nervi

Fete bătrâne

Când eram mică, auzeam destul de des – de obicei de la bunică-mea, care avea o serie de principii bine formate la Notre Dame de Sion şi menţinute intacte de-a lungul secolului – despre diferite persoane, mai mult sau mai puţin cunoscute mie, cum că ar fi “domnişoare bătrâne”. Evident că nu pricepeam mare lucru, nu dădeam o importanţă deosebită termenului, era ca şi cum ar fi spus că e învăţătoare, sau medic, sau primar. Tot aia.

“Domnişoară bătrână”, să ne înţelegem, n-a fost pentru mine niciodată în copilărie echivalentul “fetei bătrâne” pe care o întâlneam prin cărţi. Adică, domnişoară era domnişoară, fata bătrână era puţin mai diferit, cu toate că nici asupra ei nu aveam o viziune foarte clară. Era ceva. Spus pe un ton puţin şoptit, puţin ironic, puţin dispreţuitor. Nu mi-am însuşit nici tonul, nici percepţia.

Ce mă băga teribil în ceaţă era faptul că două femei, de aceeaşi vârstă, puteau fi două chestii diferite: una doamnă/divorţată/văduvă, iar cealaltă domnişoară/fată bătrână. Undeva pe la 30 de ani. Şi ciudat era că, de cele mai multe ori, domnişoara bătrână era mai frumoasă, mai liberă, mai cu vino-ncoace decât doamna-divorţată-văduvă. Nu, nu vorbesc despre cărţile în care domnişoarele bătrâne erau acre, acrite, umbre, ci despre exemple reale, despre care auzeam poveşti pe la şuete.

Păi, să vedem. Cică dacă până la 30 de ani nu te-ai măritat, poţi fi considerată domnişoară bătrână. Sau, mai şmecher, “ai rămas domnişoară bătrână”. Adică ai fost de când te-ai născut şi ai rămas aşa, sau cum? Şi clar ai garantate titlurile de “castă, nefericită, ghinionistă”. Nu zău? Şi-atunci de ce domnişoarele bătrâne despre care se vorbea nu păreau aşa? De ce erau efervescente, spumoase, mereu cu altcineva la braţ? De ce printre ele mai erau şi “surori” de apartament, care-şi “duceau una alteia bătrâneţile”? De ce nu le auzeai plângându-se că ar vrea să intre şi ele în rând cu lumea şi să “se aşeze la casa lor”? Frate, era o dilemă totală.

Exista – şi există încă, pentru că se perpetuează, over and over again – tendinţa asta de a considera că fericirea nu poate exista decât dacă ai o familie, şi soţ, şi copii, şi clar dacă nu le ai pe astea, trebuie să te simţi mizerabil, meriţi compătimire şi tot ajutorul posibil pentru a te “cupla” şi, astfel, să-ţi îndeplineşti rolul şi misiunea în viaţă. Persoanele căsătorite îşi imaginează că deţin cheia universului, şi din foarte mult altruism vor să ţi-o bage cu de-a sila pe gât, pentru a gusta şi tu reţeta lor; de parcă ţi-ar da gemul la care au muncit o zi întreagă, sau murăturile pe care le-au pus la borcan pentru iarnă.

Şi mă gândesc eu că nu-i chiar aşa. Poate că există alt motiv pentru care unele vor să fie “fete bătrâne”, şi poate nu-s nici nefericite, nici nu visează la Făt Frumos care să vină să le scape de situaţia lor neagră şi deznădăjduită, poate chiar au pe cineva pe care să iubească, sau poate chiar au iubit o singură dată atât de tare încât nu pot trece peste asta, înlocuind cu altceva/altcineva. Poate “sora de suferinţă” nu e tocmai soră, sau poate chiar sunt sincere când îţi arătă poza aia, a unei persoane care nu mai e demult dar care, pentru o bucată de timp, a făcut-o fericită.

Cred că e mai uşor să credem că idealul unuia e destul de bun şi pentru restul lumii; că dacă o reţetă merge la o persoană, clar trebuie să meargă la toată lumea; că o “domnişoară bătrână” nu are nici viaţă, nici ce oferi, nici nu trăieşte decât dacă ar avea eticheta unui soţ. Că e mai simplu să o cataloghezi ca acum o sută de ani decât să vezi că n-are nevoie de post-it-ul ăla lipit la vedere, că nu e nici domnişoară, şi nici bătrână, că e aşa cum vrea să fie.

Îmi pare rău că nu ştiu mai multe despre “domnişoarele bătrâne” din poveştile bunică-mii. Nu de alta, dar poate mai multe poveşti, spuse aşa cum trebuie, ar fi schimbat o titulatură căreia nu-i văd rostul. Nu azi. Nu acum.

Published: June 7, 2010 | Comments: 21

Miss Butch

Pentru mine femeia trebuie să fie feminină. Nu neapărat femininul ăla clasic, cu rochie, pantofi cu toc şi poşetă (cu toate că asta mi se pare maxim, genial, respectabil, atrăgător), cât feminitatea aia din interior, care apare şi de după o mască băieţoasă, şi de după una androgină. Feminitatea aia care o face să roşească la un compliment chiar dacă poartă Converse, cochetăria cu care işi alege o brăţară cu fundiţă la cămaşă, sacou şi blugi, felul în care se entuziasmează când vorbeşti despre cosmetice, chiar dacă se dă cu Hugo Boss.

