, bine, aceleaşi sentimente le am şi pentru copiii prea mici ca să priceapă că trebuie să stea pe scaun nu sub el, luaţi “la o cafea”.
Şi da, chiar nu pricep de ce n-ai voie cu câine decât în anumite condiţii, dar cu copil da, fără nici o condiţie prealabilă. Vreau să văd semnul ăla pe care să scrie delicat “Accesul cu câini sau copii sub 5 ani este permis doar dacă sunt permanent ţinuţi în lesă”. M-ar unge pe sufleţelul meu iubitor de câini, nu de copii.

Published: July 14, 2010 | Comments: 6

O palmă, o cafea, un viitor

De când eram mică, am auzit tot felul de poveşti despre cum trebuie să te fereşti din calea ţiganilor, pentru că fură copii pe care îi duc departe, departe de tot, pe care îi pun să cerşească şi, eventual, când li se face foarte foame, îi mai şi mănâncă. Asta aşa, de pe la lume adunate. M-am simţit în pericol, pentru că se spunea că ei caută copii blonzi, cu ochi albaştri, iar eu mă încadram perfect în tiparul ăsta. Mai era şi faza aia, conform căreia dacă te apropii de ei te scuipă, te fură, te bat, îţi dau păduchi, te deoache, te farmecă, te leagă cu descântece, te vrăjesc şi te înrobesc. Drept urmare, m-am ferit, mică fiind, de ei. Şi nu doar m-am ferit, ci am învăţat să traversez pe partea cealaltă a străzii, să-i evit, să scap, pe cât posibil de compania lor.

În ciuda acestei chestii, m-au fascinat întotdeauna. M-a fascinat mersul ăla fără nici o ţintă vizibilă, în căruţe cu coviltir; m-au fascinat bărbaţii cu pălărie şi mustaţă care, de dragul unei femei, puteau s-o fure şi s-o facă “femeia lor”; m-au fascinat femeile cu părul lung, cu monezi împletite în păr, care pretindeau că pot ghici şi ce e în mintea ta, şi ce încerci să ascunzi în fundul sufletului. M-au fascinat pentru că erau boemi, nomazi şi cu tradiţii secrete, la care noi, neofiţii, nu avem acces.

Mai târziu am aflat şi ce e aia discriminare, şi că toate chestiile cu care mi-a fost împuiat capul în copilărie nu au ca sâmbure de adevăr decât o vreme de mult trecută, şi că, la fel ca noi, sunt tot oameni care se trezesc dimineaţa, mănâncă, se spală, iubesc, urăsc, trăiesc, mor. Că da, ne-am învăţat să generalizăm până în pânzele albe şi să ne ferim de ţigani ca de dracu’, pentru că e mai uşor să condamni ceea ce nu cunoşti, decât să-ncerci să înţelegi.

Un român care fură e, săracul, rupt de foame; un ţigan care fură, e din start pierdut pentru societate. Un român care îşi rupe nevasta în bătaie are, probabil, motivele lui (gen gelozie, stare de ebrietate, probleme la locul de muncă); un ţigan care face aceeaşi chestie e malefic. Un român care violează o femeie a fost, clar, provocat de outfit-ul ei provocator; un ţigan care face aceeaşi chestie n-are nici o scuză. Un român care cerşeşte prin ţări străine e împins de starea economică precară şi de sentimentul nobil că n-are cu ce-şi hrăni cei 5 copii de acasă; un ţigan care cerşeşte clar e leneş şi nu vrea să muncească. Un român care nu se spală are ca scuză faptul că s-a oprit apa caldă în tot oraşul; un ţigan care nu se spală e nespălat din fire. Un român care omoară un om are circumstanţe atenuante pe motiv de nebunie temporară; un ţigan care dă în cap clar are boală pe români. Un român care mănâncă lebede în Germania e împins de sărăcia în care e obligat să trăiască; un ţigan desigur că le omoară doar ca să ne facă de ruşine în toată Europa. Nu se spune câţi români înfundă puşcăriile în ţări străine; ni se atrage atenţia că ţiganii sunt cei care terfelesc numele de “român” prin noroi. Dacă dintr-un grup de hoţi, trei sunt români şi unul rom, clar el le-a spălat creierul şi i-a împins spre pierzanie.

Ne-am învăţat să ne găsim ţapi ispăşitori în minorităţi. Ţiganii sunt cei care ne fură; maghiarii vor să ne ia Ardealul şi din cauza lor nu putem fi o Românie liberă şi întreagă; persoanele gay vor să strice “familia tradiţională” şi sunt cauza pentru care românii nu mai fac copii. Pentru tot ceea ce nu ne convine, există o minoritate pe care să ne enervăm.

Mie, una, îmi place muzica lor. Aia tradiţională, nu manelele behăite de cine ştie ce rege autoproclamat. Aia veche, despre care povestesc cărţile că o cântau lăutarii vara, pe terase. Îmi plac pentru că, în ciuda modernizării, ei tot mai fac judecăţi la foc de tabără, şi-şi plâng morţii zile-n şir, şi-şi păstrează tradiţia nealterată. Mă şi sperie, pentru că-mi ghicesc rădăcinile blonde, în ciuda faptului că nu m-au văzut niciodată nevopsită; şi pentru că simt atunci când mă privesc, chiar dacă sunt cu spatele; şi pentru că de la ei mi se trag cele mai grele deochiuri. Dar am învăţat că există ţigani între ţigani, la fel cum sunt şi români între români. Şi-am învăţat să nu mai pun ştampila după naţie, sex, religie, ci după cum e omul ăla luat singur, cu bunele şi relele lui.

Şi da, încă mă feresc când sunt acostată de câte trei care vor să-mi ghicească în ghioc, dar nu mă grăbesc să le pun în cârcă dispariţia copilului vecin, şi nici faptul că nu mai sunt lebede în Deltă.

Published: July 1, 2010 | Comments: 8