my way

I have a dream – 2

Puteți să-mi spuneți că-s naivă, dar eu chiar am încredere într-o lume mai bună.
Cum aș putea să nu, când văd în jur atâtea chestii care-mi dau speranță?

Nu s-au adunat mii de credincioși s-o pupe pe sfânta Parascheva? Nu s-au umplut autocare cu mii de oameni dispuși să stea în frig, să doarmă direct pe pământul rece, să-ndure ploaie, și vânt, și îmbulzeală, miros de corpuri nespălate și ghionturi în coaste, doar pentru a pupa niște oase vechi de probabil vreo mie de ani?

S-au înghesuit și tineri, și bătrâni, și copii să atingă rămășițele alea care clar îi vor duce direct în rai, indiferent de ce fac în restul anului, în viața de zi cu zi, și cu ideea sigură că sacrificiul lor nu va rămâne nerăsplătit, în ochii unui dumnezeu care, după ultimele spuse ale manualelor de religie, o să trimită o mașină după tine, să te calce până mori, dacă-ți minți părinții sau aproapele.

N-ai cum să n-ai speranță când îi vezi atât de mulți, atât de uniți și atât de siguri că știu clar care e voia domnului, încât îs în stare să-ți dea cu biblia-n cap dacă nu ești de acord cu ei, dacă nu trăiești ca ei, dacă te-ndepărtezi de familia tradițională, și de orașele tradiționale, și-alegi să te-ndrepți spre Sodoma și Gomora. Unde biblia e varianta soft a loviturilor. Variantele ar fi pumnii, picioarele sau toporul.

Mă simt bine știind că încă mai există credincioși vajnici păzitori ai tradiției și normalității. Atât de credincioși și de vajnici, încât ar fi în stare să te omoare, decât să te lase să pici în păcat. Totul pentru salvarea sufletului tău nemuritor.

Cum aș putea să n-am încredere, când tot ei sunt acolo, pentru a te împiedica să avortezi, să dai afară din tine mica minune, pe care nici n-o vrei, nici n-ai programat-o, nici n-ai cu ce s-o crești, și-ți promit să te ajute, să fie lângă tine până la capăt, și-apoi anunță triumfători c-au adunat 300 RON special pentru tine? Și că, datorită lor, voia domnului a fost împlinită, și-au mai salvat 2 suflete și-o viață încă nenăscută.

Apărătorii dreptății în lupta antiavort refuză să ia în calcul faptul că multe vieți ar putea fi frumoase și salvate nu prin donații sistematice în bani, ci doar prin donații în prezervative. Bravo lor! Acțiunile de genul ăsta îmi dovedesc încă o dată că mai există speranță-n lume!
Recomand pagina de Facebook ”Asociația iubim toți oamenii”. Datorită lor, lumea va fi un loc mai bun. Nu știu încă pentru cine, dar cu siguranță își dau tot interesul.

Revenind. Cum aș putea să n-am încredere într-o lume mai bună când, într-un interval de câteva zile, unui câine i-au fost puse cuie în mâncare, altul a fost hăcuit cu toporul, și-un urs a fost împușcat cu gloanțe adevărate?
Mă simt protejată.

Mă simt bine știind că există printre noi oameni care, dacă simt că reprezinți cea mai mică amenințare, îs în stare să-ți pună cuie în mâncare, să-ți dea cu toporul în cap, sau să te împuște. Mă simt bine știind că există oameni cu atâta curaj și cu atâta sânge rece.

O să fiți tentați să spuneți că-i ridic în slăvi. Că e puțin probabil ca persoanele în cauză să aibă același curaj să elimine pericolul dacă, în locul animalelor, ar fi un om. Mă simt nevoită să vă contrazic. Un erou de genul acesta nu se dă în lături de la nimic pentru a proteja ce știe el că trebuie protejat, și pentru a omorî ce știe el că trebuie omorât. Eu mă simt în siguranță știind că lângă mine există oameni capabili să ia cu sânge rece o viață, dacă li se pare că, într-un fel sau altul, reprezintă un pericol. Sau un impediment. Sau pur și simplu nu le-a plăcut privirea lor. Ucigașii pot apărea când nu te aștepți, deci e bine să fii mereu în expectativă, cu mâna pe topor, sau cu degetul pe trăgaci, în funcție de veleități.

Cum aș putea să n-am, când se-anunță zeci de proteste pentru a schimba legi și guverne, se-adună câteva zeci de oameni și se sfârșește totul la o bere, în diverse locații, discutând aprins ce ar trebui schimbat în țară, dar nu se schimbă? Mai ales când, din spatele compului, multe mii și-au anunțat prezența? Dacă e pe Facebook, clar trebuie să fie adevărat.

Cum aș putea să n-am, când oameni despre care aveam impresia fermă că gândesc măcar puțin, aleg să ignore zvonurile neadevărate și știrile mincinoase, și-i fac odă și altar lui Ponta și PSD-ului? Indiferent de tot ce-ncearcă restul lumii să dovedească, ei au crezul lor, și știu ei mai bine, și constanța a fost mereu o virtute.

