pensionari

Numai în România

Eram în clasa a 3-a când doamna de religie ne-a zis că România e o țară ocrotită de măicuța Domnului. Că din toate țările din care ar putea să aleagă ea, măicuța Domnului stă în genunchi și se roagă pentru noi, românii, pentru ocrotirea noastră, a românilor, pentru holde bogate, lipsă de taifunuri și tsunami, explozii vulcanice și prăbușiri de nave extraterestre, pentru pomi rodnici, miere-n stupi și sănătate, fericire, bani.
Dacă doamna de religie ar fi predat în prezent, probabil ar fi adăugat și ceva cu tentă politică, gen ”să ne ferească de președinți neortodocși, să crească alocațiile și pensiile”.
Pentru că eram prin `95, politica nu era încă un subiect viral.

Așa am aflat eu că România e o țară specială.
Câțiva ani, exemplele au continuat. Doar în România găsești cele mai frumoase femei, cea mai naturală brânză, cei mai ospitalieri oameni, cei mai deștepți elevi și studenți, cea mai bună mâncare, cei mai ieftini stomatologi, cel mai fin umor, cele mai inventive înjurături, cei mai buni vorbitori nenativi de franceză etc.

În ultimii 10 ani însă, s-a schimbat macazul.

Numai în România:

1. Îs așa de mulți țigani care ne fac de rușine în străinătate. Pentru că pe românii care fură în afară sau în țară îi iertăm, că-s de-ai noștri, da` cum să-și permită niște zlătari să se considere egali cu noi?

2. Am mers cu trenul și trenul avea aer condiționat, care a mers cam mult timp în vagonul în care eram și la un moment dat am cam înghețat. Pentru că nu aveam chef să alerg după controlor, am ieșit pe culoar și-am stat acolo până când temperatura a revenit la normal.
”E nesimțire curată, dom`le, ăsta-și bate joc de noi! Numai în România vezi așa ceva. În afară e de neconceput să îngheți în tren. Se vede că n-au frică de nimic. O să răcim! O să murim înghețați! Unde e controlorul ăla? Să vină el să stea aici, să-nghețe și el! Probabil doarme în alt vagon, unde-i o temperatură umană! De parcă am fi vite, dom`le!”
Unu` din ăștia care s-au plâns vreo oră nu și-a ridicat curu` de pe scaun să se ducă să-l caute pe controlor, sau să iasă pe culoar, unde era cald și bine. Au stat în cur, pe scaun, au tremurat și s-au plâns.

3. ”Avem un oraș de câcat! Primarul nu face nimic, l-am ales degeaba, nu face decât să fure, în loc să repare chestii și să înfrumusețeze orașul! Numai în România, dom`le, îți zic, numai în România!”
S-au pus panseluțe. Și-n centru, ca să fie frumos.
Nu e bine. Panseluțele alea trebuie rupte, înghesuite în sacoșă și dup-aia habar n-am ce se-ntâmplă cu ele. Le vând, le pun în vitrină, le fac ciorbă? Nu știu. Cert e că tot ce e frumos tre` să devină urât, pentru că primarul nu face nimic. Și când face, de ce să nu distrugem?
La fel cum s-au distrus coșurile de gunoi, se aruncă ambalaje pe stradă, punga cu gunoi de la etaj, pisoii în cutii lipite cu scotch, cățeii pe câmp. Dar e de datoria primarului să rezolve problema maidanezilor, să păstreze curățenia și să distrugă nesimțirea.

4. ”Da` de ăla de 17 ani care a vrut să-și violeze sora de 5 ai auzit? Numai în România, dom`le! Ne ducem de râpă…”
De fapt, totul s-a întâmplat în Franța și s-a întâmplat ca ăla să fie român. Se-ntâmplă la Vaslui, se-ntâmplă la fel de bine în New York. Violul nu aparține exclusiv românilor.

5. ”Numai în România se poate cere demisia unui om atât de drept și bun ca Ponta.”
Recomand un castron de popcorn și comentariile de pe Facebook pe pagina lu` Ponta. Trust me, juicy stuff.
N-am nimic politic cu Ponta, pentru c-am mai zis că nu știu politică. Doar că e ceva la el care nu-mi place.
Dar, într-un fel, îi admir perseverența. Îl vizualizez ca pe un ciulin din ăla care ți se agață de șosetă, după câțiva kilometri îți dai seama că e acolo și te chinui destul de mult să-l dai jos. Când coboară, face alți ciulini.
”Dacă se dovedește c-am copiat, îmi dau demisia. Dacă pierd alegerile, îmi dau demisia. Dacă ajung să fiu anchetat, îmi dau demisia.” Da` dă-ți-o odată! Sau nu mai face promisiuni.

Numai în România medici primesc șpagă. Că i-ați învățat să primească de-a lungul timpului, și-ncă vă mai duceți cu spinarea aplecată și plicul în buzunar și nu concepeți altfel.

