my way

Tipuri de colegi

Știu, încă-ți mai place să citești despre cum să supraviețuiești liceului, tipuri de colegi, tipuri de profi sau cum să chiulești sau să copiezi mai cu spor, dar ai trecut de mult de perioada aia.
Ai terminat de ceva timp liceul și citești despre el într-un mod nostalgic, dând aprobator din cap și gândindu-te că, dacă ai fi din nou acolo, ai supraviețui altfel.
Realitatea e că muncești de câțiva ani, mai ai câteva decenii până la pensie și singurii colegi despre care merită să vorbești sunt ăia de la muncă. Pentru că – să fim serioși – sunt singurii colegi pe care o să-i mai ai până când o să fii bătrân, încrețit, mâncând pizza din perfuzie și alergând vioi sprijinit în cadru. Până când colegii tăi vor încerca să te întreacă la maratonul septuagenarilor, în scaun cu rotile.

Și, într-un mod bizar, dacă n-ai un loc de muncă serios, adult și responsabil, pe principiul părinților tăi, atunci tipurile de colegi or să ți se pară cumva ca-n liceul. Adică:

1. Colegul invizibil
Știi că există, știi că e coleg cu tine, probabil lucrează de câteva luni, dar nu știi care-i. Posibil să fi auzit un nume, dar să nu-l poți mula pe figură.
E ăla despre care în fiecare zi crezi că-i un coleg nou. Sau un străin rătăcit prin firmă. Cineva care a venit să se angajeze, să repare aerul condiționat sau care a venit de la firma vecină, doar ca să mănânce în sala de mese.
E colegul ăla pe care, ori de câte ori l-ai vedea într-o zi, nu știi sigur că-i coleg cu tine, pentru că-l uiți în secunda 2. Fiecare întâlnire e cu el e mereu prima.
Și când pleacă, nu-ți lipsește nimic, pentru că n-a fost, în mod real, niciodată acolo.

2. Colegul Știe-Tot
Fie că e vorba de muzică, film, istorie, religie, procedură, medici, programul barurilor sau de ce nu se poartă alb după 1 mai, el le știe pe toate.
Și l-ai putea urî. L-ai putea urî sincer, pentru că are răspunsul la întrebările tale nepuse, da` n-ai cum. Că-ți explică fără să sublinieze cu marker-ul cât ești de prost. Parcă-i scos din Cuore.

3. Colegul care mănâncă tot timpul
Fără să se-ngrașe. Orice, oricum, oricând. Digeră cantități uriașe de mâncare, mestecă tot timpul un covrigel, un fruct, o alună, are rezerve infinite prin geantă și, totuși, nu se-ngrașă. O gaură neagră pe 2 picioare.

4. Colegul religios
Dacă e coleg care mănâncă mult, o să-ți dai seama după meniu dacă e post sau nu.
Dacă bat clopotele, o să-ți spună pentru ce sărbătoare.
Dacă faci mișto de religie, o să deschidă o gură de balaur și-o să-ți explice că de ce Adam and Eve, nu Adam and Steve. O să aibă o explicație pentru toate poveștile din Biblie, dacă nu le are o să-ți bage pumnul în gură cu ”crede și nu cerceta”, iar dacă i-ai greșit o să-ți repete cuvintele părintelui, cum că ”degeaba te chinui să aduni penele aruncate dintr-o clopotniță”.
Nu încerca să-nțelegi, nu-l contrazice și, mai ales, nu sta lângă el dacă ai de gând să porți tricoul cu cruce-ntoarsă și să fredonezi Ave Satani. Nu vrei nici un ochi vânăt, nici o baie de agheazmă.

5. Colegul care pute
Să fim serioși, toți am avut un coleg care pute. Constant. Nu vorbesc de ăia care miros într-o zi a cartofi prăjiți sau a tocăniță. Vorbesc de ăia care put constant. A chestii. A mix de nespălat, cu stătut și cu scutec de bebeluș constipat. Care refuză să se spele. Care miros a diverse, de luni până vineri, de parcă au alergie la apă și săpun. Și lângă care refuzi să stai, că mirosul ăla pare molipsitor. Verde toxic.
Partea cea mai ciudată e că există alții, care nu put, și care stau liniștiți în compania lor. De parcă și-ar fi dezactivat simțul olfactiv. Și care-ți spun nonșalant că puturosul e un om bun, amuzant și un prieten pe cinste.
O fi, da` dacă-i împuțit, fugi cât mai poți, până nu-ți ajung miasmele la creier și te transformi în el.