Cum aș putea să n-am, când legile se fac și se desfac după ureche, în folosul celui care le-a creat și le votează?
Când parlamentul își bate pula de justiție, doar pentru că poate?
Când drepturile omului UE, într-o țară UE, sunt încălcate doar pentru că și familia tradițional credincioasă are drept de vot?
Când există, teoretic, o Poliție a animalelor dar, practic, eu văd animale schingiuite și totul se termină, în cel mai bun caz, c-o amendă, cu toate că legea prevede închisoare fără suspendare?
Când în medicină se strigă ”vrem salarii mai mari, nu mită” și toți din jurul meu se duc cu plicul la medic, și-apoi se plâng că sistemul nu-i protejează?
Când se știe și se strigă c-avem cel mai mare număr de femei abuzate în căsnicie, dar Poliția nu se bagă, că nu-i permite legea, că e ”ceartă conjugală”?
Când cei născuți mult după Revoluție se duc și pupă moaște, se declară neo-nazi, se tem de microbul gay și se-nscriu în partide creștin-comuniste?
Când avem accize uriașe la tutun, dar nu e voie să-ți deschizi un bar strict de fumători, pentru că legea interzice fumatul în orice bar, indiferent de voia patronului care-l întreține?
Când statul are grijă mai mare de șomerii care refuză să muncească, decât de ăla care lucrează minimum 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână?
Când amenzile se dau, dar nu se plătesc? Sau ajung să nu se mai dea deloc, pentru că mită?
Când plângerile în justiție sunt retrase de frică?
Când totul e pe dos?

Cum aș putea să n-am încredere într-o lume mai bună, când fiecare zi aduce înc-o palmă-n față, înc-un șut în ficați?
Aș fi naivă să n-am încredere într-o lume mai bună, după toate exemplele pe care le văd și le trăiesc.
Am încredere într-o lume mai bună. Doar că nu aici, și nu acum.

Published: October 15, 2016 | Comments: 1

Cum se face un RMN

În primul rând dacă te-ai lovit la cap. Sau dacă te-a lovit cineva la cap. În ambele variante, destul de tare. Nu dacă ai dat cu capul de șifonier în timpul nopții, pentru c-ai uitat c-ai redecorat camera și-ai schimbat locul mobilierului. Nici dacă ai dat cap în cap ca să nu plouă. Nici dacă te-ai lovit cu ușa, c-ai calculat greșit distanța. ”Destul de tare” presupune, în primul rând, măcar un cucui. Ceva sânge. O cărămidă-n cap. Coada toporului. Din astea casnice.

În al doilea rând, dacă ai dureri groaznice de cap. Nu migrene. Nu dureri de cap care trec c-un Ketonal. Nu o durere de cap pe săptămână, care trece cu somn. Și nu, în nici un caz, mahmureala conștientizată nu se pune ca durere de cap groaznică și constantă.

În al treilea rând, dacă ai amețeli constante, pierderi de echilibru, pierderi de memorie, dacă nu mai vezi din senin bine, îți sângerează ochii, chestii din astea apocaliptice.

Dacă ești eu, îți faci RMN ca să-ți liniștești paranoia, care-ți spune c-ai putea avea ceva grav pe creier, de la care se poate muri. Rațiunea îți spune că n-ai dar, dacă nu-ți liniștești paranoia, e posibil să treacă peste rațiune. În nici un caz ca să afli că ai paranoia, sau orice altă chestie psihiatrică minoră. Pe ele știi că le ai, te-ai împăcat cu gândul, unul dintre țeluri e să nu ajungi la psihiatru. Nu-ți stă bine în cămășuță lungă, albă, cu mâneci lungi.

Ca să-ți faci RMN, ai nevoie de trimitere de la neurolog, sau de la psihiatru. Am stabilit deja că psihiatrul nu e o opțiune, așa că m-am dus la neurolog, am mieunat îndelung cum că mă doare capul, n-am probleme cu ochii, cu măselele, nu m-am lovit la cap, da, am avut parte de stres, n-am probleme nici cu tiroida, dar aș fi mult mai liniștită dacă mi-aș face un RMN, cu toate că medicul a zis că-s sănătoasă din punct de vedere clinic și-am plecat victorioasă cu trimiterea.

Programare făcută, zilele trec, momentul mult așteptat sosește.
Și-ajung la recepție, unde aflu candid că n-am voie cu obiecte metalice în aparat.
Recunosc, știam. Dar nu eram sigură. Am sperat într-o minune în care aparatul a fost updatat în așa fel încât să nu fie dat peste cap de metal. Nu s-a întâmplat. Așa am aflat, pentru a X-a oară, că nu trebuie să crezi în minuni. Nu se întâmplă.
Cine stătea pe holul clinicii, cuminte și concentrată, pentru a-și scoate fiecare bucățică de metal prezentă în ea, ca să poată să intre în aparatul menit să-i potolească ipohondria? Eu, bineînțeles! 15 pierce-uri – care, trebuie să mărturisesc, sunt extraordinar de greu de scos, mai ales dacă îți transpiră mâinile din cauză de un soi de teamă, că nu-ți plac medicii – 6 inele, lanț, brățară, curea, ceas, tot metalul jos. Pot să jur că după asta aveam cu 2 kile în minus.

O tanti aproape simpatică vine și te preia. Te așează pe masa albă, cu șervețele albe în zona capului, cu așternuturi albe, îți dă o pară de plastic gri, îți trântește pe cap o mască asemănătoare cu a lui Hannibal Lecter tot albă, niște căști despre care aș putea pune pariu că-s tot albe și te bagă pân` la mijloc într-un tub alb. Alb peste tot. Și-ți spune că durează undeva la 20 de minute, și să nu te miști.

Nu-s bună la ascultat ordine. Dar cică, dacă te miști sau apeși para aia, opresc aparatul, te scot de acolo, se asigură că ești ok, și-o iau de la capăt. Deci nu m-am mișcat. Nu m-am mișcat în ideea în care aproape abia am respirat, mâna mi-a înțepenit pe para cu pricina, deja simțeam cum mi se ridică sufletul din corp și singurul semn că eram încă vie era vârful piciorului drept, care zvâcnea în ritmul roților de tren. C-așa face aparatul ăla, pe lângă toate țiuiturile, piuturile, bâzâiturile adiacente.