”N-avem bani să trăim.” Că refuzați joburi cu salariu minim, cu toate că n-aveți specializare pentru altele, și preferați să trăiți din alocații și ajutor de șomaj. Și trânțiți plozi că sexul e bun, da` un dop ar fi și mai bun. Și-n loc să cereți chestii fezabile, spargeți semințe la scară și vă plângeți. Și vă interesează mai mult că vecinul își cumpără prăjituri, deși nu și-a plătit întreținerea, decât că vă plâng plozii de foame. Și vă faceți rate pentru plasmă, da` strângeți din buci la apa de spălat și la o ciocolată sau o pâine. Și dați bani la popi să vă citească pomelnice care să vă ajute să câștigați la loto în loc să dați banii ăia pe ceva palpabil și util. Și vă plângeți de taxe, da` nu știți nici pentru ce-s, nici la ce vă ajută. Și pentru că așteptați să vă vină totul de-a gata, că tare-i bine când ai de toate fără să miști un deget. Și pentru că nici măcar ceea ce vi se dă nu știți să-ntrețineți. De aia.

Într-adevăr. Numai în România am auzit de atâția plângăcioși, nemulțumiți și nesimțiți.

Published: June 6, 2015 | Comments: 5

Cea mai nasoală meserie din lume

Cred că una dintre cele mai nasoale meserii e aia de dentist. Că-ți bagi degetele-n gura omului, îți respiră-n față direct din stomac, pipăi rămășițe din cina lui de ieri, te-mproașcă cu salivă și praf de măsea, gem de dinți.

Bine, mai nasol e să fii ginecolog, că nu știi ce beaver te așteaptă, ce grote cu vegetație naturală și neatinse de săpun cu anii trebuie să explorezi, ce soi de animale necunoscute te atacă, dar, nah, când ți-ai ales specializarea, știai c-o să fie cel puțin bizar.

Dar ca dentist, măcar puțin cred c-ai crezut în reclamele alea la pastă de dinți, în care pacienții toți sunt responsabili și vin doar așa, de-un control de rutină și au toți apa de gură după ei. Nimic mai greșit, bineînțeles.

E nașpa să fii dentist. Să le fie tuturor frică de tine, unii să ajungă să te urască, iar tu să fii nevoit să porți conversații inteligente cu uvula, în timp ce cureți un canal și omori un nerv.
Da` mai nasol decât să fii dentist, e să fii pacient la dentist.

Când eram mică, dinții de lapte mi-i scotea regulamentar Bucur, cu ața. Se lega dintele bine, mă punea să mă uit la bec, o zvâcnitură din încheietură și bang! oleacă de sânge, loc gol, dinte aruncat de la balcon, să crească altul sănătos în loc. De obicei se aruncă pe casă, da` stăteam la etajul 9 și cred că era puțin ciudat să arunc cu dinți pe acoperișul unui necunoscut. Așa că-i aruncam de la balcon. Celor care au crezut că trebuie să fie neapărat un acoperiș implicat, le demontez superstiția, pentru că ai mei au crescut toți, chiar dacă strămoșii lor au luat un cap de asfalt, după cădere liberă preț de 9 etaje.

Oricum. Câțiva ani și câteva experiențe traumatizante mai târziu, am descoperit dentistul care nici nu mi-a lucrat nimic pe viu, nici n-a răcnit la mine, nici nu mi-a scos vreo măsea sănătoasă, doar pentru că poate. Și totuși. E ceva groaznic să fii pacient de dentist.

