pisica

Generația cic-cic

Cic-cic era sunetul cu care-ți încărcai arma. Nu era o armă de-adevăratelea, la fel cum nu putea să te omoare de-adevăratelea. Te scotea doar din joc pentru o tură, sau pentru mai multe, în funcție de regulile prestabilite. De cele mai multe ori era o banală bucată de lemn sau de polistiren bine răzuit în formă de pistol, de pereții blocului, dar era forma supremă de violență pe care ți-o permiteai, și pe care le-o permiteai celorlalți.

Mai erau, bineînțeles, și copiii cu adevărat violenți, care aruncau cu bucați de bordură după orișicare. Cu ăștia nu se juca nimeni, nu le spunea nimeni că nu e bine, și le trecea zmeismul când realizau că e mai mișto să te joci cu ceilalți, decât să cauți borduri de aruncat. Sau dispăreau pentru o bucată bună de timp și șușotelile spuneau că au ajuns la închisoare. Habar n-am ce se întâmpla cu ei, dar cic-cic-ul continua nestingherit.

Cic simplu spuneai când te făceai că ai compostat biletul, că ai încasat banii în jocul de-a vânzătoarea, că ai apăsat pe-un buton și, de fapt, pentru orice alt zgomot mai mult sau mai puțin mecanic. Tot cic foloseai ca să faci să dispară orice te supăra. Nu dispărea? Cic-cic – și clar magia își făcea efectul!

Cic-ul și cic-cic-ul au fost sunetele cu care am crescut, cu mult înainte de a ști că există și alt soi de sunete. Sau alt soi de violențe. Sau înainte de a ști că magia funcționează doar în imaginația copiilor.

În fiecare an îmi făceam ghetuțele, și-n fiecare an așteptam ceva în ele. De cele mai multe ori era o ciocolată, o portocală și-o banană. Nu știu să fi auzit pe alții, leat cu mine, să fi primit altceva.
În fiecare an, împodobeam și bradul, și-n fiecare an așteptam cadourile de sub el. De cele mai multe ori erau cadouri utile, ceva dulciuri și, poate, câte o jucărie.
Dar erau momentele din an pe care le așteptam pentru magie. Și pentru a povesti copiilor din cartier și colegilor, la școală, ce am primit.

În generația mea, cadourile nu erau cu mult diferite, dar nimeni nu-și pierdea răbdarea. Fiecare descria ce și cum a primit, fiecare se bucura pentru fiecare și, dacă mă gândesc acum, nimănui nu-i păsa de nimic altceva.
Mă uit la generația aia acum, și nu mai recunosc nimic. Nici cic-cic-ul, nici răbdarea, nici ideea că orice e posibil.

Îmi place să cred că am fost o generație de oameni deștepți, inventivi, toleranți, puternici, rezistenți, corecți. Probabil am fost. Sigur am fost. Când aveam 7, 8 9, 10 ani. Posibil până pe la 14. 15. 20. Posibil încă să mai fim. Și-atunci de ce sau cum de nu se vede? Cum de-am ajuns să mă uit în jur și să nu mai recunosc nimic din ce am învățat, încă din copilărie, c-ar trebui să fie deștept, inventiv, tolerant, puternic, rezistent, corect?