Nemișcată. Zgomotul – suportabil. Cam ca atunci când încărcai un joc de pe casetofon, pe calculator, în Basic. Bâzâie divers, și ai impresia că-ți scanează tot creierul. Ceea ce, în principiu, chiar face.
M-am simțit ca o coală albă, care se pregătea să iasă la imprimantă.
M-am simțit ca-n coșciug. Nu coșciug românesc, coșciug din ăla de vezi prin filme că folosesc în afară, cu capacul peste mine. Noroc că nu era nimic textil deasupra mea.
M-am gândit c-o să-mi sară inima din piept, o să fac infarct și-o să mor de inimă în timp ce mă controlez la creier.
M-am gândit că e posibil să explodeze drăcia.
M-am gândit că s-ar putea defecta, masa pe care stau întinsă să se ridice subit și să mă torcoșească de tavan, altfel încât să nu mai ies de-acolo decât cu juma` de corp întreg. Mașinăriile sunt perverse, știm cu toții asta.
M-am concentrat pe zgomot. Prea bizar. Dacă-mi induc cine știe ce idei străine de mine prin zgomotul ăla?
Am încercat să număr secundele. Sunt sigură că secundele trec mai greu în aparat.
S-a oprit zgomotul. Am zis c-asta a fost tot. Și-a luat-o de la capăt.
M-am împrietenit cu toate punctele de pe capacul aparatului. Vreo 4 puncte, un soi de zgârieturi sau ceva, pe perfecțiunea plasticată. Să fie oare urmele bieților nenorociți care s-au zbătut să iasă de acolo, dar aparatul le-a fost mormânt?
1, 2, 3, 4… Numără, Camelia, dă din picior pe ritm de tren, trenul e sigur, și te duce la munte sau la mare, te-duc-te-aduc-te-duc-te-aduc, BBZZZZ…ȚȚȚȚȚȚ…IIIIIIIII…BBBZZZZZ, te-duc-te-aduc-te-duc-te-aduc, ești în mormânt, explodează drăcia, Om Namaha Shivaya, 2546, 2547, 2548… S-a oprit! Să nu mă bucur prea tare, s-a mai oprit și până acum și-a început din nou, relax, poate nu începe din nou…

Și-apoi a venit tanti aia aproape simpatică, pe care m-am bucurat s-o văd de parcă ar fi venit să m-anunțe c-am câștigat la loto, mi-am revendicat metalul și-am fugit.
Următoarele 2 ore le-am petrecut cu vorbă, c-o bere, cu senzația că-mi bâzâie urechile și-ncercând să-mi pun la loc tot metalul fără de care nu sunt eu, pe mine.

Recomand oricui RMN-ul. Dacă vrea să afle câtă paranoia zace-n el și câte kilograme-n plus sunt, de fapt, metal.

Published: June 12, 2016 | Comments: 6

Cum să slabesti fără efort. Cea mai ieftină și ușoară dietă din lume – p.2

Vrei să-ncapi în rochia ideală de mireasă? Vrei să stea costumul de baie pe tine ca pe manechin? Vrei să dai jos colăceii de grăsime adunați inestetic pe burtă, șolduri și gușă? Vrei să fii imaginea de pe podium, coperta revistei sau fata aia care face reclamă la haine XXS?
E simplu!
Uită de diete, sport, mâncat sănătos!
Urmând unul din aceste sfaturi simple, garantat vei ajunge la silueta ideală în mai puțin de o lună!

1. Nu mai mânca!
Nu, nu glumesc. Nu mai mânca. DELOC! Cel mai probabil, după o săptămână de nemâncat deloc, o să slăbești. Nu neapărat vizibil, depinde de cantitatea de grăsime de la care pornești, dar vei slăbi. Măcar 500 de grame. Chiar dacă simți impulsul de a mânca câtuși de puțin, abține-te. Nemâncatul, după o perioadă îndeajuns de mare de timp, va produce acele arderi de care ai nevoie ca să scapi de grăsime, fără sport sau dietă.
Bineînțeles, există mereu riscul de a leșina.
Problema e cu atât mai gravă pentru cei care nu locuiesc singuri. Dacă locuiești singur și urmezi sfatul cu nemâncatul, e posibil să slăbești, să leșini, și să mori, pentru că nu ai pe nimeni care să cheme ambulanța. Dar măcar mori puțin mai slabă.
Dacă, din nefericire, cheamă cineva ambulanța pentru tine și nu apuci să mori slabă, atunci e grav.
La spital îți vor băga mâncare cu de-a sila. Cartofi prăjiți prin perfuzie, fripturi și cârnați pompați direct în stomac, orice, numai pentru a te împiedica să slăbești. Întregul tău sacrificiu va fi degeaba.
Deci ai grijă! Dacă urmezi nemâncatul, asigură-te că nu știe nimeni și, mai important, că nu există nimeni care să cheme medicii. Medicii sunt dușmanii. Ei nu vor ca tu să slăbești.
Gândește-te puțin! Dacă ești slabă, n-ai probleme cu colesterolul, ficatul, inima, nu prezinți risc de anevrism cerebral sau atac de cord, deci le iei, practic, pâinea de la gură. Nimeni nu vrea să fie șomer! Tu, cu grăsimea ta, sau cu potențialul atac de cord/comă din cauză de înfometare, hrănești familiile medicilor! Copiii medicilor nu ar avea ciocolată, jucării, haine, pe bune, n-ar avea nici pâine după care să bea apă și, probabil, nici apă curentă, pentru că n-ar avea cu ce să plătească întreținerea dacă tu, cu grăsimea/leșinul tău, nu i-ai întreține.
Oricum ar fi, că ești dispusă sau nu să slăbești prin înfometare, ferește-te de medici!