6. Colegul zen
Parcă-i tot timpul fumat. Orice i-ai spune, orice i-ai face, e zen.
I-a furat cineva mâncarea? Meeeh.
Întârzie salariul? Meeeh.
Este o bombă în clădire și e posibil să murim cu toții? Meeeh.
Nu se enervează, nu se grăbește, nu țipă, nu râde isteric, nu face nimic. Și când face, simți cum îți cresc firele de păr alb, până să termine. Din ăla de ai impresia că se mișcă în reluare, vorbește în reluare, trăiește în reluare. Dar el e zen. O să moară probabil niciodată, c-o să fie moartea prea plictisită de el ca să vină să-l ia. Și chiar și-atunci o să mai aibă parte de-o prelungire, că e prea calm ca să moară.

7. Colegul veșnic nemulțumit
I s-a mărit salariul? Cu prea puțin!
I s-a scurtat programul, pe aceeași bani? Și el ce face în timpul rămas?
I se oferă posibilitatea de a face suplimentare? Da` firma crede că el n-are viață personală?
Nu se fac suplimentare? Și el cum o să trăiească doar din salariu?
Se dă ceva gratis? Vor să ne momească!
Din cauza scaunelor îl doare spatele. Se schimbă scaunele? Bine că firma dă bani pe scaune, în loc să mărească salariile!
8 ore pe zi de muncă? E inuman!
Decontează firma ochelarii? Păi, cu banii ăia nu pot să-mi iau rame Chanel!
Aerul e prea cald! Prea rece! Apa nu e pură! Nu se reciclează bidoanele! Nu avem hârtie igienică cu aromă de merișor sălbatic din Himalaia! Și nici bodaproste la birouri! Și, până la urmă, de ce nu avem, dom`le, un salariu de 5 ori mai mare, cu un program de 3 ori mai mic?
Nedreptate! Nedreptate peste tot!

8. Colegul pe speed
Se trezește la 5 dimineața, se culcă la 3 dimineața și, totuși, e plin de energie. Cântă, vorbește, nu bea cafea, face ture-ture printre birouri și nu tace o clipă. Nu poți da vina pe vârstă, nu poți spune că e o pasă, e fericit și guraliv ca un pițigoi când a dat primăvara. Constant. Te obosește din prima secundă și, cel mai probabil, e și colegul care-ți va pune întrebări multe, care necesită un răspuns elaborat, exact când vrei și tu să mesteci liniștit o felie de pizza și să nu te gândești la nimic. Moartea!

9. Colegul cu zvonurile
Ăla care știe mai bine decât tine ce ai făcut, unde, când și, mai ales, cu cine.
Știe zvonuri confirmate, bârfe întemeiate și adevăruri posibile.
Și, mai grav, le și împrăștie.
Ai băut cu un pahar în plus de apă? Ești pe droguri!
Ai comandat o altă pizza decât de obicei? Ești însărcinată!
Ai ieșit de 2 ori la țigară cu aceeași persoană? Sunteți combinați, și planificați și nunta!
Tot ceea ce tu nu știi, el știe. Și se asigură că știe și restul lumii.

10. Colegul cu nunta
A nu se confunda cu colegul căsătorit, care și-a schimbat contul de Facebook în ”Noi doi” și care-ncearcă să-ți bage pe gât minunile căsătoriei. Nici cu colegul părinte, care nu mai vorbește decât despre micuța minune care i-a decorat viața, scutece murdare și viitorul copilului geniu, care la 1 an a zis deja ”caca”.
Nu.
Colegul cu nunta e ăla care e prezent la toate nunțile cunoscuților. Care știe unde se găsesc mărturii în formă de scoică, flori exotice pentru buchetul miresei, fețe de masă din bumbac egiptean și exact la ce oră se joacă găina. Cu pedigree-ul complet al găinii, evident.
Care merge la nunți ca să vină lumea și la a lui și pentru care Nirvana absolută e să aibă nunta aia de vis, cu 3 rochii, mii de poze contrafăcute și pahare de cristal, gravate cu numele lor.
Charlotte în Sex and the city.

După top 10, urmează

11. Colegul care nu vorbește niciodată
12. Colegul care vorbește prea mult
13. Colegul pe care îl urăști, dar care nu vrea să-nțeleagă și insistă să vorbească cu tine
14. Colegul care are mereu o părere
15. Colegul care e mereu la dietă
16. Colegul care ar sta toată viața la muncă
17. Colegul care face constant aceleași glume
18. Colegul Queen Bee
19. Colegul pe care nu vrei să-l cunoști
20. Colegii care au înțeles că sunteți doar colegi, împărțiți 8 ore și, dup-aia, drumurile voastre se despart până la o nouă zi de muncă

Lista e, bineînțeles, deschisă.
Over and out!

Published: August 16, 2015 | Comments: 11

Cum să fii zen în câțiva pași simpli

În ultimul timp, toată lumea are nervi. Și dacă n-are, și-i face. Recunoaște! Colegul tău are nervi, vecinul tău are nervi, vânzătoarea de la consignație are nervi și da, cel mai important, tu ai nervi.