Mă uit în jur.
Un taximetrist trece cu mașina intenționat peste o cățelușă. Un bărbat lovește cu mașina o iapă gestantă. PSD-ul împarte calendare ortodoxe, în plină campanie electorală. Sub 100 de persoane la ședința Camerei Deputaților, ăia lipsă fiind cei pe care o să-i votați din nou, la sfârșit de săptămână. Festivități de Zilele Galațiului, 1 Decembrie și luminițe, și plângeri că de banii ăia puteam avea apă caldă. Un motan de rasă plin de purici, ținut în mașină, pentru că stăpânul a făcut copil. Amenințări cu moartea la telefon, către un bărbat gay. Creștini care mă-ndeamnă să plec din țară, ca să nu pângăresc pământul creștin ortodox românesc. O cățea își alăptează puii de-abia născuți, cu toate că are cercelul primăriei, cum că a fost sterilizată. Hingheri care vin să ridice pisici. Un Ponta care, cu cât înjură și jignește mai mult, cu atât are mai mulți susținători. O Nouă Dreaptă cu aspirații de Ku Klux Klan. Un bărbat își asmute pitbull-ul să sfâșie o mâță și e, în continuare, liber. O fată e agresată de polițiști și de o grasă-n colanți pentru că are un câine prost și pașnic, fără botniță, și nici unul dintre agresori nu pățește nimic. Trei fete și un băiat bat și dezbracă o fetișoară, totul pe filmate, și nimic nu se întâmplă. O polițistă ține un copil posibil hoț de mână și toată lumea țipă ”abuz în serviciu!”. Trei milioane date la un medic și alte două la asistente; n-au fost cerute, dar nici refuzate. Alegeri. Ieși la vot, pentru a fi schimbarea pe care o vrei în societate! Cu cine? Sincer, eu n-am găsit pe nimeni care să-mi merite, în totalitate, votul. Poate doar Cioloș, dar ca să ajungi la el trebuie să treci PNL sau USR, și nici unul dintre ele nu e o opțiune. Vorbitul la telefon la volan se pedepsește cu amendă, cu toate astea văd doar telefoane la volan. La fel și lipsa centurii; asta nu înseamnă că, de fiecare dată când mă urc într-o mașină, nu sunt sfătuită să uit de ea. Legile se fac după ureche, și se respectă la fel.
Și nimeni nu face nimic. Sau face, toate cele de mai sus. Nimic împotrivă.

Generația mea stă, la fel ca mine, pe Facebook. Ăia care sunt împotriva celor de mai sus, protestează. Cu cuvinte meșteșugit scrise, pe Facebook sau pe bloguri. Uneori, mai ies prin piețe, să protesteze. Dacă nu e frig. Sau în timpul săptămânii. Sau în concediul de vară. Sau nu e concert. Sau n-au bilete la munte. Orice scuză e o scuză bună ca să nu faci nimic. Recunosc. Nu fac nimic. Scriu cuvinte pe blog. Mă enervez în spatele ecranului. Port centură, cunosc și respect legislația, nu acuz decât în baza legii și nu bat creștini pe stradă. Mai puțin decât aș putea face, mai mult decât mulți dintre voi.

Și-mi doresc, ca-n copilărie, să strâng inelarul și degetul mic în palmă, să întind mijlociul și arătătorul, să folosesc degetul mare pe post de cocoș, să țintesc și să spun multora dintre voi ”cic-cic! Ai murit. Pentru o rundă, sau mai multe”.

Published: December 6, 2016 | Comments: 1

Pisica – p.9

Dimineața devreme. Când patul e cald. Cald de tine, cald de pisici.
Oricât ar fi de cald, nu scoate nici un picior de sub pătură. Nu mișca nici un deget, nu te trezi să bei apă.
Ai făcut greșeala? Suportă consecințele!

Blănos și cald de somn, cu mustățile pleoștite și tors de-abia trezit, primește-ți porția de alint. Tors crescendo. Cap alintat de capul tău. O labă pe față. Nu reacționezi? Insistă! Ai făcut greșeala de a părea treaz? Alintul e consecința. Fffuurrr!
Mângâie-mă, human! Iubește-mă, human! Nu-mi pasă că vrei să dormi, dă-mi toată dragostea, acum!

Îl împingi? Zice că-l alinți. Îl mai împingi o dată? Ai chef de joacă. Mârâi nervos, cu gândul la alea încă 2 ore de somn pe care le mai ai până să te transformi în adult responsabil? Se trântește nervos lângă tine, peste tine, lipit de tine. Fie! Va ma dormi puțin, doar ca să nu zici că nu-i pasă de dorințele tale. Asta în timp ce-și înfige constant, concentrat și serios ghearele-n pielea ta. Față, mână, gât, nu contează. Iubire totală.