2. Redu porția la jumate
Că mănânci 12 hamburgeri pe zi sau doar 30 de sarmale, redu-le la jumate!
Știu. E greu. E greu să nu mai mănânci tot frigiderul într-o seară, și să fii nevoită să mănânci doar jumate din el, mai ales când e ghiftuit ca în a 2-a zi după ce iei bonurile și salariul.
E greu să nu mănânci felul 1, 2 și desert și să te mulțumești cu doar jumate din felul 1, jumate din felul 2 și jumate din desert. Pentru că n-aș îndrăzni să spun să renunți și la desert. Chiar dacă juma` din felul 1 oricum ar hrăni un sat mic din Africa.
În primele zile e posibil să simți un soi de sfârșeală. Ca un soi de leșin, asemănător cu cel de la punctul 1. Nu te panica! Nu chema medicii! Să ne aducem aminte că medicii sunt dușmanul.
După prima săptămână, poți reduce la jumate jumătatea deja redusă. Sfârșeala va fi de nesuportat. Cu puțină voință, treci și de stadiul ăsta.
După încă o săptămână, redu din nou.
Ai câteva opțiuni simple:
– începi să slăbești.
– după 2 săptămâni renunți, pentru că oricum e degeaba, că ai văzut tu că n-ai slăbit decât 1 kil și e prea mare chinul pentru 2 kile pe lună. Te înfigi în frigider și de acolo ori ieși singură, cu 5 kile-n plus, ori te scot ei cu ambulanța, că ai băgat prea mult, prea repede, ai făcut indigestie, pe motiv de grăsime n-ai putut ieși la timp din frigider, ai vomat locco și ai murit înecată în propria vomă. Măcar se va putea spune despre tine că ai murit eroic, încercând să slăbești.
– ai atât de multă voință încât reduci până la cantitatea de la punctul 1. Recitește ce se întâmplă.

3. Mănâncă doar chestii care conțin grăsimi. Mai ales dacă ai probleme cu colesterolul. E dovedit științific că grăsime pe grăsime se arde. Roagă-te doar să se ardă înainte de a face infarct.
Nu uita să excluzi total carbohidrații și zaharurile. Doar de la ei te-ai îngrășat până acum. Dar exclude-i de tot. Pe viață. Există mereu posibilitatea să faci cancer de colon sau osteoporoză, dar măcar ești slabă când le faci.

4. Recompensează-te! Ține dietă 5 zile pe săptămână, și-n week-end mănâncă tot ce-ți trece prin cap! Absolut orice, în orice cantitate. Totul se va arde, în următoarele 5 zile în care te vei înfometa. Matematic vorbind, 5 e mai mare ca 2, deci logica e irefutabilă. N-ai cum să dai greș, pentru că matematica e o știință exactă. Nici măcar nu-ncerca să-ți bați capul să calculezi, totuși, că-n week-end ai băgat calorii cât pentru o lună. Astea-s detalii.

5. Nu face sport. Nici vreun alt fel de mișcare. Sportul e pentru fițoși care vor să se dea mari ce corpuri tonifiate au, în timp ce se înfometează. Sportul nu ajută la nimic. Nici mișcarea. De fapt, faci îndeajuns sport mișcându-te de pe canapea la baie și din bucătărie în frigider. Minimum 30 de minute pe zi, recomandă medicii. Dacă stai să aduni, de câte ori te duci la frigider, faci măcar o oră. Plus cât te apleci să te-ncalți ca să te duci la magazin, plus câte click-uri dai pe comp, dacă mai adaugi și câte un duș din când în când, deja faci mai multă mișcare decât trebuie. Nu vrei să te extenuezi. Sportul e pentru cei care n-au îndeajuns de multă voință să facă mișcare în propria casă.

6. Ia pastile, ceaiuri și siropuri minune de slăbit. În timp ce mănânci absolut orice îți poftește inimioara. Eventual, combină-le între ele. Știu că majoritatea specifică faptul că nu își fac efectul decât dacă adopți și un regim alimentar adecvat, dar dacă le combini între ele, ce nevoie mai ai de regim? Gândește simplu: la 3 soiuri de pastile combinate cu ceaiuri și la cât promit ele, deja arzi mai mult decât mănânci. Nu mai sta pe gânduri! Mai ia-ți o felie de tort! Nu uita înainte să bei un gât de oțet de mere, că accelerează metabolismul. Ba chiar poți fi rebelă! Dacă bei toată sticla, poți mânca tot tortul! Ce mai aștepți? Noroc!

7. Îmbrățișează-ți grăsimea și cultiv-o! De menționat că această metodă merge numai și numai după ce te-ai măritat, deci nu trebuie să te mai chinui să încapi în rochia de mireasă. Acceptă că ești grasă. Acceptă că nu poți avea un tort în frigider mai mult de 6 ore, pentru că nu suporți să-l știi acolo, fără să-l ataci. Acceptă că 2 kile de cartofi prăjiți la o masă, plus 4 ochiuri, plus 2 cârnați e o masă sănătoasă pentru o persoană, și tu gătești pentru 2. Acceptă-te și iubește-te așa cum ești. El, cel mai probabil, te încurajează. Sunteți deja o familie. Vă construiți grăsimea în 2. Unii își sporesc contul comun în bancă, voi vă sporiți kilogramele comune. Chestie de priorități. Și ce dacă nu mai ești slabă? El te iubește oricum, pentru că oricum nu mai are cum să te vadă. N-a orbit. I s-au acoperit ochii cu pungi de grăsime. Dar ce frumoși și zvelți erați când v-ați cunoscut! Unii se iubesc încă, la 90 de ani, și se văd la fel de frumoși ca-n tinerețe. Voi vă vedeți la fel de slabi ca acum 2 ani. Chestie de priorități.