Căldura? Bag pula-n ea de căldură, fac un duș pe oră, și tot transpir ca un câine.
Concediul? Bag pula și-n el, că se termină prea repede și, la final, mai am 2 săptămâni pân` la salariu, și bani pentru 2 zile.
Vecinul? Bag și-n el, că acum și-a găsit să renoveze. Dacă nu vecinul, atunci vecinul de lângă, și tot așa. Tot cartierul renovează și nu se-aude decât murmurul suav de bormașină.
Violatorii din Vaslui? Să-și bage toată lumea-n ei, că nu mai intră o dată la-nchisoare, și din cauza lor tot on-line-ul a turbat de-a binelea.
Putin? Toată armata, că din cauza lui s-ar putea să se reintroducă stagiul militar obligatoriu.
UE? Și-n ei, că-s hoți și ne vor banii.
Romi, profesori, elevi care tocmai au dat bac-ul, gay, părinți care ar trebui decăzuți din drepturi, preoți, religie, legea antilegionară, firmele care n-au scăzut TVA-ul, institutul de meteorologie că n-a anunțat seceta, primarul că n-a amenajat bazine, presa, știrile contrafăcute, ăia care postează știri false sau știri de acu` câțiva ani pentru trafic, Pleșu că a reacționat la calomnie, Petronela că n-a știut să-și verifice sursele, câinii maidanezi că-s prea mulți, câinii cu stăpân, că se cacă peste tot și stăpânul nu strânge după, pisicile c-au intrat în călduri, păsările că ciripesc prea tare, berea că se-ncălzește mai repede decât o poți bea, colegul că-și trântește mouse-ul, pms-ul că vine prea repede și durează prea mult, părul că s-a decolorat de la soare, dietele că se țin cu sacrificii, veganii că pun egal între cei care mănâncă carne și ăla care l-a omorât pe Cecil, fumătorii că poluează aerul, nefumătorii că vin cu argumente stupide, hingherii că ți-au dat amendă când n-aveai bilet, tanti de la asociație că-n mod clar umflă facturile, mămicile că pun poze cu Pamperși murdari pe Facebook, non-mămicile că nu înțeleg tantrum-ul, vaccinul că provoacă autism, prietenul ăla care comentează bălării la orice, țânțarii c-au ieșit la vânat, c-a murit Jon Snow, feministele că bărbații îs misogini, bărbații că femeile-s misandre, tabere în jurul canalelor TV, tabere-n jurul vedetelor de carton, că nu mai demisionează Ponta, apa rece că-i caldă, aerul că există.

Ăștia sunteți voi. Nervii voștri. Doar câțiva dintre ei, desigur. Explodând fie cu voce tare, în discuții care s-ar putea foarte bine să se lase cu sânge, fie direct pe Facebook, unde se lasă cu carnagiu tastaturistic.

Eu? Eu sunt zen.
Eram și eu, înainte, un pachet de nervi. Orice nimic mă făcea să explodez instant. Să mă angajez într-o tiradă furtunoasă, să-nșir postări lungi și frumos argumentate, să-mi fac nervi, eliberându-mi nervii.
Acum sunt zen.
Văd nervii voștri, aș vrea să fraternizez cu unii dintre ei, să mă aprind și eu ca o petardă, să-mi iau tastatura și să scriu una bună, să le arăt eu lor (oricare ar fi acei ”ei”), să mă descarc, să urlu în cuvinte, să dau un knock out à la Tyson, să fac sânge pe pereți cu sângele vostru, să sfâșii jugulare cu dinții și să fiu the last one standing, ușor rănit, dar învingător. Și când m-așez la tastatură, sau înainte de a deschide gura, îmi dau seama că-s prea zen, și-o las baltă.

Nu, n-am fumat nimic. Nu, nu-s pe pastile. Nu, nu mi-a venit o moștenire fabuloasă, nici nu l-am descoperit pe dumnezeu, retrăgându-mă spre meditație în pustie. N-am aderat la „eat, pray, love”, care mi s-a părut o carte ușoară, ușor stupidă și cu filozofie pentru femei singure care au nevoie de filozofia altor femei singure, ca să se ridice. Nu m-am întâlnit cu Dalai Lama, să-și pogoare liniștea și înțelepciunea asupra mea. Nici măcar nu m-am apucat de sport sau yoga, ca să-mi eliberez nervii pe cale activă.