A sunat alarma? Nici un moment de pierdut! Să te iubească! Să te toarcă, să-ți dea capete-n gură, să te alinte, să facă biscuiți pe pielea ta! Când te dai jos din pat, e sigur că urmează mâncarea. Și după ce mănâncă tot, se-ntoarce să se alinte de cana ta de cafea fierbinte, exact în momenul în care bei, sau să facă mai mulți biscuți. Niciodată nu poți avea prea mulți!

Vrei să faci patul? Sub orice pătură care ar trebui să se așeze frumos și ordonat pe pat, va fi măcar o pisică.
Deschizi șifonierul? Orice șifonier deschis va conține cel puțin o pisică. De preferat să verifici fiecare sertar și să numeri fiecare pisică, înainte de a pleca de acasă.
Deschizi frigiderul? Cineva va scoate sunete jalnice, de foame cruntă, chit că a mâncat acum 10 minute și are bolul încă plin. În frigider e întotdeauna ceva mai bun decât în bol. Și dacă nu, mieunatul oricum nu costă.
Închizi ușa la baie? Da` ce, ai impresia că e casa ta, sau ceva? Să deschidem această ușă, după care se petrec lucruri neștiute, să inspectăm, să verificăm, să ne așezăm în cadă, să lingem canalul și să mieunăm tragic și dureros dacă ușa se-nchide din nou, cu noi pe partea cealaltă. Nici o ușă nu trebuie închisă, dacă e un human după ea.
Vrei să mănânci ceva total nepisicesc, gen salată sau prăjituri? Dă să miros! Lasă-mă să intru în bol, să verific că e ce zici tu că e, că nu e otrăvit, că nu conține nimic din ce aș putea mânca, că nu mă minți, că nu ți-ai pus pliculeț din ăla de-mi place mie, că nu-ncerci să mă păcălești. Da. Nu mănânci nimic din ce aș mânca eu. Și totuși pot să stau să mă uit fix la tine, să ți se oprească dumicatul, să-nghiți cu noduri, să miaun puțin, să mă-ncolăcesc pe tine, să vreau să stau exact pe mâna cu care folosești furculița, asta doar așa. Drept pedeapsă că nu mănânci ceva ce aș mânca și eu. Egoistule!
Îți legi șireturile? Cum de nu am descoperit până acum această sursă de plăcere, șiretul? E bun de agățat, ros, tras, exact în momentul în care vrei să faci funda.
Pleci? Sper că pentru bani de croanțe și pliculețe. Și-acum e momentul să mă alint printre picioarele tale, să mai trag puțin de șiret sau, aroganța supremă, să dorm liniștit, exact în locul din care te-am trezit pe tine. Da, e cald. Da, e confortabil. Da, du-te și poate te-ntorci cu ceva bun, totuși.

Te-ai întors? Ceva bun. Orice. Făcut de biscuiți. Tors. Ignorat. De la capăt.

Seara târziu.
Pat cald. Cald de somn, cald de pătură.
Hârști-hârști. Lasă-mă sub pătură. La cap sau la picioare, nu contează. Orice pătură cu un human sub ea, va conține cel puțin și-o pisică. Și-ncă una, care tropăie linișită pe spatele tău, până să se facă colac, direct pe picioare.
Ai cum să te miști? Ai avea. Dar nu te miști, să nu deranjezi pisica. Și când te miști, te miști cu grijă, de parcă ai muta sfintele moaște. Să nu se strice pisica. Să nu se trezească. Să nu plece. Nu pleacă. Și dacă pleacă, se-ntoarce. Pentru că e noapte. E cald de pat, și cald de tine. Și-unde e cald de tine, trebuie să fie și cald de pisică.