8. Ai glandă. În mod normal, cu toții avem glandă. Adică există acolo, doar dacă n-ai extirpat-o pe motiv medical. Dar tu ai o glandă mai specială, care te face să te-ngrași fără motiv. Cu aer. Și cu cele 2 pizza asezonate cu 3 litri de bere și 5 eclere pe care le consumi pe zi. Dar e de la aer. Și de la glandă.
Dacă ai glandă, recomand să nu faci nimic. Oricum nu poți slăbi. Nu ține regim. Regimul îți poate da mai tare glanda peste cap. Ba chiar mănâncă mai mult, e dovedit științific că nu te poți împotrivi glandei. N-ai vrea ca, din cauză de vreun regim ciudat, să ți-o dai și mai tare peste cap. Nu te poți juca cu medicina în halul ăsta. Mănâncă și dă vina pe glandă. Măcar lumea nu te va judeca că ești obez, dacă știe că ai glandă. Și-ar atrage bad karma dacă ți-ar sugera un medic, un regim, un tratament. Ești safe. Nu trebuie să slăbești. Ai glandă.

9. Specifică oricui că ești la dietă. Nu contează că ești, sau nu. Simplul fapt că spui că-ncerci să slăbești va arde câteva calorii. Dacă discuția se întinde și reușești să explici cât de tare încerci tu să slăbești, și cum te chinui, sfaturi, rețete, vise pofticioase – încă niște calorii arse. Miști degetul pe telefon ca să-i arăți interlocutorului ce dietă urmezi? Alte calorii. Mai miști puțin din picior cât ăla își expune punctul de vedere? BANG! Alte calorii. O discuție de genul ăsta, repetată absolut oricui, te scapă garantat de măcar 100 de calorii. Posibil să te scape și de prieteni, amici, cunoscuți, care se satură să te audă vorbind, dar rămânând în continuare cât balena, dar nu e grav. Dacă nu mai iese nimeni cu tine, nu mai ai nici un motiv să slăbești. Te poți îngrășa liniștită în continuare. Și când mori de grăsime, oricum or să vină la-nmormântare. Probabil or să se simtă prost că nu te-au ascultat la timp. Tu mori o singură dată, ei au remușcări toată viața. Who`s the bitch now?

10. Treci la veganism. Nu e o dietă, e un mod de viață. Repetă-ți asta, în timp ce-nveți fraze specifice, gen ”laptele de vacă e rău, pentru că vacile au fost dresate de-a lungul secolelor să dea lapte la comandă”, ”ouăle nu sunt bune pentru că reprezintă ciclul găinii și știi cât suferă o găină când scoate un ou?” sau ”mierea de albine e rezultatul sclavagismului la care sunt supuse acestea de către om”.
Le-ai învățat? Te-ai convins că ești un om mai bun, pentru că ești vegan? Datorită ție omul va putea trăi în comuniune cu natura și, bonus, mai și slăbești.
Veganismul vine din convingere, mai ales că, înainte de a avea nevoie să slăbești, n-aveai nici o problemă în a tăia porcul sau a rupe cu mâinile goale gâtul unei găini. Dar acum ești un om nou. Schimbat, grație acestei filozofii. Nu e nevoia ta de a ține o dietă, e doar lumina universului care s-a pogorât asupra ta. Că vine cu promisiunea unor kile în minus și că nu te poți abate de la regulă pentru că s-ar putea să fii linșat de câteva sute de alți vegani împătimiți ca și tine, e un mizilic.
Repetă după mine: ești vegan din convingere, nu pentru c-ai văzut că toți veganii sunt slabi.

Acestea fiind zise, sper că cea mai ieftină și ușoară dietă din lume va fi cuiva de folos.
În încheiere, spun doar atât: în nici un caz nu vă lăsați convinși de șarlatanii care spun că, pentru a slăbi, ai nevoie de voință, un regim alimentar sănătos, mulat pe stilul de viață și metabolismul fiecăruia și de oleacă de sport. Vor doar să vă subjuge, să facă buzunarul gros la medici și, cel mai probabil, să vă facă să dați bani degeaba pe prostii.
Fiți mai deștepți ca ei!

Published: June 3, 2016 | Comments: 10

Probleme pe care le ai când vrei să schimbi locul de muncă

Am stabilit deja că sunt corporatist. Eu, și majoritatea cunoscuților.
Că e o firmă mai mică, mai mare, dă ciocolată gratis, sau face constant team-building-uri care par foarte amuzante și instructive, că n-au primă, sau nu primesc bonuri de masă, că se stă cu biciul pe ei, ca pe plantație, sau e relaxare plătită, tot corporatiști îi cheamă.

Meseria generației. Și boala ei.