Pur și simplu am realizat că nu se merită. Nu se merită să-mi consum eu nervii mei frumoși pe banalitățile sau dramele altora.
În chestii actuale, latră alții. Mult, și mult înaintea mea, pentru că-s prea leneșă să știu ce se petrece, în momentul în care s-a petrecut. Și-ar fi redundant să apar cu a 152-a opinie pe același subiect. Așa că trec mai departe.
În chestii de vecini, muncă, șefi și nedreptăți sociale – toate trec. Și munca s-a terminat când ai terminat programul, și ce faci în personal e mai interesant decât profesionalul. Și dacă vecinul încearcă să-ți strice personalul, ignoră-l. N-are personalul lui de care să se ocupe. Nu-ți transforma vecinul în personal. Riști să ajungi ca el.

Închide net-ul. Pune o muzică care-ți place, indiferent de ce cred ceilați despre ea, bagă un film, stai dezbrăcat în casă, du-te și fă topless pe acoperiș, pune-ți căștile când mergi pe stradă, ignoră-i pe toți cei care nu-ți dau de mâncare, ignoră-i și pe ăia cu care n-ai împărți o bere, treci peste dramele celorlalți, ar putea fi ale tale, da` nu-s, nu mai simpatiza, nu mai empatiza, zâmbește doar pentru că vrei, nu pentru că trebuie, lasă-te afectat, bucurat sau întristat doar de ăla care-i lângă tine, orice chestie care poate fi rezolvată, se rezolvă și dacă nu te enervezi, în același timp, dar cu mai puține riduri și mai puțin stres, scroll down peste toate câcaturile care ar putea să te enerveze, deschide-ți o bere, ia-ți și-o țigară, fă-le-n ciudă ălora care-ți spun că astea te omoară, ia-ți vitaminele, mănâncă o pizza, fă 100 de flotări într-o mână, du-te și cumpără-ți dulci nimicuri și relaxează-te.

Știi că spuneam la început că-ți bagi pula-n tot ce-ți face nervi? Cu nervi și cu mânie? La figuratul negativ?
Ia-ncearcă să ți-o bagi de-a binelea. La figuratul pozitiv. Să nu-ți mai pese de nimic care nu te afectează direct. Pe tine, ca persoană. Și lista o să fie mult mai scurtă.
Și poate c-o s-ajungi la fel de zen ca mine.
O doză mică de nesimțire n-a stricat niciodată, nimănui. Și dacă alții îs nesimțiți cu tine, de ce n-ai fi nesimțit – pentru tine?

Zen and out.

Published: August 9, 2015 | Comments: 12

Retrospectiva săptămânii 12-19 iulie 2015

A fost o săptămână plină. Totul a fost disecat până la sânge. Când au ajuns la os, au continuat să taie, pentru că mai vine o săptămână. Da` așa, în linii generale, cam asta s-a întâmplat:

1. Concert Robbie Williams
Mișto concert, da` apă puțină, cozile la apă imense, prea puține locuri de unde o puteai cumpăra, raportat la numărul celor prezenți.
Lamentări că n-a fost apă.
Păreri pro și contra.
C-ați fost imbecili că v-ați dus la Robbie Williams. Nici măcar nu e așa cunoscut, și mai cântă și cover-uri.
Eterna glumă cu ”cine e ăsta?” sau ”ce mi-a plăcut în Good morning, Vietnam! Păcat c-a murit!”
Ce lătrăi notorii, după ce că v-ați milogit pentru invitații gratis, vă mai și plângeți?
Concertele-n România îs de câcat! Vin numai expirați. Organizarea pute. De ce vă lăsați călcați în picioare, muiștilor? Dacă nu s-ar mai cumpăra bilete, dacă ne-am mobiliza, poate ar începe să ne respecte, și să fie concerte ca-n afară!
Hateri! Numai hateri. Mie mi-a plăcut concertul, chit c-am așteptat 3 ore pentru o apă, a meritat să prind 40 de minute de concert, de când așteptam să-l văd pe Robbie, love forever Robbie, ce te fute grija, am cumpărat biletul pe banii tăi?
Notă personală: Pentru că nici un concert nu poate să satisfacă pe toată lumea. Mai ales dacă ”toată lumea” e români.

