oameni

Cu două feţe

Cred că cel mai mult mă stresează la o persoană capacitatea de a-ţi zâmbi în faţă şi a te înjunghia pe la spate. Evident că nu vorbesc despre înjunghierea tradiţională, în care îţi este înfipt un cuţit cu lama lungă şi strălucitoare drept între omoplaţi, pentru că am trecut de stadiul în care chiar trebuia să-ţi păzeşti spatele…
Nope, vorbesc despre partea aia în care cineva se poartă cu tine de parcă i-ai fi măcar cel mai bun prieten şi, cum ai ieşit din încăpere, începe să te discrediteze.

Evident că cele mai atinse de sindromul ăsta – părerea mea, şi numai a mea – sunt femeile. Femeile între ele, femeile cu ele însele. Nu pot să pricep de unde atâta sete de sânge pe nişte fiinţe despre care se spune că sunt gingaşe, sensibile, iubitoare şi mămoase. Sincer, imaginaţi-vă o încăpere plină de femei, lăsate câteva ore împreună, şi apoi despărţiţi-le în grupuri mai mici. Se vor diseca unele pe altele, se vor lega de toate amănuntele insignifiante – de la scame la puful de păr – se vor critica, judeca, vor face coaliţie împotriva persoanelor absente. Schimbaţi încă o dată grupurile, şi persoanele de-abia măcelărite vor deveni noii aliaţi. E un spectacol crunt.

Ceea ce nu pricep e de ce majoritatea dintre ele nu pot alege o antipatie şi să meargă până la capăt cu ea. Adică, în mometul în care nu-ţi place o persoană, spune-i. Sau măcar poartă-te să zicem “mai rece” decât cu persoanele care-ţi plac; nu mai coaliza doar de dragul coaliţiei, sau de dragul unor noi bârfe pe care le-ai putea afla. Tot “războiul rece” îmi dă o stare de confuzie. Nu mai ştii dacă o femeie îţi zâmbeşte pentru că te place, sau pentru că vrea ceva de la tine.

Persoanele care-mi plac, ştiu chestia asta. Cele care nu-mi plac, ştiu că nu e indicat să stea pe lângă mine. N-am făcut din simpatii jocuri politice şi nici n-am aruncat cu zâmbete în stânga şi-n dreapta. Şi am fost catalogată drept “rece”. Prefer eticheta asta oricărui premiu de sociabilitate sau popularitate. Pentru că da, oamenii pe care îi ai în preajmă, te definesc. Şi-mi e de ajuns un singur om care să gândească intr-adevăr la fel ca mine, decât o gloată care să-mi aducă osanale şi să gândească “mamă, da’ proastă mai eşti!”

Published: March 23, 2010 | Comments: 10

Odă matinală

Inevitabil, iar e luni. Inevitabil, iar trebuie să ajung la muncă, să stau cele 8 ore, să mă conving că, oricum n-aş fi avut altceva mai interesant de făcut, să justific într-un fel salariul pe care îl iau.

8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, 4 săptămâni pe lună, şi lista poate continua.

M-a făcut dintotdeauna să visez bancul ăla stupid în care, întrebat fiind ce vrei să te faci când creşti mare, răspundeai nonşalant “musafir” sau “pensionar”. Asta aş vrea eu să fiu când o să cresc mare. Pentru că acum, sincer, mă simt ca un copil care se joacă “de-a serviciul”. Care se joacă şi “de-a sculatul dimineaţa”, şi “de-a muncitul la birou”, şi “de-a cheltuitul”. Şi deocamdataă mi-e bine. Dar, dacă va fi vreodată să cresc mare, vreau să fiu musafir. Nu, mai bine pensionar. Nu, nu, şi mai bine, musafir pensionar:)

Toată lumea se uită ciudat la mine, ba chiar strâmbă din nas atunci când spun că mie mi-ar fi plăcut să fiu Paris Hilton. Toată lumea mă priveşte de parcă aş fi căzut din Lună, de parcă m-aş fi lovit la cap, de parcă mi-aş fi pierdut minţile. Pentru că toată lumea are impresia că Paris Hilton e proastă; sau curvă; sau amândouă. Dar dacă stai şi te gândeşti puţin, de ce n-ar avea dreptul să fie? Are destui bani să fie cine sau ce vrea ea, şi dacă într-o zi se trezeşte dimineaţă şi spune “vreau să fiu Einstein”, sigur îi va ieşi figura. Aşa vreau şi eu să fiu. Să mă pot trezi între cearşafurile mele de bumbac egiptean, să mă uit sau nu în oglindă, să nu-mi pese că părul îmi stă mai turtit pe partea stângă decât pe partea dreaptă, şi să pot spune că azi vreau să fiu David Bowie şi, măcar pentru o zi, chiar să-mi iasă.