Inclusiv ăia, pe care ți-i dau părinții drept exemplu că s-au mutat la Cluj și au salariu de 6000 de euro pe lună, și tu de ce nu poți să te muți la Cluj, să ai și tu salariu așa de mare, tot corporatiști sunt. Majoritatea foștilor colegi de liceu/facultate, majoritatea amicilor întâmplători sau a cunoștințelor strict de Facebook, tot pentru o corporație lucrează. Sau au lucrat. Sau au cochetat cu ideea.
Restul – îs ori fericiții care fac ce le place, în condițiile impuse de ei, ori ăia care lucrează în construcții, ori șomerii. Sau ăia care trăiesc din alocația copiilor, da` pe ăia nu-i băgăm neapărat nici măcar la ”cunoștințe întâmplătoare”.

Dar sunt corporatist. Fac parte din sistem de ceva timp. Uneori am impresia că sistemul există doar pentru că-l țin eu pe umeri. Tot sistemul. Alteori îmi fac probleme de conștiință că sistemul sanitar, legislativ sau economia întreagă nu merg cum trebuie pentru că nu le țin eu stabil pe umeri. Că aș putea să fac mai mult. Să muncesc mai mult, să țip mai tare, să mă agit mai mult. Să fiu schimbarea pe care o vreau în lume. Primul pas. Câcaturi din astea motivaționale.
Îmi trece rapid, oricum.
Că-mi aduc aminte că mi s-a tocit fundul de atâta stat pe scaun. Mi s-a găurit retina de atâta comp. Mă doare spatele de la același scaun și același comp. Am nevoie de un maseur profesionist care să se ocupe 8 ore, cât stau la muncă, de junghiul din omoplat.

Și-mi aduc aminte că aveam planuri de cucerire a lumii. Că voiam să schimb totul din fraze bine plasate. Că voiam să fiu arheolog, și avocat, și jurnalist, și orice care să conteze mai mult decât pentru ștatul de plată la început de lună. Că voiam să fac totul din plăcere, și pasiune, în termenii mei, fără să mă gândesc la facturi, să fie nu o meserie/job/loc de muncă, să fie ceva care chiar să mă reprezinte. Pentru care să mă trezesc luni dimineața fără să-mi spun ”Fuck! Iar e luni!”

Așa că, periodic, ajung să-mi schimb locul de muncă.

Primul pas e simplu : îți dai demisia. Vorbești cu managerul, îți anunți preavizul, semnezi un teanc de acte și, în funcție de firmă, în 20 de zile (sau mai puțin, dacă ți se acceptă fără preaviz) ești liber să-ți urmezi visul noncorporatist.

A se nota că, de obicei, primul pas e, de fapt, ultimul.

Ok, îți dai demisia. Presupunem cazul fericit, în care n-ai de plătit chirie, rate, prea multe facturi, și nici nu mănânci într-atât de mult încât să nu te saturi cu câte o masă pe zi pe la prieteni, rude, cunoștințe.
Nici nu fumezi pentru că, dacă de-o masă te lipești ușor, de țigări nu-ți dă nimeni bani.
Care-i planul?

Simplu:
Ce știu să fac? Să scriu. Știu să scriu, să mă joc cu diverse programe la un nivel mediu, vreo 2 limbi străine, învăț repede, am carnet de conducere, știu să vorbesc, să te conving, să te contrazic, să te enervez, să-ți dau sfaturi (pe care nu le-aș putea aplica pe mine, dar știu să le dau), cultură generală, muzică, filme, să fumez, să citesc.
Ce pot realmente să fac? Deocamdată, în nici un caz să conduc. Am carnet de mai bine de 10 ani, n-am condus decât o singură dată.
Ce aș fi dispusă să fac? Să nu mă pui să conduc. Să nu mă relochezi cine știe pe unde. Să nu mă pui să lucrez în program inuman de mai devreme de ora 12. Să nu mă pui să lucrez mai mult de 8 ore pe zi. Hai, fă-le 6. Să nu mă trimiți pe teren. Să nu-mi spui ce să fac. Să nu-mi impui ora la care să ies în pauză. Să nu trebuiască să am răbdare, dacă nu am chef. Să nu mă bați la cap. Să mă plătești la timp. Bine. Să nu fie politețea elementul cheie. Nici ținuta office. Nici să mă pui să port fustă. Sau să-mpart pliante în poștă. Să nu-mi pui program fix. Să hotărăsc eu cum, unde, cât muncesc.
Știu! Mă apuc de hand made! Lucrez cât vreau, când vreau, chiar și noaptea dacă-mi tună, e frumos, e relaxant, și mai ies și bani din asta.
Și-mi iau talentele la puricat.
Știu să cos? Știu! Aș putea și împleti? Aș putea! Cu oleacă de exercițiu, m-apuc de făcut cercei, brățări și coliere. Din ațe, pietricele, piele și orice material original. După adunat materiale, făcut proiecte, planificat cum sparg piața cu produsele mele inedite, 3 noduri mai târziu îmi dau seama că n-am răbdare. Chiar n-am.
Știu să desenez? Ce desenat, că orice mai mult de-o linie dreaptă e chin. Și nici aia nu iese dreaptă decât cu rigla.
Știu! M-apuc de scris advertoriale! E simplu, e frumos, îmi place să scriu, ba chiar îmi place și partea aia de cercetare din spatele advertorialelor. Perfect!
Și examinez piața. Nici advertorialele nu mai sunt ce erau odată, dacă n-ai avut inspirația să-ți creezi o piață de clienți de acu` câțiva ani. Acum, începător, îți iei undeva la 20 de lei/text. Dacă ai noroc. Păi, și? 20 de aici, 20 de dincolo, se adună. Da` eu nu vreau să scriu texte de 20 de lei. Să fim serioși, pentru banii ăștia, nici calitatea nu mai e ce era cândva. Plus că-mi pierd cititorii de idei, care or să se plictisească să vadă 20 de bălării publicitare, scrise-n vârful tastaturii. Calitate, nu cantitate vreau.
Se scot posturi la primărie. Alea-s bine plătite, tre` să-nveți puțin și dup-aia, viață! Program 8-16? Da` cu ce-am greșit, în viața asta sau în viețile anterioare? Plus oameni cu care tre` să interacționezi drăguț, alții pe care tre` să-i suporți, chit că vrei să le faci masa guler. Nu.
S-au scos posturi la penitenciar. Mișto. Interacțiune, bani, program flexibil, mediu nou, te implici în reeducarea oamenilor, șmecherie curată. Dacă proba fizică n-ar fi eliminatorie, și rezistența obligatorie. Dacă n-aș avea tatuaje la vedere, la ținuta de vară. Dacă n-aș intra încă înainte de a-mi da seama de toate astea în paranoia, că dacă superi pe cineva de acolo, îți montezi ușă dublă și te uiți toată viața peste umăr, să nu te taie cel căruia nu i-a plăcut cum te-ai uitat la el într-o oareșcare dimineață. Nu.
M-apuc și fac un curs. De formator, mediator, consiliere, medic, avocat, orice. Și dup-aia-mi fac firmă specializată, și sparg piața! Aha. Te-ai uitat câte cabinete particulare există deja? De orice. Cum spargi o piață deja spartă?
Ce-ai terminat? Jurnalism? Te faci ziarist! Aha. În Galați. La cele 2-3 publicații pe care le-ai testat deja din liceu. Adică acum mai bine de 10 ani. Și ai decis că nu-ți place politica pumnului în gură. Deci nu.
Știu! Radio! Te costă nimic să-ți faci radio pe net. Vrăjeală. Mori de foame în 3 luni.
Te costă de la 5000 de euro în sus să-ți faci radio profi. Îi ai? Nu. Dacă i-ai avea, i-ai investi știind că, cel mai probabil, dai chix? Nu.
Bagi dosar la Fonduri Europene. Cu o idee inedită. La cât e de inedită, merge în Galați? Nu.
Te apuci de comerț. Mic, gen consignație. Să nu mă pui să conduc. Să nu mă relochezi cine știe pe unde. Să nu mă pui să lucrez în program inuman de mai devreme de ora 12. Să nu mă pui să lucrez mai mult de 8 ore pe zi. Hai, fă-le 6. Să nu mă trimiți pe teren. Nu.
Învață programare IT. E scurt, e ieftin, e bine plătit după, îți alegi programul. Aș putea să-nvăț. Aș putea. Nu mai vreau. Plus că nu mi-ar plăcea. Ar fi o chestie făcută strict pentru bani. Realul nu e de mine.