2. 7 băieți din Vaslui au violat o fată
Bine, au violat-o acum aproape un an, da`s liberi, și-n viață, în continuare.
Pagină de Facebook de susținere a violatorilor și de blam public al victimei, făcută de mama unuia dintre ei. Închiderea paginii.
Isterie în restul țării, că nu e posibil așa ceva.
Vasluiul rămâne liniștit. Mereu aproape de fii săi. Pentru că-n Vaslui, femeia e curvă din naștere și și-o cere din fașă. Și bărbatul trebuie să se elibereze undeva. Că-n Vaslui, dacă femeia e curvă, bărbatul e animal. El nu mai poate să gândească, odată ce i s-a sculat. În Vaslui e ca-n basme: la fel cum exista paloșul fermecat, aici există penisul fermecat care, activat, preia controlul și nu mai e vina posesorului, e vina pesoanei care l-a activat.
Păreri împărțite.
Petiții on-line pentru arestarea violatorilor.
Denigrarea lor.
Denigrarea victimei.
Păreri autorizate despre viol, bărbați vs femei, ”nu înseamnă nu”, impactul emoțional al violului asupra femeii, povești despre cum am fost violată sau cum aproape am fost violată, legislația în alte state, ce ar merita ei, ce ar merita ea, situația lor financiară, situația ei sexuală și, până la urmă, dacă ei sunt cu frica lui dumnezeu, ce părere are BOR despre asta. BOR tace, că-n Biblie violul e cam incert.
Notă personală: Dacă am chef să merg în mâini, goală, cu picioarele crăcănate, nu înseamnă că mi-o cer. Și dacă zic ”nu” și tu crezi că ”mi-o cer”, e viol. Dacă nu te poți controla să nu ți-o bagi în fiecare persoană despre care crezi că și-o cere, poate ar trebui să neutralizăm elementul incontrolabil. Castrare chimică. Asta dacă mai ești disponibil până atunci, pentru că nu știu cum e în Vaslui, da` eu susțin ”ochi pentru ochi”.

3. Canicula revine
Cod galben.
Lamentări despre cum de ce e atât de cald vara.
Articole despre cum să te ferești de caniculă, cum vara face victime și cum n-ai un ștrand decent și accesibil în Galați unde să te răcorești de la atâta caniculă.
Dacă nu poți să tragi la răspundere vremea că e prea caldă – cu toate că da, e vară – supără-te pe politicieni că nu e apa ieftină, că nu e apă caldă, că nu-s piscine și că factura la curent e prea mare.
Notă personală: E vară. E climă temperat-continentală. 4 anotimpuri. Au fost și 44 de grade și n-ați mai murit. Da` așa de bine e să te plângi!

4. Delia – Da, mamă
E plagiat? E plagiat, sigur, că sună a Eminem, da` în altă gamă. Da` parcă n-ar fi totuși, dacă e să ne luăm după toate melodiile care au note comune. Nu, nu e plagiat.
Dar ce mesaj transmite tinerilor? Că e ok să bei la o depresie? Inacceptabil!
Că e prima piesă care vorbește de alcool în exces. Stai! Nu e prima piesă, da` o cântă o femeie. Și o femeie n-are voie să bea, că e dizgrațios. Sau măcar să nu recunoască.
Notă personală: Cortina funcționează încă. Se isterizează că o femeie cântă despre înecatul durerii în alcool (pur ipotetic și cu titlu de versuri de melodie), dar n-au nici o problemă să-i găsească scuze unui bărbat beat care violează o femeie (real), pentru că nu mai gândea clar.

5. Parcarea din micro 19
E bine că s-a făcut. E bine. Avem locuri de parcare și și-a respectat și primarul promisiunea, măcar o dată.
Da` nu-s mașini în ea, că lumea parchează tot pe trotuar, și parcarea-i goală, și spațiul de joacă mic, și-n leagăne se dau golanii.
E vina primarului că nu dă amenzi pentru parcări neregulamentare și-a făcut un loc de joacă așa de mic, încât leagănele, pentru că sunt puține, se strică imediat, că se dau în ele și ăia mai mari, cu multe kile în plus.
Ce risipă de bani locali, ce hoț primarul!
De ce nu vine de la el de acasă, să dea amenzi? Sau, mai bine, să mute fiecare mașină în parcare, să supravegheze leagănele și cine se dă în ele și, eventual, să strângă și cojile de semințe pe care le-au mâncat locuitorii pașnici din 19 pe bordură. Că e vina lui, că el a vrut bordură la parcare!
Notă personală: Galați-ul e un oraș mare. Populația e formată din foarte mulți sidecsiști, atrași de magia locurilor de muncă bine plătite și-a unui apartament, învățați să judece ca pe ulița principală și să creadă ce le spune gazeta. La un oraș așa de mare, gazeta principală e Viața Liberă. Care are un dinte împotriva primarului. Sau a partidului. Nu se face ceva? Evident, nu e bine. Se face ceva? Evident, nu e bine. Că se putea face altfel, că se putea face ceva în plus, că acel ceva se putea face cu bani mai puțini. Oricum ar fi, nu e bine. Și dacă tot nu e bine, c-așa zice gazeta, de ce să nu fim nesimțiți în continuare, ca pe ulița principală?

Cât despre mine, ca să fie retrospectiva completă, aflați că-s bine, ceea ce vă doresc și vouă!

Published: July 19, 2015 | Comments: 14

10 fraze enervante

Teoretic, nu toate sunt fraze.
Practic, de fiecare dată când le-aud, am viziuni: ochi scos cu acul de la undiță, rotulă decupată cu cuțitul de vânătoare, picior tăiat cu cuțitul de pâine, chestii d`astea pașnice.