Şi, sincer, mai cred o chestie: toată lumea care strâmbă din nas când mă aude e teribil de timorată de faptul că nu va putea niciodată să nu îi pese că e considerată ori proastă, ori curvă, ori amândouă. Că nu va ajunge niciodată la gradul acela de “je m’en foutism”, că nu va avea niciodată libertatea aceea. Pentru că, dacă nu ajungi la struguri, spui că-s acri.

Deci, dacă mă mai întreabă cineva, când cresc mare vreau să fiu Paris Hilton. daţi-mă în judecată pentru asta. Nu îmi va păsa…

Published: March 22, 2010 | Comments: 13

Luăm, că e gratis!

A fost un frig cumplit ieri. Şi frig, şi vânt, şi o atmosferă de-ţi îngheţa sângele în vine. În mod normal, pe la ora 4 după-amiaza nu sunt prin oraş. Ieri s-a-ntâmplat să fiu. Şi cum mergeam eu liniştită pe stradă, văd din loc în loc ciuperci de pensionari. Vânt, frig, vânt. Am crezut că o fi fost vreo întrunire gen “salvaţi pensiile noastre”, dar prea erau peste tot. Şi dacă ar fi fost vreo întrunire, trebuiau să fie ori într-o sală, ori deja acasă. Ciuperci, ciuperci, pensionarii stătea la coadă. S-or fi dat pensiile? S-or fi dând ajutoare? Poate o fi vreun cort unde se fac analize gratis? Ntz! Mi-a luat ceva timp să mă lămuresc că, de fapt, toţi pensionarii stăteau la coadă la cutiile alea portocalii de metal, unde se dă “Adevărul” gratis…
Efectiv făcuseră cozi în faţa lor, stăteau în frig, în vânt, în plină iarnă, ca să apuce ziare gratis! Şi când au venit, au început să care nu unul, două, ci măcar câte trei; dacă tot sunt GRATIS…

Dilema vieţii mele: de ce iubesc pensionarii cozile şi lucrurile gratis? Poate fi vorba şi despre ace de siguranţă, dacă sunt gratis, se iau la bătaie pentru ele. Şi nu vorbesc despre pensionari pe faţa cărora citeşti sărăcia. Nu, vorbesc despre pensionari bine îmbrăcaţi, cu bujori în obrăjori, cu haine de blană şi paltoane noi, cu bocanci de piele, care fumează nu ţigări fără filtru ci ţigări de la o sută de mii în sus. Vorbesc despre pensionari care se respectă, care se plâng de pensii pentru că asta fac ei, de pensionari care-şi schimbă maşina o dată la 3 ani, şi care schimbă un Matiz pe-un Logan, şi Loganul pe Peugeot…Şi pensionarii ăştia se calcă în picioare pentru ziare gratis…

În aceeaşi ordine de idei, dacă e frig afară, se plâng că au stat trei ore la coadă şi au răcit, şi acum trebuie să dea bani pe pastile, pentru că ei sunt bătrâni, şi bolnavi, şi au pensie mică – unii dintre ei au pensia mai mare decât salariul meu – şi nimeni nu se mai gândeşte la ei, săracii, care au muncit o viaţă întreagă, şi acum li se cuvine TOT. Li se cuvin analize gratuite, transport gratuit, medicamente gratis, mâncare gratis, cărţi gratis, vacanţe gratis, întreţinere şi chirie gratis, dulciuri gratis, haine gratis, li se cuvine bucăţica cea mai bună la masă, li se cuvine locul din autobuz, li se cuvine respect chiar dacă scuipă pe stradă, trebuie să-i ocoleşti pentru că nu-şi schimbă traiectoria doar de dragul tău, li se cuvin pensii mari şi taxe mici, eventual li se mai cuvine şi un salariu pe lângă pensie pentru că nu le ajung banii, li se cuvine să-i saluţi pe stradă şi să le duci sacoşa chiar dacă tu nu ai drum în partea aia de oraş, la o coadă de orice fel eşti nesimţit dacă nu-i laşi pe ei înainte, şi lista poate continua.