În momentul de față, aș putea face multe. Chiar aș putea. Vreau să le fac? Da. Și nu.
Sunt într-o zonă de confort? Sunt.

Când vrei să-ți schimbi locul de muncă, este esențial să te-ntrebi dacă, în momentul în care te vezi semnându-ți demisia (fără să știi clar că te duci la locul de muncă ideal – pe care dacă l-ai găsit, esti norocos, norocosule!), ești dispus să faci toate sacrificiile alea mici, pe care înainte nu trebuia să le faci: timpul tău, prea mult timp, bani care nu vin regulat, program, ce te face fericit, o să mai ai timp/chef/bani de-o bere.

Și, de obicei, n-o să mai ajungi la primul pas.
Eu știu. Eu am fost acolo. Am semnat. M-am întors. Mă mint că n-am pastă-n pix să semnez din nou.

Published: May 11, 2016 | Comments: 22

Legea antifumat – pentru că fumatul dăunează prostului – p.2

Primul lucru pe care-l fac când ajung într-un bar e să-mi aprind o țigară.
Eu nu fumez pe stradă, în timp ce merg. Nu fumez în taxi. Nu fumez în parcuri cu copii. Nu fumez în curtea școlii. Nu fumez în birou. Nu fumez decât acasă, în fața firmei când sunt la serviciu, și în baruri. Fumam.

Dar. Primul lucru pe care-l fac când ajung într-un bar e să-mi aprind o țigară. Aia în așteptarea companiei. În așteptarea berii. Țigara aia care îmi umple plămânii cu fum, și golul lăsat de lipsa unei conversații. Aia care îmi liniștește tensiunea, la fel cum insulina îi liniștește pe diabetici.
Poate cineva să-mi dovedească faptul că nu fumez medical? Că lipsa țigării nu mă afectează psihic medical, exact cum pe diabetici îi afectează fizic medical lipsa insulinei? Că, de fapt, n-am o nevoie psihică de nicotină pentru a mă simți bine fizic? Nimeni nu poate. Toți își dau cu părerea.

Se poate spune că visul nefumătorilor s-a împlinit: legea antifumat a fost adoptată, afară-i îndeajuns de frig încât să se bucure că fumătorii tremură la țigară, ei, nefumătorii pot ieși liniștiți să petreacă dezlănțuit, urcați pe boxe, în toate restaurantele, cafenelele, barurile, crâșmele în care până acum n-au avut acces, pentru că erau intoxicați de fum nociv de țigară! Hurray!