Mai întâi trebuie să te convingi că ai nevoie de dentist.
Dup-aia, să te convingi să-ți faci programare.
Să te mai convingi puțin.
Amâni.
Te iei de guler și suni.
Programare efectuată. Peste o săptămână.
Stresul acelei săptămâni. Să nu uiți de programare, cine știe ce o să-ți facă, dacă te doare, dacă îi tremură mâna, că doar a trecut ceva timp de când ai fost la ea ultima oară, dacă tocmai la tine uită să dezinfecteze ustensilele, dacă îți taie limba, dacă îi fuge freza din mână și-ți perforează creierul, dacă îi alunecă ciocănelul și-ți scoate ochiul, vai, dar e atât de dimineață programarea, n-o să dormi cât trebuie, toată ziua ta e pierdută, ce durere, ce trauma, ce chin!
Ziua fatidică a venit.
Te trezești. Bei cafeaua. Fumezi câteva țigări, să-ți ajungă până după dentist.
Periază! Bine! Mai bine! Așa! Ți-a sângerat gingia? Nu contează, doar te duci la meșterul reparator.
Ajungi.
Ai programare la 10.30, și-ai ajuns punctual la 10.29.
Stai în picioare, pentru că speri c-o să intri în următoarele 10 minute. Care trec.
Ajunsă înaintea ta, o gașcă de pensionari socializează. Le tremură protezele, din profil vezi cum la fiecare frază se-mproașcă unul pe celălalt cu salivă, miroase a dezinfectant și-a spray pentru molii. Dezinfectantul de la dentist, sprayul – de la colegii de așteptare.
Și pentru că socializează și vorbesc tare și discută despre orice, de la politică, la botezul nepotului procreat cu chin și tratamente, afli că și ei au programare. Înaintea ta. Când? La 10. E 11, și ei intră rând pe rând, lent și discutând în continuare, înaintea ta.
Pentru fiecare pensionar care intră, mai vin 2 în loc. Pompoși. Cărora le pică proteza când aud că da, și tu ai programare, la fel ca ei, doar că înaintea lor. Că ei au programare la 13, da` au venit din timp, să prindă loc. Irelevant.
Pensionarii socializează. Femeia de serviciu spală holul. La celelalte cabinete intră rar câte un pacient. Coada aia mare e da, la dentistul tău.
Și nu e deloc încurajator că, din când în când, de după ușile închise, se aude zgomot de freză. Zgomotul ăla care-ți ajunge până-n creieri. Vibrează scaunul cu tine. Simți durerea lu` ăla care strigă ”au!”, într-o încercare disperată de a se smulge din mâinile călăului care-i decapitează nervi și extrage rădăcini. Vezi sângele curgând șiroaie pe sub ușă.
Mai iese câte unul. Cu falca umflată, cu pansament ieșindu-i sângerând de sub buză, c-o față trasă, cretă, ținându-se dramatic de perete, cu privirea pierdută, de parcă s-a-ntors din iad.
Deja te bucuri că mai are până ajunge la tine.
Freza. Găurește, sparge, forează pe canal ca sondele după petrol.
Miros de arsenic și de plombă.
Nu mai ai nici o problemă, nu te mai doare nici o măsea, tot ce vrei e să fugi. Să lași dentistul în urmă. Te ține-n loc faptul că ai făcut o programare și că, mai mult ca sigur, va alerga cu freza pornită după tine, te va urmări până acasă și te va aduce triumfător și-nsetat de sânge pe scaunul pe care ai spus că vrei să stai.
Tic-tac. Poate ultimele momente din viața ta, înainte ca dentistul să te măcelărească. Tic-tac. Îniante de a-ți săpa în creieri și-n gingii. Înainte de a deveni tu ăla care iese cu falca umflată, cu pansament ieșindu-i sângerând de sub buză, c-o față trasă, cretă, ținându-se dramatic de perete, cu privirea pierdută, de parcă s-a-ntors din iad.

– Bucur?

Te-ai scurge sub scaun. Ai sări pe geamul închis. Te-ai refugia în Mexico. Și totuși…

– Da

Și intri. Dințișori prietenoși îți surâd din postere, de pe perete. O proteză aproape gata rânjește pe dulap. Suportul de creioane e da, un mare dinte. Hăinuța dentistului e plină de dinți zâmbitori! Ești ca Alice în Țara Dinților. Sau ca Guliver printre dinți.
Totul strigă că da, ești la dentist.

15 minute și 2 anestezii mai încolo, cu sânge întărit pe barbă, gust de dentist și limbă amorțită, ești ăla care iese din cabinet. Care lasă loc celorlalți nefericiți care, aidoma ție, și-au făcut scenarii apocaliptice în legătură cu dentistul.
N-o să-l mai vezi până data viitoare.
Acum ești curajos. Cam ca atunci când ai coborât prima dată din telecabină. Lumea e a ta. Dentist? Te-ntorci oricând, cu capul sus și pieptul în față! O bagatelă! Un mizilic! Cine a zis că e nasol să mergi la dentist? Și-un copil poa` s-o facă!

Și dacă e nasol să fii dentist, că dinți, halenă, supurații, e mai nasol să fii pacient de dentist. Pentru toate motivele de mai sus.

Published: March 14, 2015 | Comments: 6

Camera de urgențe – p.6

Știi cum toată lumea se plânge de medicina de stat din România? Din diverse motive.
Și cum, pe oricare ai întreba, îți spune că preferă să se ducă la particular, că dai un ban, da` știi că face?
Ei, uite așa cum vă plângeți voi de stat, eu mă plâng de particulari. Că la stat mi-au scos apendicul rapid și gratis, la stat mi-au făcut analize la sânge curat și rapid și, tot la stat, dentistul meu meșterește plombe eterne.

La particular pe de altă parte…

La particular asistentele îs mai scârboase decât alea din spital, nu te-ntâmpină nici cu prăjiturele, nici cu lapte și se mai și uită la tine de la înălțimea unei prăjini cu toate că, pe tocuri, abia-mi ajung la umăr.

La particular am pierdut o măsea sănătoasă, scoasă rapid și fără timp de gândire, în timp ce măseaua cu problemă era exact alături. Și medicul la care m-am dus, căruia nu-i știam decât numele de familie, s-a dovedit a fi soțul mai puțin practicant și mai puțin talentat al doamnei doctor care îmi fusese recomandată.
A catacdisit să mă anunțe înainte de a sta triumfător cu măseaua mea sănătoasă în vârful cleștelui? Nu! A țipat la mine, că eu trebuia să știu ce măsea e cu problemă? Da!

La particular… Dar să-ncepem cu-nceputul.