Orice pisică ar trebui să aibă un human. Și-orice human, măcar o pisică. Pentru cald constant acolo, în suflet.

Published: January 25, 2015 | Comments: 8

Meid in Galați – p.2

– Ce-ți dai tu cu părerea? Ești doar un câcat cu ochi!
Adulții. Adulții care te văd copil, indiferent de vârstă. Da` când erai copil, nu ezitau să-ți și spună. Vizualizam un câcat cu ochi. Și-mi dădeam de pe atunci seama că adulții sunt bizari, nu văd bine și au o percepție disimulată a realității. Se vedea doar cu ochiul liber că e o comparație forțată și falsă.

Dacă insistai, se trecea la artileria grea. Câcat în iarbă dovedea clar că adulții, pe lângă vădită miopie, mai au și o lipsă totală de imaginație. Centrul complimentelor lor era câcatul.

Nu trebuia să te bagi în vorba lor pentru că erai catalogat ca având un tupeu de te dă jos de pe câcare și culmea argumentului era că-ți arde mintea ca gheața. De unde tragem concluzia că adulții nu-s buni nici la fizică, pentru că gheața nu arde. Nici la logică, și nici la altceva decât să scoată expresii inutile pe bandă rulantă.

În virtutea acestei realități, nu e de mirare că generația mai sus ponegrită a încercat să-i întreacă. În imaginație, în sadism și-n idei anormal de periculoase.

Pe vremea mea, la mine-n cartier și, cel mai probabil, și-n cartierele vecine circula o serie de obiceiuri aproape păgâne. Cu toate că toți copiii își făceau cruce când treceau pe lângă o biserică și aveau mare grijă să nu scuipe împărtășania. De trei ori cruce și eu am scuipat-o de la etajul 9, pierzându-mi astfel, pe veci, nemurirea.

Dacă fredonai un colind în afara sezonului clar specificat pentru astfel de îndeletniciri, se trezea măcar unu` care să-ți spună că nu e bine. Să-ncetezi, sau îți apar bube dulci pe limbă. Ce-s bubele dulci? Habar n-am. Un soi de bau-bau al bubelor din întreaga lume. Suna oareșcum scârbos. Pustule buboase care se sparg pe limbă și au un gust dulce. Absolut scârbos. În ciuda acestui fapt, fredonez anumite colinde tot anul, și niciodată nu m-am molipsit de respectivele bube fantomă.

Dacă te călca cineva din greșeală, trebuia să-l calci la loc, altfel îi murea mama. Reciproca era valabilă.
Și dacă refuzai să te supui unui asemenea calvar, călcat după călcat, riscai să fii fugărit prin tot cartierul ca să fii călcat, la rândul tău și să eviți, astfel, prin puterea magică a unei tălpi pe bombeu, tragedia unui deces în familie.
Am văzut maratoane de călcat și copii plângând spasmodic, convinși fiind că, pentru că n-au returnat călcatul, acasă îi va aștepta o înmormântare. Faptul că nu se întâmpla nimic nu însemna că, a doua zi, n-o luau de la capăt. Copiii au memoria scurtă.

Pășeai peste cineva tolănit în mijlocul drumului? Altă dramă! Ce căuta în mijlocul drumului e total irelevant. Musai trebuia să-l pășești din nou, altfel nu mai creștea. Rămânea pitic pentru eternitate. Și, din nou, alergături, lacrimi, rugăminți. Atmosfera propice pentru șantaj. Îl pășeai pe unu` și dup-aia nu-l pășeai la loc decât după ce-ți dădea colecția lui de surprize, mingea, jucăriile, ciocolată, orice. Puteai ajunge mahăr dacă erai atent pe cine și când să pășești. Și dup-aia, cu bunurile lui în buzunar, îl pășeai salvator și redeveneați prieteni.
Copiii sunt și proști.

