pretenţii

Mingea şi arcuşul

Azi mi se trage de la două chestii distincte: Cupa Mondială de Fotbal şi un post de televiziune care s-a gândit să-şi crească audienţa.
Despre ce e vorba, de fapt? Despre ce primează ca valoare în ziua de azi, în România de azi şi de cum pun unii problema pentru a “evidenţia” potenţialul artistic. Acestea fiind zise, să purcedem la disecţie.

1. Cupa Mondială. Bineînţeles că n-am nici un dinte împotriva ei. Ba chiar, mică fiind îmi plăcea să mă uit la deschidere, mai prindeam şi câte 5 minute de joc propriu-zis, după care mă plictiseam teribil şi mă întorceam la ale mele. Când mă jucam cu tata “de-a fotbalul”, eu eram Hagi, el Ducadam. Numai că el şuta şi eu eram în poartă. Mă rog, fotbalul m-a fascinat în măsura în care mingea era la mine în teren, nu se jucau alţii cu ea. Şi înţeleg că e un sport, că mulţi îl practică – din plăcere, sau ca meserie -, că are şi el utilitatea şi frumuseţea lui. Că se bagă bani frumoşi şi se scot bani şi mai frumoşi doar pentru 22 care aleargă ca nebunii să pună piciorul pe minge. Că deja e un cult al fotbalului. Că mulţi şi-ar da urechea stângă pentru un loc în cine ştie ce echipă de divizia A.

Asta o înţeleg. Ce nu înţeleg e faptul că se bate atâta monedă pe viitorul viitorilor fotbalişti. Dacă s-ar putea, s-ar crea o naţie întreagă de alergători după minge. Nu mai contează ăia de folosesc arcuşul, ăilalţi de utilizează pana, adică ăi de au talent artistic, nu sportiv.
Ce înseamnă să-ţi foloseşti capul, faţă de capacitatea de a alerga ore în şir? Ce contează că unii au memorie, condei, ureche muzicală, dacă nu-i ţine să fugărească mingea dintr-o parte în cealaltă a terenului?

Burse pentru copiii fotbalişti; alocaţie pentru ceilalţi. Şi nu spun că statul ar trebui să sponsorizeze copiii cu talent artistic. Departe de mine gândul. Fiecare e pe cont propriu. Dar când vezi că fotbaliştii câştigă mult frate, pentru că îi ţin plămânii să alerge, iar un cântăreţ de fanfară, care a studiat muzica, şi-a spart creierii cu note, şi repetiţii, şi cultură la greu ia 7 milioane pe lună, ţi se cam rupe inima.
Şi când vezi că puştimea ridică altare pentru Hagi, şi Bănel Nicoliţă, dar habar n-are cine este Angela Gheorghiu sau Mariana Nicolesco, te cam ia cu năbădăi.
Adică, să ne-nţelegem, rezumatul ar arăta cam aşa: poţi să fii tu bun până-n pânzele albe, poţi să-şi rozi coatele învăţând şi să pleci năuc de la repetiţii; dacă ceea ce ai învăţat nu e dribling, henţ şi fault, tot degeaba.

Apreciem mai mult muşchii, nu creierul. Dar, sincer, muşchii pot fi lucraţi. Creierul îl ai sau nu.

2. După cum spuneam, o campanie lansată de nu’ş ce post de televiziune, care are ca scop strângerea de fonduri pentru trei copii talentaţi, dar fără posibilităţi financiare. Nimic ieşit din comun, până aici. Vor să le crească rating-ul şi, în acelaşi timp, să mai facă şi-un pui de bine pentru câţiva oameni.

Ce m-a deranjat a fost maniera în care era prezentată chestia asta; ceva de genul, statul român şi societatea nu fac nimic pentru aceşti copii talentaţi, obligaţi să se descurce singuri, să-şi cumpere corzi pentru vioară, şi materiale de studiu, şi să mai şi mănânce.

Păi, stai, frate, aşa. Ce treabă are societatea cu talentul lu’ cutare? Ca ei, sunt mulţi. Care trag de nu mai pot, şi ajung undeva sus, sau la cules de căpşuni, în Spania. Fiecare după puteri şi voinţă. Da’ ce-ar mai fi să se apuce statul să sponsorizeze fiecare talent în parte? Păi, n-am mai avea economie – pe care, oricum, o târâm cu greu -, am avea numai burse talentate.

Eu ştiu una şi bună: dacă ai talent, şi-ţi place ceea ce faci, păi studiezi, frate, la capăt de lumânare, mănânci un colţ de pâine pe zi, şi-apoi, când ieşi pe scenă, îi laşi pe toţi cu gura căscată. De-abia apoi poţi emite pretenţii. După ce ai dat din coate şi ai, cât de cât, un renume. Nu când eşti încă în faşă – artistic vorbind – şi crezi tu aşa, că ţi-ar plăcea să fii vedetă.

Şi mie mi-ar plăcea să-mi vină banul gros, să am pancarte şi să fiu comparată cu Colette; da’ n-am tras statul de mânecă să-mi semneze cecul pentru a face chestia asta. Şi sunt destui care încearcă să facă ceva pe cont propriu, fără să-ntindă mâna şi să aibă pretenţii de susţinere, înainte de a dovedi că sunt buni de ceva. Aşa că de ce atât tam-tam? Rating, fireşte. Sensibilizarea opiniei publice, desigur. Dar copiii talentaţi care au nevoie doar de o şansă pentru a dovedi de ce sunt în stare, mă lasă rece. Să-şi creeze şansa, să lupte pentru ea, şi de-abia dup-aia o să zic “chapeau!”

Până atunci insensibilitatea mea nu va fi gâdilată decât de cei care chiar n-au cum să se apere, de cei care n-au cum să-şi creeze o şansă; în speţă de bătrâna care cerşeşte tremurat pe bordura de lângă Tribunal, şi de către câinii vagabonzi.