Periodic am câte o criză de ipohondrie. De data asta a fost ceva mai simplu. ORL. Că n-am mai fost la un orelist de când mi-au scos amigdalele, la 4 ani și mi-a venit mie ideea că nu mai aud la fel de HD ca odinioară.

Datorită job-ului, o grămadă de chestii sunt gratuite la o clinică da, particulară. Mare, frumoasă, pompoasă, aproape, ce mai! Am zis că mă vindec de ipohondrie numai cât intru în clinica cu pricina.
Ca orice clinică care se respectă, se merge pe bază de programare. Așa că am sunat să mă programez la orelist. Și-am sunat. Și-am sunat. Trei zile la rând. Ori nu răspundea nimeni, ori intra faza aia cu ”așteptați până când apelul dumneavoastră va fi preluat de un operator.” Nici un operator n-a răspuns. Timp de 3 zile.

Într-un final glorios, am făcut programarea în persoană. Nu, nu la orelist. La generalist. Care trebuie să-mi dea trimitere la ORL. Că cică doar un medic generalist își poate da seama de ce soi de specialist ai nevoie. De parcă eu aș fi vrut să mă vadă un oftalmolog, să-și dea cu părerea dacă aud bine sau nu. Sau un cardiolog. Mă rog, am zis că, na, oamenii sunt tâmpiți și mulți dintre ei îs mai ipohondri decât mine și abuzează de specialiști fără să aibă nevoie, mai ales că-i gratis. Și-am acceptat să mă vadă un generalist, să-mi dea trimitere la orelist pentru ca, mai apoi, să-mi fac programare și la el.

Programare generalist – 9.50 dimineața.

Cu câteva ore de somn în minus, ajung la clinică la 9.45, în ideea în care să nu las medicul să aștepte.
Clinică.
Coadă la recepție.
Trebuie să stai la coada de la recepție pentru a prezenta buletinul și a confirma programarea pentru care ai mai stat o dată la coadă, că ei n-au răspuns la telefon, să te salveze de stat la prima coadă.
Coadă. Nu mare. De vreo 4 persoane în fața mea.
Voi ăștia, care ați stat la coadă în spital, la stat, pentru analize, programare sau control și vă plângeți c-ați așteptat 20 de minute până să vă vadă medicul, imaginați-vă că, pentru 4 persoane la particular, am stat 20 de minute. La recepție, nu în fața cabinetului.

Dar ce lume! Ce mirosuri! Ce viitori foști pacienți!
Îți imaginezi că, fiind la particular, nu vin decât anumite persoane. Nu știu de ce, așa mi-am imaginat eu. Că la particular merg ăștia mai simandicoși, care au bani și se și spală. Greșit!
Juma` din pacienți erau pensionari. Da, din ăia care se plâng că-s pensiile mici, că nu le ajung banii de medicamente, că după ce au muncit o viață, statul își bate joc de ei. În haine de blană și cu tot aurul la vedere. Și să ne înțelegem că vorbim despre o clinică la care eu nu mi-aș permite neapărat să achit nota, dacă n-ar fi gratuit din partea firmei. Și eu am salariu, n-am haină de blană, nici aur, și nici nu mă plâng. Dar da, clinică cu scoruri mari.
Vreo 2-3 d`ăștia d`alde mine.
Restul – să spunem doar că miroseau de parcă au tăiat total bugetul la apă și săpun pe câteva luni.

20 de minute de stat la coadă, la recepție, pentru 4 persoane în fața mea. Din spate se-ngrămădeau vreo alte 4. De parcă, dacă se-nghesuiau ca sardelele, ajungeau mai repede. E dovedit științific că ajungi la fel de repede și dacă nu practici metoda sandviș, dar cred că ei erau certați cu știința. Pe lângă apă și săpun.

Ajung și-anunț programarea la generalist. Mi se cercetează buletinul, angajatorul și amprentele dentare și mi se indică etajul și cabinetul. Cu un zâmbet pe față? În nici un caz! O mai știți pe asistenta aia grasă și fioroasă care ținea copiii la școală, când era vremea să faci vaccinul? Ei, fără kilogramele asistentei ăleia, dar cu aceeași atitudine.

Față-n față cu cabinetul, aștept. Că e cineva înăuntru. Și chiar dacă programarea mea era pentru acu` juma` de oră, mai e cineva și în fața ușii, înaintea mea. Fie. Cât poate să dureze o vizită la generalist? Zici ce te doare, se uită la tine și-ți scrie trimiterea. 3 minute. Atât a durat la mine, după ce am mai așteptat 35 de minute să iasă ăla care era înăuntru deja, să intre persoana din fața mea și să și iasă.

Da. Cu programare, la clinică particulară, am așteptat aproape 1 oră, pentru 3 minute de mâzgâlit o trimitere.

Din nou jos. Coadă. N-am stat. Am fost nesimțită, m-am băgat în față cu trimiterea, și-am zis că vreau programare la orelist. Azi, de preferat. Programare rezolvată, mai pe după-amiază.