1. Ei, ai fost!
Unde ”fost” se poate înlocui cu orice alt verb.
Eu îți povestesc despre cum am mâncat ciorbă, făcută de mine. ”Ei, ai făcut!”
Despre cum am alergat 2 ore prin pădure. ”Ei, ai alergat!”
Despre cum am dormit până la 3 după-amiază. ”Ei, ai dormit!”
Lucruri simple, care țin de mine, pe care ți le spun și tu le contești cu un aer superior și neîncrezător. De parcă știi mai bine decât mine ce am făcut, când, unde, cu cine.
Și partea cea mai enervantă e că aș putea veni și cu dovezi zdrobitoare, aceeași reacție ai avea-o. Că tu ești expertul, și expertul are întotdeauna dreptate.
”Ei, are!”

2. ”Nu vrei cartofi prăjiți? Nu!”
Unde ”cartofi prăjiți” poate fi înlocuit cu orice. O întrebare pusă mie, de tine, cu răspunsul dat tot de tine. Fără miimea aia de secundă, în care aș putea răspunde, și cu răspunsul tău deja pregătit, venind să-mi zdrobească ca un bolid orice reacție.
Dacă știi deja, de ce mă mai întrebi? Sau de ce nu-mi prezinți răspunsul ca o concluzie, nu ca o întrebare? Ca să-mi dai cumva iluzia că aș putea avea un rol în decizia pe care deja ai luat-o pentru mine?
Și, eventual:
– Nu vrei cartofi prăjiți? Nu!
– Ba chiar aș mânca niște cartofi prăjiți…
– Ei, ai mânca!”

3. ”Ce caniculă! Te sufoci, și altceva nimic! Nu se mai termină odată vara asta? Să vină toamna, frumos, răcoare…”
Asta la 28 de grade. Sau după 2 zile în care de-abia a trecut de 32 de grade.
Știi ce? E vară. Vara tre` să fie cald. Și-așa îs 3 anotimpuri de toamnă-iarnă. Și-așa nu cred că mai e cu adevărat cald mai mult de o lună pe an. Și-așa nu o spui decât ca pe un moft.
Pe bune acum. Nu te-ai născut cu aeru` condiționat în freză. Când prășeai pe tarlaua lu` tac`tu`, nu-ți mai era cald. Ai crescut cu aceleași veri ca și mine, cu temperaturi de 40+, și-atunci nu te mai sufocai atâta.
Și nu e vina mea că te sufoci în șunci și transpiri maioneză. Nici că ți-e rușine să te duci la plajă. Nici că nu te mai încape costumul, și toamna ți-e mai aproape de suflet pentru că poți să faci drumeții, îmbrăcată bine, în așa fel încât să nu te simți nici expusă, nici analizată, nici judecată. Cu toate că, să fim serioși, nu te judecă nimeni. Lumea care se duce să se prăjească la soare are alte chestii mai bune de făcut decât să-ți numere ție faldurile. Se duce să se simtă bine, să se bălăcească și să se relaxeze. Cel mai probabil îți dă ignore, ca balene eșuate îs peste tot, și nu vrea să-și strice concediul.
Și nici că te-ai trezit că vrei o ceapă din piață, exact la ora prânzului, când soarele arde, și nici că ai probleme cu inima. Te știi cu probleme? Stai în banca ta acasă, și poate n-o să ți se mai facă rău.
Mie nu-mi place frigul. Și, dacă mi-e frig, ori nu ies din casă, ori mai pun o haină pe mine, și gata.
Sincer acum. Nu-ți convine căldura? Mută-te în nord. Dă jos maioneza, stai în casă, da` potolește-te cu atâta revoltă, că vremea nu-i guvernu`, să te plângi de el indiferent de sezon.

4. ”Noi vrem, noi credem, noi știm…”
Unde oricare ar fi verbul, se traduce ca spirit de turmă. Sau ca lipsă de coaie, că nu poți spune care e părerea ta, sinceră și personală, fără să te alipești unui grup fictiv, care să-ți asigure spatele.
Presupun că și când faci sex cu consoarta spui ”noi vrem”, că ”eu” ar fi prea puțin.

5. ”A dat Domnul!”
Că a terminat liceul, a luat bacul, a câștigat la loto, a născut, a scăpat viu după operația de apendicită, orice, dar absolut orice, ”a dat Domnul!”
Nu, domnul n-a dat nimic. Tu ai învățat, tu ai pus bilet la loto, ar fi fost ciudat să nu iasă, la un moment dat, plodul din tine, medicii te-au operat, domnul n-a avut nici o legătură cu asta. Poate pentru că – ghici ce? – nici domnul, nici moș crăciun nu există. Dar nu-i nimic, continuă să dai creditele pentru realizările tale, sau ale altora, unei ființe care, conform teoriei, tale, pe tine te-a ajutat, dar lasă alte milioane să moară de foame, de boală, de război, de incultură, de fanatism, important e că pe tine te-a ajutat să iei bacul. Hooray!

