my way

Comme d’habitude

Am văzut L word relativ târziu. Adică destul de târziu, după ce isteria se instalase deja. Am văzut L word de-abia după ce am reperat pe stradă persoane care semănau în mod ciudat una cu cealaltă, după ce netul a fost invadat de persoane identice, după ce mania Shane a transformat zeci de gagicuţe în Shane wannabe. Şi-atunci m-am uitat şi eu, să-nţeleg care e faza. Pentru că cineva clar copia, şi trebuia să văd originalul.

Aceeaşi chestie s-a întâmplat cu ani buni în urmă, pe când eram la liceu, şi toate gagicuţele cu intenţii gay şi fără prea mult stil propriu, personal, original, îl imitau pe Ville Valo. Vedeam prin tot Galaţiul Ville Vălişori în miniatură, bucle făcute rapid cu drotul, atitudine afectată, constipată, creată în doi timpi şi trei mişcări, la persoane care, iniţial, arătau ca îngeraşii renascentişti şi, în casă, când veneau mătuşile grase în vizită, se prezentau frumos, făcând o reverenţă, “Maria”.

Deci “copiatul” e la putere. Copiatul de atitudine, de personalitate, de haine, stil, idei, cuvinte. E mai uşor să copiezi o chestie care-ţi place maxim, decât să te chinui să fii tu ăla care este copiat. E mai uşor să fii copia decât originalul, pentru că deja ai un model, o schiţă, un şablon. De ce să-ţi mai storci creieraşii să inventezi ceva, când poţi lua de-a gata?
Păi, nu e mai simplu să dai copy-paste, decât să te chinui să creezi? Nu e mai simplu să te foloseşti de o reţetă care are succes, decât să o iei de la zero, să o contruieşti treptat, să transpiri până-ţi iese cât de cât perfect?

În afară de copiatul pe la teze, lucrări, examene (şi asta când venea vorba de teorie şi de formule) nu mi-a plăcut să copiez. Singura formă de imitaţie pe care o accept e Imitatio Christi. Dacă te ţine să o încerci. Altminteri, fă, frate, ceva original. Ceva care să te reprezinte, care să ţipe prin toţi porii că tu eşti ăla care a făcut-o, care să emane originalitate.

Da, ştiu şi eu faza cu “nimic nou sub soare”, dar oricât de veche ar fi o chestie, oricât de mulţi ar fi folosit-o înaintea ta, nu te opreşte nimeni să o personalizezi, să-i dai o bucată din tine înainte de a-i da drumul în lume. Pentru că până şi ideile pot fi cizelate, până şi cuvintele pot fi schimbate dacă te duce capul. Şi dacă te duce, dar ţi-e lene, atunci e de două ori mai grav; o dată pentru că ai copiat, şi a doua oară pentru că n-ai făcut-o cu cap.

Mă stresează să aud cuvintele mele în gura altuia, mă disperă să recunosc o anumită atitudine într-o persoană care, până acum două secunde, nici nu ştia că atitudinea aia e posibilă. Da, nu-mi place imitatul intelectual şi, pe cât posibil, mă feresc de persoane care practică sportul ăsta. Şi nu-l practic pentru că nu mi-ar mai plăcea de mine dacă l-aş practica.

Partea cea mai ciudată în toată chestia asta e că, într-un final, oricât de bine ai încerca să ascunzi sursa de inspiraţie, oricât de puţin plauzibil ar fi să-ţi fie descoperit artificiul, tot se află. Şi-atunci tu, dragă copie fidelă, rămâi cu buza umflată, pentru că tocmai ai fost expusă, în fundul gol în faţa lumii, şi toate aerele pe care ţi le dădeai, toată impresia pe care o creaseşi in jurul tău, dispare. Asta e.

Ca să nu o mai iau de la capăt cu morala despre copii şi original şi despre cum mai bine te creezi tu pe tine, nu te modelezi după alţii, vă las să meditaţi la asta. O juma’ de secundă daţi jos ce nu vă apaţine, vedeţi dacă vă place de voi în varianta originală şi, dacă nu, masca la loc. N-o să ştie nimeni.

În ordinea asta de idei, trebuie să precizez că n-am absolut nimic împotriva cover-urilor. Muzical vorbind, se întâmplă de multe ori să-mi placă mai mult cover-ul decât originalul. Dar îmi place să le ascult pe amândouă înainte de a-mi da cu părerea.
Şi, ca să nu par incoerentă, precizez că de-abia aseară am aflat că o melodie care-mi place maxim, în care mă recunosc şi pe care o consider aşa, un fel de filozofie de viaţă, un fel de motto, un fel de ghid al meu, nu aparţine cui credeam eu că aparţine. Da, dragă Mab, datorită ţie “înşelătoria” a fost demascată. Meriţi un premiu pentru că ai descoperit originalul.
“My way” am crezut că e a lui Frank Sinatra. Pentru cei care ştiau sau credeau la fel, răstorn acum mitul. Nu-i aparţine. Îi aparţine unui francez, despre a cărui existenţă nu ştiam nimic până – repet – aseară.

Click pe ambele versiuni, înainte de a hotărî care vă place mai mult.

PS – nush cine a zis-o, dar se potriveşte rău de tot aici, aşa că trebuie s-o spun, chiar dacă poate sună “fiţos”: te-ai născut original, nu muri o copie. Scuzele mele autorului necunoscut pentru citare.

Dacă contează cu ceva, ambele versiuni sunt cântate de câte un vărsător (orgoliul meu a simţit nevoia să fie gâdilat)
My way, în variantă Robbie Williams:

Şi originalul, Claude Francois (dacă n-aţi înţeles, el a compus varianta asta, originalul, adică):

Published: June 25, 2010 | Comments: 2