Clar pe o femeie vezi “feminitate” numai după cum vorbeşte, după cum gesticulează, după cum te priveşte; indiferent de outfit, de stil, de aparenţă.

După cum spuneam, femeia trebuie să fie feminină, chiar dacă e numai în subtilităţi. Aşa că nu înţeleg tendinţa de masculinizare. Nu sunt nici Hathor, nici Artemis, nu m-ai vedea nici moartă în rochie, nu sunt fetiţa cu păpuşi şi mascara, dar nu pricep masculinizarea nici dacă îmi baţi un cui în cap.

Şi nu mă refer aici la transgender, ci la butch. Şi nici măcar la butch-ul ăla tipic, pe care l-ai perceput şi pe care ţi l-ai asumat de la bun început, ci la ăla pe care îl creezi, după ce toată viaţa te-ai uitat după bluziţe cu pisicuţe şi balerini.

Să mă explic:
Se ia una bucată fată feminină şi, într-un timp cât mai scurt, i se adaugă în felul următor: blugi bărbăteşti, cu talia înaltă, inestetici, insipizi şi incolori; coafură cât mai plină de testosteron, gen navy hair-cut; mersul tipic, cu genunchii puţin îndoiţi, puţin crăcănaţi, de parcă ar avea o greutate atârnată de buric; unghii tăiate cât mai din carne, eventual puţin roase de nervi; o privire manelistică, asezonată cu o mimică periculoasă, cu gura întredeschisă, o sprânceană ridicată non-stop, à la Elvis în perioada de împerechere; vocea coboară cu vreo două octave şi, dacă nu merge pe cale naturală, i se adaugă câte 3 pachete de Carpaţi fără filtru pe zi, pentru a ajunge la nota dorită; atitudinea de “am spart 7 cartiere” nu trebuie să lipsească; zâmbet inexistent; pilozitate naturală, expusă la tricouri; poziţia umerilor, ca cea a boxerilor – grea, ameninţătoare; per total, butch-ul perfect, făcut nu născut, realizat cu precizie matematică în maxim o săptămână.

Replicile de agăţat sunt smulse din filmele porno din anii ’80. “Păpuşo” nu trebuie să lipsească din vocabular, pentru că e cool să te comporţi ca muncitorul ăla transpirat, de pe şantier, care fluieră după fiecare femeie, care scuipă printre dinţi, care sparge seminţe de parcă ar concura la Olimpiadă. N-am văzut butch care să aibă drept exemplu şi inspiraţie un bărbat gen Johnny Depp; inspiraţia e undeva între Stalonne, Marlon Brando şi Batman.

Nu ştiu de ce, dar mi se pare imposibil să văd un butch cumpărând tampoane. Probabil are sistem de livrare direct acasă, pentru că e umilitor să arăţi atâta sensibilitate încât să recunoşti că PMS o dată pe lună.

Partea finală, şi cea mai gravă, e că imaginea gay e asociată – la noi cel puţin – cu imaginea de butch/drag queen. Rar am văzut persoane care să iasă în faţă la show-uri, sau la gay fest, sau la cine ştie ce emisiuni create cu unic scop rating-ul şi care să nu afişeze “butch” sau “drag queen”. Pentru că asta se vinde, pentru că ar fi de neconceput ca o femeie să arate ca o femeie, să gesticuleze şi să vorbească ca o femeie şi să fie gay. Pentru că, într-un fel, ar zdruncina ideea pe care o are societatea despre “minoritate”, pentru că ar exista pericolul să apară percepţia de “normal” nu “împotriva firii”, pentru că numai un butch are atâta cojones încât să iasă să facă scandal.

De ce mă deranjează? Sincer, nu mă deranjează, mă sperie de-a dreptul. Pentru că o femeie îţi place pentru că e femeie; dacă voiai super-modelul amintit, îţi luai un bărbat, care măcar e autentic, nu un fake. Părerea mea. Şi, în plus, mai e o chestie. O întrebare cauzată (şi, în virtutea celor spuse mai sus, aproape de înţeles): “Care dintre voi e bărbatul şi care e femeia?” Asta e întrebarea care mă calcă pe ficaţi. Pentru că da, e veche, dar e şi perpetuată prin puterea exemplului. Şi nu poţi da vina pe bietul incult care întreabă aşa ceva, atât timp cât are modele care să-i creeze imaginea asta.

Published: June 6, 2010 | Comments: 14

De-a enervatul

Leapşa, de onorat de la Dianna citire. Despre nervi, chestii, smuls părul din cap, din astea:D

1. Cât de des te enervezi?
Hmmm…poate prea des şi, de obicei, pentru chestii minuscule, pe care alţii nu le-ar băga în seamă.

2. Când te enervezi suni pe cineva să te calmeze?
Dacă nu e lângă mine în momentul ăla da, sun, pentru că e mai uşor să “împart” experienţa, decât să aştept să mă calmez singură.

3. Te calmezi repede… sau urli ca nebunul?
Nici una nici alta. Mă calmez total după o discuţie lungă, cu dezbătut de amănunte şi întors situaţia pe toate feţele:D

4. Ca metodă de a scăpa de nervi, bătaia este o opţiune?
Nu.

5. Din cauza nervilor ţi s-a întâmplat să îţi pierzi un prieten?
Nu.

Ca de obicei, leapşă pe bază de autoservire, dacă vreţi să vă împărtăşiţi nervii.

Published: June 6, 2010 | Comments: 0