În speranța că se va rezolva rapid, ajung la ora cu pricina, din nou la clinică.
Altă coadă, alte asistente, alte mirosuri.
Alt stat la coadă, cu programarea făcută, pentru confirmarea programării.
Vreo 10 minute, că erau 2 persoane în fața mea. Dintre care una mai avea puțin și mă lua la palme, că eu am crezut că pot să mă prezint cu programarea, să-mi spună camera la care trebuie să ajung, fără să mai stau la coadă. A sărit coadă, rupeți-i capul! Asistenta – de aceeași părere cu aia din fața mea. Insist să cred că am scăpat cu viață doar pentru că existau martori.

Celor care au stat cu sufletul la gură până acum să afle dacă-s sănătoasă (fizic) sau nu, tre` să le spun că da. Cică n-am nimic, aud bine, pot să fac și-o audiogramă, de control dar, în principiu, sufăr de ipohondrie acută, care se manifestă o dată la câteva luni.

Celor care se plâng de sistemul medical de stat, nu pot să le spun decât că eu îs dezamăgită mai mult de ăsta particular. Că da, își iau mult mai mulți bani.
Și unii, și alții, îs cadre medicale. Jurământul lui Hipocrate, bunăstarea pacientului și toate vrăjelile de genul ăsta.
Poate că-n spatele nepăsării, neputinței, nervilor, lipsei, incompetenței, neglijenței unora din sistemul de stat, stă frustrarea de a fi învățat pe brânci și de a nu le fi recunoscută și răsplătită (financiar și nu numai) munca.
Da` ăștia care-și scot bani cu sacul, că lucrează la particular, ce scuză au să te trateze la fel de prost sau poate chiar mai prost decât la stat?

Și, ca să fiu corectă până la capăt, trebuie să fac precizarea că nu a fost vorba despre medici în sine, ci despre partea cealaltă: asistente, hârțogăraie, administrație.

Până la urmă e adevărat că pân` la dumnezeu te mănâncă sfinții și că banii nu-l fac pe om.
Să-mi aducă cineva aminte, de fiecare dată când mă pocnește vreo durere, c-ar fi bine să-mi tratez, înainte de toate, ipohondria. Așa scăp și de stat, și de particular, și de nervii pe care-i implică amândoi.

Published: February 7, 2015 | Comments: 9

Tradiții de Crăciun

Mi s-a dovedit, încă o dată, că românul e bătut în cap. El a rămas cu perioada comunistă adânc înfiptă-n creier. Nu că n-ar fi trecut 25 de ani de atunci, timp în care ar fi trebuit să-nțeleagă că nu mai e nevoie să stea la cozi de la 5 dimineața și nici să aibă pile la doamna de la carne, ca să aibă ce pune pe masă de sărbători. Da` perioada aia e atât de bine-nrădăcinată-n mintea lui, c-a reușit să inoculeze și ăstora, care nici măcar nu trăiau conștient la revoluție, aceleași manii și temeri. A rămas cu ideea că tre` să-și facă provizii de iarnă ca să nu moară de foame și că, de sărbători, tre` să facă mâncare cât pentru o cazarmă, ca nu cumva să rămână fără sau să creadă vecinul că e zgârcit sau, mai rău, sărac.

Să-ncepem cu-nceputul.

S-au dat ajutoare de la UE. Sau s-au trimis, că de ridicat nu s-au ridicat decât cam jumătate dintre ele. Da` ăia care au venit să le ridice, ghici ce-au făcut? Da, coadă. În ciuda faptului că era program în fiecare zi, că s-a prelungit programul, în așa fel încât să nu rămână nimeni fără, că s-au dat asigurări că se pot ridica până pe 31 decembrie, românul a făcut coadă. Și nu din aia simțită, cu o persoană aranjată regulamentar în spatele celeilalte, așteptând să-i vină rândul. Nu. Coadă din aia, cu îmbulzeală, oprit de circulație, mișcat de la un centru la altul ca să ia măcar 2 pachete pe propria răspundere. Și da, s-au călcat în picioare, au stat de la miezul nopții la coadă, să nu le fure cineva dreptul, au făcut scandal și s-au plâns lacrimogen că nu au cu ce. Și dup-aia au dat o raită cu taxi-ul și la următorul centru, pentru reiterarea poveștii.
Că românul nu-i român dacă nu se bate pe ceva gratis și nu se simte bine dacă nu poate povesti prietenilor cum a înșelat sistemul, că oricum e plin de hoți, dom`le. Lasă, să mai furăm și noi, că ei ne-au furat destul!

Am fost în Lidl să iau o caserolă cu cotlete. Una singură, că-mi era de ajuns. În timp ce partea aia cu carne de pui era cam pe jumătate plină, la carne de porc bătea vântul. Tot au luat. Și-am zis că, dacă tot și-au făcut aprovizionarea de azi nu-i bai, vin eu a doua zi să-mi iau o caserolă cu cotlete. Că dacă au ras tot, înseamnă că nu mai au nevoie. Ghici ce, a doua zi da, bătea vântul în galantare. Da` nu mai era nici carnea de pui, nici nimic care să semene vag a carne proaspătă. Au luat tot ca termitele, inclusiv cotletele alea mari, din care eu aș mânca un an întreg. Au mai rămas conservele și cârnăciorii uscați, că presupun că nu li s-a părut foarte creștinesc și tradițional să servească cârnăciori uscați tocmai de nașterea domnului. I-am prăjit foarte puțin creștinesc și tradițional și-au fost foarte buni, că nu țineam neapărat să am cotlete.