Am fost acolo când s-a făcut trecerea dintre ”se fumează” și ”nu se mai fumează”. Am vrut să văd cum e.
La 12 fix s-au strâns scrumierele. Odată cu ele, ultimul fum – momentan – într-un bar.
Am stat. Berea în față. Am vrut o țigară atât de mult încât am avut intenția să-mi scot una și s-o țin neaprinsă-n colțul gurii. Cât s-o simt aproape. Mi-am dat seama cât ar părea de lame și n-am făcut-o.
M-am ridicat, am ieșit, am fumat.
Am înghețat puțin.
Am aruncat chiștocul la scrumieră.
Am intrat în bar.
Berea și țigara merg împreună. Dacă barul n-are terasă, n-ai voie să-ți iei berea cu tine. Am ieșit și-am fumat, mi-a lipsit berea.
Am băut un gât de bere.
Am început o discuție din aia în contradictoriu. O știți cu toții. Discuția aia care pornește dintr-o idee minusculă și se poate întinde toată noaptea. Aia cu nervi, dar nu cu nervi pe interlocutor, ci pe subiect în sine. Când iei la disecat subiectul pe toate părțile, îți mai aduci aminte un exemplu personal, celălalt vine cu o completare, cu o altă amintire, și te încingi. Mai iei o gură de bere și vrei o țigară. N-ai voie să fumezi în bar. Te uiți în jur. Toată masa ar fuma, dacă ar avea voie. De comun acord, ieși și-ți continui discuția afară, la o țigară. Fără bere. Pe care ai plătit-o. Pe care ai vrea s-o bei, dar n-ai cum, dacă vrei să și fumezi. Fumezi rapid. Să ajungi la bere. La discuție. La confort. Bei repede. Discuți. Bei repede, pentru că vrei o țigară. Ieși. Fumezi repede o țigară. Te-ntorci și bei repede din bere. Discuți din ce în ce mai rapid. Pentru că vrei să le împaci pe toate. Și discuția, și compania, și berea, și țigara.

M-am uitat în jur. După ce s-au ridicat scrumierele, jumătate din bar a plecat. Cealaltă jumătate era pe speed, la fel ca mine. Bere, țigară, vorbă. Repeat.
Berea nu mi-a priit. Țigara nu mi-a priit. Discuția s-ar fi dus atât de frumos la o țigară și-o bere.
Nici un nefumător în bar.

Încă o țigară afară. Chiștocul meu – aruncat la scrumieră. De jur împrejur – chiștoace. Pentru că nu-i poți impune omului să nu fumeze la berea lui, și să mai păstreze și curățenia, se pare. Pentru că semnul de rebeliune supremă a fost să facem mizerie, și-apoi să ne plângem că nu avem o Românie curată, dar asta deja e altă discuție.

Revenind la prima seară în care nu s-a fumat.
Eu n-am văzut dezlănțuire de nefumători. ”Dar a fost de-abia prima seară”, o să spuneți. De acord. Aseară n-am ieșit. Am luat în calcul pro și cons-urile:
– Vreau să mă simt bine? Da.
– Mă simt bine ieșind în oraș? Da.
– Mă simt bine ieșind de fiecare dată când am chef să-mi aprind o țigară afară? Nu.
– Aș putea sta juma` de oră fără să fumez? Nu.
– M-aș opri în mijlocul conversației ca să fumez? Da.
– Asta ar diminua calitatea ieșirii? Da.
– Aș putea bea o bere fără să fumez? Nu.
– Aș bea o bere într-un sfert din timpul normal, doar ca să fumez? Da.
– Pot să beau, să fumez și să conversez într-un apartament, gen adunarea părinților noștri, din anii `80? Da.

Concluzia a venit simplă, și de la sine: De ce să ies, să plătesc și să nu mă simt confortabil, când pot să nu? Până se deschid terasele – private parties for me. Și după ce se închid, dacă nu se schimbă ceva între timp.

Legea asta a reușit, într-adevăr, ceva deosebit:
Să facă unii oameni să stea acasă.
Să-i facă pe alții să-și ducă discuțiile pe bordură, ca aurolacii.
Să crească pericolul altercațiilor, pentru că nu toată lumea care iese din crâșmă, pe bordură, să fumeze e pașnică, trează și nepusă pe harță. Multe persoane fac violent la băutură și multe persoane merg pe jos spre casă, în zone pline de borduri pline de oameni beți. Oh, the possibilities!
Să facă și nefumătorii să iasă pe bordură, pentru că nu vor să rateze discuțiile.
Să elibereze spații întregi, special pentru persoane care latră că nu puteau ieși din cauza fumului de țigară, dar care oricum nu vor ieși decât de 3 ori pe an, pentru că banii ăia ar putea fi strânși pentru pensie.
Să elibereze altele, pentru persoane care latră că nu puteau ieși din cauza fumului de țigară, dar care erau prezente la orice adunare, pentru că le plăcea compania, dar e interesant să te plângi.
Să scoată la iveală faptul că unii nu făceau duș decât dacă miroseau a fum nociv de țigară. Nici nu-și spălau hainele.
Să provoace vâlvă, înverșunare, să scoată la iveală cât de mult îi interesează pe unii ce faci cu salariul tău și cu sănătatea ta, cu toate că nu-i cunoști decât în trecere, să dezbine și, posibil, să învingă. Ce? Teoria conspirației să se ocupe de asta.

Până una alta, nefumători, umpleți barurile! Dansați pe boxe, cu sutienele pe cap, dezlănțuiți-vă, bucurați-vă, petreceți ca niciodată până acum! Barurile goale vă așteaptă să le umpleți! Nu dezamăgiți așteptările! Economia națională se bazează pe voi, să-nlocuiți cantitatea de băutură consumată de fumători. Și aia de mâncare.
Să invadați scaunele goale și să demonstrați cum doar fumul de țigară vă împiedica să fiți that party animal care ați vrut mereu să fiți! Acum e șansa voastră!

Published: March 19, 2016 | Comments: 30