Când din greșeală te procopseai cu un cucui de la capul altuia, ghici ce! Trebuia să vă loviți din nou. Cap în cap, ca să nu plouă. De obicei cucuiele de gen se întâmplau în zile însorite, când n-aveai chef să te duci în casă pe motiv de vreme. Așa că, în loc de un cucui te mândreai cu două, da` și cu titlul de salvator al vremii frumoase.

Cum nici între copii nu lipsește invidia, orice ai fi avut în plus față de altul, o notă bună, o ciocolată, un joc câștigt, ritualul era același.
Bravo mie, ciudă ție, bagă nasu`n diaree!
Pentru că nu doar adulții aveau manie pe fecale. Doar că ăștia mai copii știau să pluseze. Ce e mai nasol decât un câcat? Unul moale, bineînțeles!
Adversarul nu se lăsa mai prejos. El știa clar că urmarea e: diareea la veceu, bagă nasu`n curu` meu!
Câte planuri, câtă strategie ca să nu fii primul care dă replica, ci cel de-al doilea. Să-i arăți tu lui! Să-l umilești, așa cum a vrut să te umilească pe tine. Cel mai tare e cel care are ultimul cuvânt și, pe vremea aia, nici măcar nu se punea problema cu cel mai deștept cedează. Rămâneai în pană de replici? Puteai oricând să-l calci, ca să-l ameninți cu o moarte în care credea. Sau să-l urmărești zile-ntregi, să-l pășești.
Viclenia e cea mai bună strategie de supraviețuire.

Te făceai unu` prost? Cine zice ăla este, ca măgaru` din poveste.
Doar că era și continuarea.
Și măgarul a murit, și tu l-ai înghițit.
Eu m-am dat după perdea, și-ai mâncat și porția mea!
N-aveai de unde ști dacă adversarul știe continuarea, așa că trebuia să te porți cu mănuși. Nu mergeau mănușile? Treci la partea cu călcatul!

Adevărul e că exista un fetiș evident pentru animalele moarte. Pentru că măgarul nu era singurul pasibil de a fi mâncat. Să ne amintim de Marița? Cum care Marița? Era doar una. La ea în poartă e o mâță moartă. Cine-o râde sau vorbi, drept în gura lui va fi! Și știm cu toții cât de greu e să-ți stăpânești râsul exact în momentele în care știi clar că n-ai voie. Cineva clar mânca mâța aia moartă. Mereu te rugai să nu fii tu.

Ghinionul tău dacă te chema Gelu. Sau Nelu. Sau Ion, sau Ionuț, că se ajungea rapid la Nelu de la numele tău. Și, în funcție de nume, erai nebunul care trage cu tunul pân` la ora 1 și împușcă rațele, le mănâncă mațele. Din nou, fetiș pe mâncat animale moarte sau chestii dezgustătoare.
Umilință publică!

Oricare ar fi fost replica, cineva avea una mai bună și mai scabroasă decât a ta. Dacă nu, reluăm, se trecea la șantajul cu călcatul, pășitul, sau cucuiele. Că nici asta cu cucuiele nu era așa, doar între două persoane. Toată gașca voia soare. Așa că, dacă nu te loveai cap în cap din nou de bună voie, se trezea unu` mai mare și mai puternic care ordona să fiți prinși și dați cap în cap. Era mai puțin dureros s-o faci de bunăvoie.
Da` dacă-l călcai pe șef, cu toată autoritatea lui nu te putea obliga, că trebuia să fie călcat înapoi de bunăvoie. Și-l aveai la mână. Până scăpa din laț, și-atunci era nevoie să fii bun alergător. Sau să fii dispus să nu-ți mai arăți fața la joacă măcar câteva zile, până uita și redeveneați prieteni. Am mai spus că plozii au memoria scurtă?