Toţi se plâng, atunci când e cald, că leşină pe stradă; cine-i pune să iasă la ora 12, pe focul de căldură, din casă? Pâine îţi poţi lua şi dimineaţa, lumina poţi să o plăteşti şi după ora 4, oricum n-ai altceva mai bun de făcut decât să stai în casă, să te uiţi la telenovele şi, de-abia când se mai răcoreşte, să ieşi ca tot omul să-ţi rezolvi problemele în oraş. Nu, dom’le! Vezi tu, că nu pricepi că n-are nici un farmec să-ţi faci cumpărăturile dacă nu stai la coadă, dacă nu te plângi puţin, dacă nu te uiţi câş la tineretul care nu mai are pic de respect pentru nişte bătrâni care au muncit toată viaţa ca să aducă ţara unde este acum…Eu ştiu că, dacă, ţi-e rău, stai în casă, nu te alături pe la cozi ca dup-aia să te plângi că statul are ceva cu tine, şi de asta e atât de cald, şi nimănui nu-i pasă dacă pici din picioare.

Peste mulţi ani, probabil că voi ieşi şi eu la pensie. Dar dacă mă vedeţi stând degeaba la cozi, dacă mă vedeţi că mă plâng de pensie sau fac scandal pentru că vreau locul în autobuz, vă rog să mă luaţi la palme; o să-mi aduc aminte care e motivul şi-o să-mi cer scuze. Garantez.

Published: March 11, 2010 | Comments: 1

Nu zâmbi, o fac alţii în locul tău!

Pe stradă. Dacă te uiţi cu atenţie, cam jumătate dintre persoane zâmbesc. Nu, nu sunt însoţite, nu, nu vorbesc la telefon, nu, nu te cunosc şi nici nu te vor cunoaşte vreodată. Pur şi simplu merg zâmbind. Sau zâmbesc mergând. În ce ordine preferi.
Am auzit replici de genul “normal că suntem nepăsători, distrugem planeta, ne distrugem unii pe alţii, suntem depresivi, blazaţi, violenţi, dacă nu zâmbim”. Revistele pentru femei recomandă să-ţi începi dimineaţa cu un zâmbet şi te vei simţi mai bine. Altele merg mai departe spunând că, de fiecare dată când ai o problemă, aceasta poate fi rezolvată zâmbind. Cred că Dalai Lama are o pancartă mare, de carton, postată în faţa lui, pe care scrie cu litere de aur “zâmbeşte!”. Toate astea îmi aduc aminte de terapia prin zâmbet, promovată de John Cage în Ally McBeal (pentru necunscători, google it!)
Nu, nu afirm că a zâmbi e un obicei prost. Cred că starea de spirit poţi, la un moment dat, să ţi-o impui, gândindu-te că, oricâte probleme ai avea, pot fi rezolvate dacă le priveşti cu optimism. Nu, nu sunt o persoană optimistă; sunt undeva la mijloc. Nu mi s-ar decerna în vecii vecilor premiul pentru “Cea mai veselă persoană din lume”, dar ştiu să mă bucur la lucrurile mici; poate prea mult uneori.
Dar, scuzată-mi fie părerea, persoanele care zâmbesc tot timpul, care te întâmpină cu un zâmbet larg fără măcar să te cunoască, mi se par spooky. Nu ştii niciodată dacă te plac, dacă zâmbesc de complezenţă, dacă zâmbesc de plăcere, sau dacă, în secunda în care întorci capul, bagă cuţitul în tine. Zâmbitul non-stop îmi dă fiori. Mă sperie, mă înfricoşează, mă face să visez urât noaptea. E genul de zâmbet care mă duce cu gândul la Jack Nicholson în The Shinning. Şi nu e o imagine prea plăcută.
Am cunoscut o persoană care, în momentul în care te vedea, trăgea un strigăt ascuţit şi se repezea în braţele tale. Dacă de-abia făcuse cunoştinţă cu tine, acelaşi ritual. Exploda de veselie, prietenie, plăcere de viaţă, dorinţă de prieteni şi lista poate continua. La momentul acela, nu mi s-a părut foarte ciudată faza; fiecare se manifestă după cum simte. După ani, am realizat că era ceva forţat în veselia aceea. Ceva scremut, ca o petrecere care durează mai mult decât ar fi trebuit, când toţi invitaţii sunt pleoştiţi dar nu se mai dau plecaţi, iar gazda n-are tupeul să le arate uşa. Era o veselie impusă, o reacţie la teama de a nu fi respinsă de ceilalţi, un instinct animalic de a se băga în sufletul tău pentru a fi băgată în seamă.
Şi, apropo de persoanele care zâmbesc în buricul târgului, oare zâmbetul acela ar îngheţa dacă le-aş spune “mimica ta mă face să vreau să te iau la palme ca să nu mai ai motiv să zâmbeşti”, sau s-ar transforma într-un rânjet doritor de sânge, aşa cum este în realitate?
Dacă descoperiţi răspunsul, let me know:)

Published: March 2, 2010 | Comments: 12