Da` nu pot să nu mă-ntreb unde a dispărut toată carnea. Că, de obicei, duduie galantarele de carne și nu se-apropie nimeni de ele. Plus că bag mâna-n foc că și la restul magazinelor cu carne era la fel de gol. C-au luat, să fie! Am auzit povești din astea sinistre, cu câte juma` de porc cumpărat, doar pentru sărbători și, sincer, nu-nțeleg unde și cât pot să bage doar pentru că e o ocazie specială.

Așa ajungem la oalele cu sarmale. Oale cu sarmale de post, până pe 24 inclusiv și oale cu sarmale cu carne, pentru de pe 25 încolo. Nu, nu oale din alea în care încap 2 porții. Oloaie. Cu suta de sarmale, frate, să fie!
Ce contează că, după ce-mpart de sufletul lu` Cutare în diverse locații și mai mănâncă și ei de se-mbuibă, încă rămân destule să hrănești un trib? Alea-s sarmalele de post care rămân și, cel mai probabil, ajung la gunoi undeva pe 1-2 ianuarie, că nici de dat nu mai dau din ele, nici de mâncat nu le mai mănâncă.
C-au trecut pe alea cu carne. Din care nu dau de pomană, servesc musafirii. Cărora le mai dau și din ligheanul cu salată boeuf, și din ceanul cu tochitură, și din tăvile cu turte, și din butoiul cu răcitură, și dup-aia se plâng că n-ai făcut decât să guști din fiecare și ei s-au chinuit să facă atâta mâncare degeaba. De parcă i-a obligat cineva să golească magazinele și să gătească pentru de la 20 persoane în sus, în condițiile în care ei sunt 6, cu tot cu musafiri.

Și-i musai să cumpere pâine. Pe 24 îi vezi pe toți cum invadează magazinul cu o sacoșă specială doar pentru pâine. 2 pâini? Dă-mi 10, să fie, că magazinele nu au program pe 25, și-o să rămânem înfometați sau fără pâine. Lasă, s-avem 3 zile de Crăciun, să nu murim de foame. Ce mai contează că la fiecare consignație găsești pâine, și multe îs non-stop, și poți să-ți cumperi și la 2 din noapte da, în noaptea de Revelion? Ce contează că nu mănânci mai mult de o pâine toată săptămâna? De sărbători ia 10, să fie! Ia toată pâinea, că știi tu că vecinii sunt hapsâni, și cumpără și ei după tine, și riști să rămâi fără, din cauza lor. Și ce mai contează că mai faci și mămăligă, c-așa-i tradițional și bun, ia toată pâinea și ia-o acum, pe 24, să-ți ajungă 3 zile, chit că mulți muncesc și vând pâine proaspătă și pe 25. Și dup-aia arunc-o la gunoi, că s-a-nvechit și n-a mâncat-o nimeni. Da` măcar ai demonstrat că ai și ai evitat cu grație dezastrul de a rămâne flămând.

Și nu uita să te plângi cât te-au costat sărbătorile și cât ai cheltuit pe mâncare pe care da, dup-aia ai aruncat-o pentru că da, ca-n fiecare an, ai făcut mai mult decât îți trebuie. Dar banii s-au dus, i-ai dat cu bună știință, și-acum simți nevoia să te plângi de cum te sărăcesc sărbătorile. De cum hoții și tâlharii profită de tine și-ți iau banii, în timp ce tu nu vrei decât să te bucuri de sărbători. Că e 1 leu o pâine, tu ai luat 10, 8 le-ai aruncat. Îți dai seama, te-au tâlhărit cu 8 lei și stau acum și fac concedii simandicoase prin afară, pe banii și pe munca ta. Că te-au obligat ei, oricare ar fi aceștia, să cumperi ca-necatul doar ca să te dai rotund.

Nu pot să trec peste o poveste, caz real, în care ea, pensionară veritabilă, cu cont în bancă cât salariul meu pe mulți ani a ascuns toată mâncarea prin cămară, când a auzit că-i vin musafiri. Și-n același timp a pregătit milionul, să i-l dea părintelui care vine cu ajunul. Că musafiri îi sunt rude care o ajută din când în când, dar părintele e reprezentantul domnului și nu poate să scoată un arpegiu fără să fie plătit pe măsură.