Oricum. Nu-mi imaginez că părinții actuali, foști copii etichetați drept câcați cu ochi, să ducă mai departe tradiția. Drept urmare copiii din ziua de azi sunt mai lipsiți de imaginație. Că e cam greu să pășești pe cineva din spatele monitorului. Sau să ameninți cu o mâță moartă. Că se isterizează și protecția copilului, și protecția animalelor.
De-asta îmi tresare inima de bucurie când mai trec pe lângă copii care da, au uitat de sadismul și fetișismul în care am crescut noi, da` mai joacă încă ascunselea și prinselea. Și mai că m-aș băga și eu la o rundă. Doar că-s din ce în ce mai rari. Și mai simandicoși. Și mai triști.

Published: October 15, 2014 | Comments: 14

Un câine

Ca să nu creadă nimeni că Gicu și pisica e un caz izolat, azi am văzut asta:

donez-caine-ursu

Că ei, oameni de bună credință, cu cămin călduros, s-au gândit ca după 14 ani în care l-au hrănit, iubit (probabil), plimbat, dormit cu el, mâncat cu el, să-l dea, că au trântit și-un plod. Și, din cauza fetei, trebuie să scape de el. Scris așa. Negru pe alb. Să scape de el. Să se descotorosească, să-l arunce la gunoi, să-l azvârle pe fereastră. Ar fi putut, la fel de bine, să scrie asta. Că scăpatul ăla, mie a asta-mi sună.

Eu vreau să scap de o pungă de gunoi, vreau să scap de puricii de pe pisicile mele, vreau să scap de bătătura de la picior, vreau să scap de iritația aia enervantă care-mi iese pe fond nervos, dar nu mi-ar trece vreodată prin cap să spun că vreau să scap de un câine/pisică care a stat 14 ani lângă mine. Nici măcar în glumă n-aș spune-o. Nici măcar n-aș putea s-o gândesc.

Cum pana mea poate să-ți treacă prin capul ăla sec să dai un câine de 14 ani, crescut în casă, obișnuit cu tine, care probabil îți aducea papucii dimineața și se bucura de fiecare dată când te vedea, pentru care erai centrul universului, pentru c-ai trântit un plod? Cât de tâmpit trebuie să fii? Cât de crud și cât de retardat?
Că ce? C-ai făcut un plod? Wow! Ce realizare! Aplauze. Bravo, ai fătat. Ai făcut ce fac miliarde de mamifere, aidoma ție. Cu ce te incomodează câinele ăla de 14 ani, acum că ai și plod?
Ai jucărie nouă și gata, te descotorosești de aia veche. Că nu mai e interesantă. Nu mai are strălucire și, pe deasupra, mai e și bătrână.

Nu, nu-mi spune, câinele ăla probabil o să-ți infecteze micuța minune. O s-o îmbolnăvească cu părul lui de câine și cu saliva lui de câine. Ba chiar s-ar putea s-o muște și s-o desfigureze. Ar putea s-o sufoce-n somn, așezându-se cu fundul pe capul ei. În mintea ta de țăran stupid, nu poți să vezi că câinele ăla ar putea fi cel mai bun prieten al plodului tău, așa cum a fost și pentru tine, timp de 14 ani. Nu vezi că ar putea s-o învețe să iubească, să se joace, să-și imagineze și să viseze.

Nu vezi decât că căminul tău călduros, cu minunea mică, pe care o cunoști de 6 luni, probabil, n-are loc și pentru câinele pe care l-ai crescut de mic. Și pui accent pe căminul ăla călduros, și vrei să găsești un cămin la fel de călduros pentru câinele la care renunți. Să pari uman. Să pari că-ți pasă. Dacă-ți păsa, mă, nu renunțai la el. Dacă-ți păsa, nu-i căutai cămin. Dacă-ți păsa, nu-i doreai un cămin la fel de călduros, că se pare că din căminele călduroase ești dat afară după 14 ani, că vine altcineva în loc.