6. ”Yuck! E de câcat! Cum poți să mănânci aia?
Unde ”mâncat” poate fi înlocuit cu ”ascultat”, ”purtat”, ”citit” sau orice altceva ține de gusturi.
Părerea mea, plăcerile mele, gusturile mele. Eu nu ți-am servit câcatul când mâncai înghețată de scoici, cu toate că mi se pare o alegere cel puțin bizară, deci tu ești de câcat, că nu ai învățat încă să respecți alegerile celorlalți.

7. ”Judeci acum, dar o să vezi tu, când o să-l ai pe al tău…”
De la tantrum, la faptul că nu mi se pare normal să țipe ca disperatul când e în public, să-și pocnească părinții sau să primească tot ce vrea, doar pentru că cere. De la răsfăț, la impertinență. De la educație, la lipsă de educație.
Nu, nu judec așa acum. Faptul că vreau sau nu copil, că o să am sau nu, n-are absolut nici o legătură cu lipsa de educație crasă de care dă dovadă al tău.
Și nu e de competența ta să-mi spui că, de fapt, îs doar frustrată pentru că n-am un micuț pe care, deep inside, mi-l doresc nebunește și că remarcile acide pe care le fac la adresa unora răzgâiați izvorăsc dintr-o dorință nebună de a fi mamă. Nu e. ”Ei, nu e!”

8. ”Da` de ce?”
Legat de orice. De ce nu vreau să fac un master, de ce nu-mi schimb jobul ca să ajung consilier prezidențial, de ce nu vreau să-mi pun unghii cu gel, sau de ce nu port fustă.
Pentru că nu vreau. Simplu. Nu e nevoie de o listă de argumente din partea mea, frumos redactată – eventual – pentru a explica o alegere care ține de mine. Nu e nevoie să mă justific pentru un ”nu”, la fel cum nu e nevoie să mă justific pentru un ”da”. Nu împărțim aceeași bucată de pâine ca să mă explic.

9. ”Da` măcar să guști”
De obicei părinți, bunici sau mătuși grase. Nu, nu vreau păun împănat cu fazan și cu garnitură de stridii. Nu pentru că nu mă încântă combinația, ci pentru că nu vreau în momentul ăsta. Nu-mi trebuie. N-am nevoie. Nici măcar o mușcătură mică. Nici măcar să văd cum e. Nu, nu sunt politicoasă, doar nu vreau. Nu, nici o linguriță. O firimitură. O miime de zecime de feliuță. Nici măcar să gust.

10. ”Când o să te maturizezi?”
Niciodată. Dacă maturizatul înseamnă să devin o persoană insipidă, incoloră și inodoră. Care face totul pentru că trebuie. Care are o viață pe care n-o vrea, doar pentru că așa e normal. Care răspunde la invitații din obligație. Care poartă hainele care trebuie, freza care trebuie, pantofii care trebuie. Care râde când trebuie, răspunde cum trebuie, plătește facturile în prima zi în care trebuie, calculează totul, este decentă și respectată de societate.
Când mă maturizez în stilul ăla, împușcați-mă, vă rog.

Published: July 11, 2015 | Comments: 6

Cum am ajuns să recomand o carte

Eu nu recomand de obicei cărți. De fapt, lumea nu prea știe că citesc.
Presupun că unii bănuiesc viciul meu secret, dar prea puțini m-au auzit spunând în gura mare ”mamă, ce carte bună am citit!” sau ”de-abia aștept să ajung la librărie, să-mi reîmprospătez stocul de cărți!” Pentru că nu fac asta. Nu spun în gura mare și, de obicei, nu fac mare caz pe librării. Le ador și mă enervează în același timp, că prețurile sunt mari, cărțile multe, și eu ce aleg?

N-am mai avut permis la bibliotecă din gimnaziu, în liceu citit vreo 2 cărți cu un permis împrumutat, iar la facultate preferam să primesc colete cu cărți, decât să plătesc permisul care, ca idee, oricum era decontat.
Nu-mi plac bibliotecile comune și nu-mi plac cărțile comune. Am impresia că toți cei care au citit înainte cartea aia de la bibliotecă au strănutat pe ea, au mâncat pe ea, au lăsat coji de sâmburi de măr sau scobitori acolo și că, în mod clar, poți face ciumă, lepră, sau cel puțin TBC de la o carte de la bibliotecă. Faptul că n-am făcut în anii în care chiar împrumutam de acolo, nu înseamnă că nu se poate întâmpla. Se poate. Oricând. Ciuma, lepra sau TBC-ul paginilor de la bibliotecă te poate lovi oricând.