Și nu pot să trec nici peste vaietele care-ncep de dinainte de Crăciun, legate de kilograme, cântar și luat în greutate. Că toate încep să anunțe cum se vor îngrășa ele de sărbători, și cât de urâtă este perioada asta pentru că, efectiv, nu se pot abține din mâncat. Plus că-s invitate și la nașu`, și la cumătru` și la mama soacră, și cum să refuze. Dacă ar fi după ele, n-ar mânca decât apă cu pesmeți dar, din cauza celorlați, se-ngrașă ca vacile. Lamentările de dinainte și lamentările de după. Rezultatul e același: fac concurență porcului de-abia tăiat, dar au impresia că, dacă s-au plâns sau și-au căutat scuze, îs oareșcum exonerate de vină.
Newsflash: te-ai făcut cât vita pentru c-ai mâncat ca scroafa și nu e decât vina ta, că nu ți-a băgat nimeni pe gât mâncare cu forța. Obișnuiește-te cu gândul și treci peste. N-o să slăbești văitându-te. Cel mai probabil o să slăbesc eu, că-mi toci nervii mărunțel, cu satârul cu care ai tocat perișoarele.

Deci da, românul e bătut în cap. Și-o face cu mâna lui și se plânge după. Își umple frigiderul de parcă a dat de o sursă pe piața neagră înainte de revoluție, se-mbuibă ca-necatul, se dă rotund cu cât de creștin e el c-a primit popa, da` nu-i dă un leu lu` amărâtul ăla care stă cu mâna-ntinsă și dup-aia se plânge că și de sărbătorile astea a rămas falit. Și da, o să se-mbulzească să prindă crucea în apa înghețată și dup-aia o să se plângă că dumnezeu nu l-a ferit de pneumonie. De parcă n-are altă treabă decât să aibă grijă de toți idioții.

Da` într-o reprezentanță Orange a intrat o plodoaică cu taică-su` să-ntrebe vânzătorul unde e reprezentanța Vodafone. Asta mi s-a părut oareșcum ironic. Măcar n-a întrebat de unde să cumpere cotlete.

Published: December 26, 2014 | Comments: 22

Pioșii preoți ai vremurilor noastre

Pentru că osânza crește și se întreține cu bani și, mai ales, cu multă nesimțire, poveștile de cuvioasă pioșenie se-nmulțesc. Toate în numele domnului și pentru viața aia de apoi, de unde nu s-a-ntors nimeni să povestească cum e. Sau dacă e.

În numele domnului fac procesiuni la care se-ngrămădesc cu miile, să pupe rămășițe de mortăciuni.
Li se-ntoarce stomacul dacă le povestești cum te-ai chinuit să-ți îngropi mâța, c-a murit, și nu te-a lăsat sufletul s-o arunci barbar la gunoi, dar pupă oase de necunoscuți, c-așa le zice popa că-și asigură locul în rai. Și, la fel de pios, se calcă-n picioare s-atingă sfințenia, să guste din sarmalele gratis sau să bălească icoane. Leșină, se păruie, se-njură și-ajung la urgențe, totul în numele credinței.
Dacă-i întrebi cine-a fost Noe sau câți apostoli sunt, ridică cretin din umeri și-și rânjesc gingiile.
Și-și dau pensia la biserică, da` cu-mprumut dacă le ceri 10 lei, nu-ți dau, că-s săraci. Și jură că n-au, și-și mai fac un set de cruci.
Un set complet de cruci își fac pe lângă fiecare biserică pe lângă care trec, de fiecare dată când trec pe lângă ea, da` n-au probleme să otrăvească un câine și scuipă disprețuitor spre aurolacul care-și ia prenandez din bani cerșiți.
Pioșii inculți ai vremurilor noastre.

Și totuși. Problema nu-i la ei. Că-s ușor de manipulat și nu e vina lor. Problema e la cultivatorii de osânză pe banii proștilor. La ăia care s-au făcut preoți pentru că vinul e dulce și gratis, și banul gros și viața ușoară. Care s-au prins că e de ajuns să știi să cânți oleacă, să-ți lași barbă și să ai o preoteasă grasă, cu 3 copii acasă și să-ți crești burta în interes de serviciu. Pentru care cuvântul domnului e amenințarea supremă, că oamenii îs mulți, da` proști și e imposibil să nu fraierești îndeajuns de mulți încât să-ți iasă afacerea. Și să propovăduiești smerenia, și umilința, și sărăcia, da` să te lăfăi în 4×4-ul tău, pentru că ai conexiune directă cu divinitatea.

Biserică pe platoul Bucegi. Că-s destule biserici, câte una la aproape fiecare colț de stradă, da` aici iese banul și de la turiști.
Îți dai seama câți vor da bani să vadă biserica de la cea mai mare altitudine din țară? Mulți!
Dumnezeu îți dă, da` nu-ți bagă și-n traistă, așa că profită de orice poți, pentru un portofel mai gros. Deocamdată e liniște. Nu se știe dacă pe motiv de aprobări și avize dar, odată încolțită ideea, ortodoxul nu se lasă. E acest pitbull care te-a agățat de jugulară.