Și cum câinii bătrâni au foarte puține șanse să fie adoptați, cel mai probabil îl vei duce la un adăpost, sau îl vei da în stradă. Pe principiul tu l-ai crescut, tu îl omori. Că-l omori, mă, dându-l altcuiva, la adăpost, sau în stradă. Că l-ai crescut și te vede ca pe zeul lui, și tu îl abandonezi. Un abandon voalat, dar tot abandon. Dacă nu-l lovește prima mașină pentru că l-ai aruncat în stradă, dacă nu-l halesc câinii din adăpost, atunci o să moară lent și sigur, de dorul tău. Un animal care a decis să-l dea, după 14 ani. Un animal care nu merită să fie iubit de-un câine. Care este, totuși iubit. Animal tu, nu câinele, dacă n-ai înțeles încă.

Nu te înțeleg. Știu, e banal spus, dar nu știu ce pot spune mai mult când văd din ăștia. Care se autointitulează oameni. Și-și gâdilă unul altuia orgoliul, și-ncearcă să se scuze dând vina pe plod. Plodul tău n-are nici o vină că tu ești dobitoc. Și nici câinele.

Dacă după 14 ani îți ia o fracțiune de secundă să renunți la el, te văd în stare să faci, după 14 ani, alt plod și să renunți la primul. Că din cauză de ăla micu` nu poți să mai păstrezi copilul vechi. Că s-a învechit. A îmbătrânit. Și nu se știe cum reacționează. Ba chiar lasă și păr, că și oamenii năpârlesc uneori.

Mă uit la poza lu` Ursu. Câine crescut în casă. Și-mi doresc ca toate specimele de genul stăpânului să fie castrate la naștere, să n-aibă voie să aibă nici copii, nici animale, să fie crescuți și abandonați, să-și ia amendă, să facă pârnaie, să îmbătrânească și să le dea copiii un șut în cur, direct în stradă, să aibă revelații peste noapte, să-și dea seama cât de câcat sunt și să trăiască cu gândul ăsta tot restul vieții și da, în altă viață să se reîncarneze într-un câine la fel ca ăla de care vor să scape.
Și tot n-ar fi de ajuns.

Published: June 11, 2014 | Comments: 22

Jurnalul unei pisici de casă – p.6

Sunt pisică și știu că sunt pisică.

Și-mi place să fiu pisică și să-i aud pe humanși cum spun pompoși și sigur pe ei că îmi închipui că arăt ca ei. E stupid. Cum să arăt ca ei? Ei au blană pe care și-o scot destul de des și n-au nici coadă, nici gheare puternice. Ba chiar merg incomod pe labele din spate. Cum aș putea eu să cred că arăt la fel de bizar ca un human?

Le-aș spune asta, dar am observat că se sperie foarte repede și cred că ar fi traumatizant să-ncep să le vorbesc pe limba lor. Cu toate că ei nu se sfiesc să miaune pe limba mea. Spun tot soiul de tâmpenii, prima dată când am auzit un human mieunând am vrut să-l sfâșii, că folosea un limbaj foarte dizgrațios, noroc că m-a lămurit o doamnă pisică mai în vârstă că ei, de fapt, nu știu ce spun. Miaună și au impresia că-s foarte politicoși când, de fapt, e tocmai invers.

Îi ignor și mă prefac că nu-nțeleg ce-mi spun decât după ce repetă de câteva ori, ba chiar îmi și arată ce vor de la mine. E amuzant să-i vezi cum încearcă să mă convingă să mă dau jos de pe masă sau să nu mai beau apă din chiuvetă, cum gesticulează și se agită și cum se bucură ca niște pisoi când, finalmente, fac ce zic ei. De parcă n-aș fi înțeles din prima.

Dar cu humanșii e bine să nu arăți că le știi limba. Altfel cum aș mai putea să-i ignor de fiecare dată când vor ceva?