De asta nu prea iau cărți de la alți oameni și nu dau cărți altor oameni. Că e posibil să mă contaminez.
Și dacă eu am grijă de cărțile altora, nu înseamnă că alții nu mi le vor returna îmbibate de gem. Că asta fac oamenii. Împrumută cărți de la tine și dup-aia mănâncă gem cu mâna, cu toate că nici măcar nu le place gemul, și se șterg de paginile cărții mele, pe care dup-aia mi-o înapoiază năclăită, plină de muște, într-un cuvânt violată și pervertită.

Nu mi se pare interesant să spun ce am citit, că am citit sau că citesc, pentru că e o chestie cât se poate de banală și de bun-simț, încât nu cred că e de laudă. Cu toate că unora li se pare extraordinar faptul că citesc. Cum era colega I.C.K, care avea mereu câte un tratat de filosofie după ea. Kant, în principiu. În ore, în pauze, la suc pe faleză, ea avea Kant-ul după ea. Pentru că pentru mine cititul era la fel de banal ca respiratul, am bănuit-o întotdeauna de fanfaronadă. Dar, nah, suntem diferiți. Poate ea chiar simțea impulsul nestăvilit de a citi Kant oriunde, inclusiv pe budă, și restul eram atât de mici în nimicnicia noastră, încât o plictiseam teribil și se distra mai bine cu un filozof mort, decât cu noi.

Oricum. Prea puțin am găsit satisfacție în a discuta o carte. Aia mi se pare o chestie școlărească și obligatorie. Mi s-ar părea puțin rizibil să stau la o bere și să discut despre ”ce voia să zică autorul”, fără să fiu sub amenințarea catalogului.
De asta nu aș fi participantul ideal la nici o întrunire a vreunui club de carte. Că ce voia autorul să spună, știe doar el, ce ai înțeles tu, ține doar de tine.
Ar fi ca și cum te-ai dezbrăca de suflet în fața unor necunoscuți.

N-am recomandat cunoștințelor cărți decât ca titluri, și asta în momentul în care se întâmpla să apară în discuție și, cel mai probabil, erau amintiri din copilărie. Gen Jules Verne, John Grisham sau Shogun-ul.
Cu toate astea, azi trebuie să recomand o carte. Fără recenzie, fără spoiler și fără ”uitați-vă la mine, ce-am citit eu!”

Pentru simplul motiv că e o carte mult prea bună pentru a nu fi lăudată.
Am văzut filmul. Un film de nota 8. Bun, dar ar fi putut fi și mai bun. Am zis din prima că trebuie să fie mai bună cartea, decât filmul. Și a fost. Nu mai bună. Fără termen de comparație.
Cartea aia pe care o citești, urmărești povestea, nu te regăsești în ea, că n-ai în ce, fără citate motivaționale și bullshit-uri de le plac femeilor, fără câcaturi lacrimogene, ea care se-ndrăgostește de el și peste 50 de ani se regăsesc și-și retrăiesc iubirea, sau el care-i citește în fiecare zi pentru că ea are Alzheimer și nu-l recunoaște și el tot speră că sentimentele lui or s-o aducă înapoi, fără chestii care să te facă să fii mai bun, să vezi lumea în alte culori sau să te determine să-ți schimbi viața.

Nimic din toate astea.

O carte și-o poveste.
Dar scrisă atât de frumos, de cursiv, de acolo, încât am zis că dacă așa e literatura care se scrie azi, și așa trebuie să scrii ca să ajungi să te țină lumea minte, eu renunț la scris, că n-am nici o șansă. Iar eu am o părere foarte bună despre felul în care scriu.

O carte care m-a frapat nu prin poveste, știam deja povestea din film, ci prin toată fibra ei.
Mi s-ar părea impietate să-ncerc să redau în cuvinte felul în care omul care a scris-o și-a ales cuvintele. Combinațiile.
Sau cum a pictat pentru mine cu cuvinte. Cu jocuri. Cu întorsuri de fraze.
Sau felul în care am recitit bucăți întregi de mai multe ori nu pentru că nu le-am înțeles, ci pentru că erau atât de frumoase.
Pentru oricare dintre voi, ”frumos” poate sună banal. E felul meu de a traduce ”chapeau!”

Și pentru că nu vreau să fac nici recenzie, nici comentariu pe text dat, mai spun doar atât: dacă e o carte pe care s-o recomand, din alea multe pe care le-am citit de-a lungul timpului, acum, în prezentul de azi, recomand The book thief.

Published: June 21, 2015 | Comments: 13