Catedrala mântuirii neamului e un subiect îngropat. În bani. În fonduri de la stat și-n donații pentru o construcție grandioasă și inutilă.
Că dacă vrei să ajuți săracii, îi ajuți dându-le, nu luând de la ei.
Donațiile alea pe care le ceri, și pe care ei ți le dau ca proștii, ar fi mult mai utile dacă ar avea ce mânca, cu ce se-mbrăca, cu ce-și trimite copiii la școală.
Da` profiți de naivitatea lor, cu biciul divinității de partea ta, ca să le vinzi iluzii, pe bani reali.
Ca șarlatanii din trecut, care promiteau leacuri miraculoase pentru chelie, impotență și dragoste.
Doar că ăia stăteau câteva zile și dispăreau, să nu fie prinși.

Tu, preafericitule, ești constant și de neatins. Că promiți minuni și viață veșnică. Dacă minunile nu se-ntâmplă, a fost voia domnului, și nu-l poți trage la răspundere pe-un dumnezeu invizibil. Iar viața veșnică, cu asta poți jongla la infinit, că e la fel de invizibilă ca divinitatea în numele căreia vorbești.

Mă gândesc așa, ca prostul: oare banii ăia pe care i-ați băgat în biserica de la Ghimbav, oraș fără policlinică, grădiniță sau azil de bătrâni, doar pentru că ați vrut cupolă aurită și altă biserică unică în România, nu făceau mai mult bine în altă parte?

Oare dumnezeul vostru nu vă iubea la fel de mult, ba chiar în plus, dacă ridicați o construcție ieftină cu altar și cruce deasupra, și de restul banilor făceați da, măcar un dispensar?

Nu erați mai aproape de biblia pe care o propovăduiți, bătându-vă cu pumnii în piept că vă pasă de oameni, dacă făceați ceva cu adevărat util? Că de rugat, te poți ruga oriunde. Da` mă-ndoiesc că poți face o banală operație de apendicită într-o biserică. Fie ea și cu cupolă aurită. Sau că tot sub cupola aia adunați toți copiii care ar trebui să meargă la grădiniță, sau toți bătrânii de care n-are cine să aibă grijă.
Dar e un oraș prea mic pentru medicină sau asistență socială. Îndeajuns de mare, totuși, pentru o construcție de 1 milion de euro.

Bisericii nu-i pasă de bani. De fapt toți noi ăștia, care ne plângem de construcții, și taxe, și considerăm nesimțire crasă felul în care biserica manipulează populația suntem atei, degenerați, defecți, posedați sau damnați pentru eternitate. Posibil nebuni, nu știm despre ce vorbim, și-o să vedem noi ce pedepse ne așteaptă. Că biserica nu se poate impune decât dacă amenință.

Și să te ferească sfântul portofelelor să ajungi la o oareșcare biserică din Călărași și să aprinzi lumânări străine, că te paște amendă. De 50 de milioane. Vechi. Cu ștampila parohiei, că n-ai voie să aprinzi în biserică decât lumânări cumpărate de acolo.

Da` când cumperi lumânare, îți dă cineva bon?
Cum se poate depista dacă lumânarea ta e una infiltrată, sau una autentică, din biserică?
Dacă-ți dă amendă, cu ce drept ți-o dă?
Cu autorizația cui?
Îți dă și chitanță pe ea, s-o poți contesta în instanță?
Și, la urma urmei, ce-i pasă parohiei de arborele genealogic al lumânării tale?

Tu ești acolo să te rogi. Sau în vizită. Și-aprinzi o lumânare c-așa simți atunci. Poți să aprinzi și lumânări din alea, cu numere, să pui 6 lângă 9, și tot n-ar trebui să-i pese nimănui. Că eu nu știu să scrie undeva ”aprindeți lumânări ca să demonstrați că vă rugați” și nici nu e specificat pe nicăieri modelul și dimensiunea lumânării.

Dar. Aprinzi lumânări străine, banii nu se mai duc în bugetul bisericii. Nici în buzunarul preotului. Se duc, probabil, în bugetul unui supermarket de unde ai cumpărat bax din ăla, de 100 de lumânări, pe care le ții după tine, c-așa ești tu mai ciudat, și-ți place să aprinzi câte una în fiecare biserică.
Îți place, nu? Amendă! Dedarea la plăceri e instrumentul diavolului. El o să-ți ia sufletul după moarte, preotul o să-ți ia banii, cât mai trăiești încă.

Bisericii nu-i pasă de bani. Nu-i cere, îi adună pe post de taxa de protecție.
Persoanele fizice pot intra la închisoare pentru evaziune fiscală pentru că n-au declarat o chirie de 100 de euro pe lună. Pe preoți nu-i caută nimeni câte sute de euro adună, fără chitanță, din marea mărinimie a credincioșilor.

Poate chiar există, mă, dumnezeul lor, dacă pe ăștia nu-i ridică poliția, indiferent de cât de mult fraieresc. Și nici nu-i trage nimeni la răspundere, nu li se-ntâmplă nimic rău, nu-i ating nici cuvintele, nici petițiile, nici plângerile. Ba chiar le merge enervant de înfloritor.

Published: November 29, 2014 | Comments: 11