Azi, de exemplu, a vrut să mă perieze. Îmi place, nu zic nu, dar dacă n-aș face figura aia speriată, dacă nu l-aș lăsa să mă convingă, să mă cheme, să mă alinte și să folosească vocea aia dulce și subțirică, ca să nu mă sperii, n-ar avea nici un farmec. Pe bune acum, cine se sperie de o perie? Plus că e atât de bine când mă periază, îmi face blana lucioasă și pufoasă fără să mă mai chinui eu, mă și scarpină, mă și alintă, cine n-ar iubi peria? Dar mă las rugată c-am văzut că-i face plăcere să mă roage.

Altă chestie e aia din perete, care scoate un zgomot înfiorător uneori, humanul se duce la ușă, apasă pe ceva, se aude o voce, humanul mai apasă o dată și-apoi ușa se deschide și vin musafiri. Am observat că, dacă nu dădeam atenție sunetului, humanul nu mă băga în seamă. Așa că, de fiecare dată când sună acum, mă prefac speriată și mă bag după pat. Humanul se amuză că mă sperii și vine și cu musafirul, să mă admire împreună, să mă mângâie și să-ncerce să mă liniștească. Cine s-ar speria de un sunet, fie el și groaznic? Nimeni. Dar humanul pare fericit că eu mă sperii și se bucură de fiecare dată când își aduce aminte. De ce să nu-i las această mică bucurie?

Acum că e cald afară, humanul deschide geamul. Doar că a pus o sită la geam, foarte ușor de deschis, dar care cică ar trebui să mă-mpiedice să ies afară. De parcă eu îs proastă să ies în natură, unde-s pericole, câini, pisici violente și humanși tâmpiți, despre care am auzit că le place să lovească pisici fără apărare. Plus că pisicile de afară trebuie să-și câștige hrana, dacă plouă trebuie să-și găsească adăpost, au griji, și necazuri. De parcă eu nu știu că humanul meu are grijă de mine și-mi dă tot ce vreau. De ce aș ieși în natură?
Dar humanul insistă să se teamă că, dacă aș deschide sita, aș cădea și nu m-ar mai găsi.

Așa că-i fac jocul, las sita închisă. Cu toate că tare mi-ar plăcea să prind musca aia care se-nvârte de juma` de oră în fața mea, de cealaltă parte a sitei. Ar fi atât de ușor. Aș prinde-o și-aș mesteca-o. Humanșii sunt proști, ei nu mănâncă muște și se arată dezgustați de fiecare dată când mănânc eu una. Nu știu nici cât sunt de gustoase, nici cât sunt de suculente.

Și, apropo de mâncare, trebuie să plec. Mă duc în bucătărie, să miaun pe lângă farfurie, c-am văzut eu că humanul s-a întors azi cu un pliculeț. Din ăla mov, care e delicios. Cel mai delicios. Poate dacă miaun destul de tare și de insistent, mi-l dă acum și nu cum s-a învățat în ultimul timp, să mi-l dea în timp ce mănâncă el.

Știu că nu mănâncă chestii gustoase, dar tare-mi place să-mi bag nasul în farfuria lui, să-mi spună că nu mănânc eu din aia și dup-aia, pentru că nu mai are alt pliculeț, să-mi dea niște brânză topită sau o felie de mușchiuleț, să-l las să mănânce în pace.

A, da, să nu uit, trebuie să zgrepțăn puternic în litieră în timp ce face ceva important, nu de alta dar de azi dimineață n-a mai împrospătat-o, și mie-mi place mirosul puternic de portocale. Plus că e cam sedentar humanul meu și puțină mișcare nu-i strică. M-aș mângâia eu pe mine acum, când îmi dau seama cât de atentă sunt cu sănătatea lui. Dar nu pot, așa că-mi voi scoate o unghie și-o voi scuipa pe covor. De-abia a dat cu aspiratorul și parcă e prea curat în cameră.

Published: May 18, 2014 | Comments: 2