Pentru că da, mă disperă lupta dintre muşchi şi minte, dar mai tare mă calcă pe ficaţi chestiile lacrimogene pe care ne scremem să le găsim în sărăcia de lângă noi. Poate că în fiecare e un viitor Mozart, Michelangelo, Carusso. Dar nu mi se pare corect să acordăm primului venit titlul ăsta, doar pentru că privirea lui sensibilizează şi viaţa lui pare o telenovelă. Mi s-ar părea mai corect să alegem înainte de a culege. Pentru că o şansă dată şi nefructificată e egală cu zero. Şi ar fi timpul să ne fi săturat de lacrimogen şi să privim mai pragmatic, mai realist. Părerea mea.

Published: July 3, 2010 | Comments: 2

O palmă, o cafea, un viitor

De când eram mică, am auzit tot felul de poveşti despre cum trebuie să te fereşti din calea ţiganilor, pentru că fură copii pe care îi duc departe, departe de tot, pe care îi pun să cerşească şi, eventual, când li se face foarte foame, îi mai şi mănâncă. Asta aşa, de pe la lume adunate. M-am simţit în pericol, pentru că se spunea că ei caută copii blonzi, cu ochi albaştri, iar eu mă încadram perfect în tiparul ăsta. Mai era şi faza aia, conform căreia dacă te apropii de ei te scuipă, te fură, te bat, îţi dau păduchi, te deoache, te farmecă, te leagă cu descântece, te vrăjesc şi te înrobesc. Drept urmare, m-am ferit, mică fiind, de ei. Şi nu doar m-am ferit, ci am învăţat să traversez pe partea cealaltă a străzii, să-i evit, să scap, pe cât posibil de compania lor.

În ciuda acestei chestii, m-au fascinat întotdeauna. M-a fascinat mersul ăla fără nici o ţintă vizibilă, în căruţe cu coviltir; m-au fascinat bărbaţii cu pălărie şi mustaţă care, de dragul unei femei, puteau s-o fure şi s-o facă “femeia lor”; m-au fascinat femeile cu părul lung, cu monezi împletite în păr, care pretindeau că pot ghici şi ce e în mintea ta, şi ce încerci să ascunzi în fundul sufletului. M-au fascinat pentru că erau boemi, nomazi şi cu tradiţii secrete, la care noi, neofiţii, nu avem acces.

Mai târziu am aflat şi ce e aia discriminare, şi că toate chestiile cu care mi-a fost împuiat capul în copilărie nu au ca sâmbure de adevăr decât o vreme de mult trecută, şi că, la fel ca noi, sunt tot oameni care se trezesc dimineaţa, mănâncă, se spală, iubesc, urăsc, trăiesc, mor. Că da, ne-am învăţat să generalizăm până în pânzele albe şi să ne ferim de ţigani ca de dracu’, pentru că e mai uşor să condamni ceea ce nu cunoşti, decât să-ncerci să înţelegi.

Un român care fură e, săracul, rupt de foame; un ţigan care fură, e din start pierdut pentru societate. Un român care îşi rupe nevasta în bătaie are, probabil, motivele lui (gen gelozie, stare de ebrietate, probleme la locul de muncă); un ţigan care face aceeaşi chestie e malefic. Un român care violează o femeie a fost, clar, provocat de outfit-ul ei provocator; un ţigan care face aceeaşi chestie n-are nici o scuză. Un român care cerşeşte prin ţări străine e împins de starea economică precară şi de sentimentul nobil că n-are cu ce-şi hrăni cei 5 copii de acasă; un ţigan care cerşeşte clar e leneş şi nu vrea să muncească. Un român care nu se spală are ca scuză faptul că s-a oprit apa caldă în tot oraşul; un ţigan care nu se spală e nespălat din fire. Un român care omoară un om are circumstanţe atenuante pe motiv de nebunie temporară; un ţigan care dă în cap clar are boală pe români. Un român care mănâncă lebede în Germania e împins de sărăcia în care e obligat să trăiască; un ţigan desigur că le omoară doar ca să ne facă de ruşine în toată Europa. Nu se spune câţi români înfundă puşcăriile în ţări străine; ni se atrage atenţia că ţiganii sunt cei care terfelesc numele de “român” prin noroi. Dacă dintr-un grup de hoţi, trei sunt români şi unul rom, clar el le-a spălat creierul şi i-a împins spre pierzanie.

Ne-am învăţat să ne găsim ţapi ispăşitori în minorităţi. Ţiganii sunt cei care ne fură; maghiarii vor să ne ia Ardealul şi din cauza lor nu putem fi o Românie liberă şi întreagă; persoanele gay vor să strice “familia tradiţională” şi sunt cauza pentru care românii nu mai fac copii. Pentru tot ceea ce nu ne convine, există o minoritate pe care să ne enervăm.

Mie, una, îmi place muzica lor. Aia tradiţională, nu manelele behăite de cine ştie ce rege autoproclamat. Aia veche, despre care povestesc cărţile că o cântau lăutarii vara, pe terase. Îmi plac pentru că, în ciuda modernizării, ei tot mai fac judecăţi la foc de tabără, şi-şi plâng morţii zile-n şir, şi-şi păstrează tradiţia nealterată. Mă şi sperie, pentru că-mi ghicesc rădăcinile blonde, în ciuda faptului că nu m-au văzut niciodată nevopsită; şi pentru că simt atunci când mă privesc, chiar dacă sunt cu spatele; şi pentru că de la ei mi se trag cele mai grele deochiuri. Dar am învăţat că există ţigani între ţigani, la fel cum sunt şi români între români. Şi-am învăţat să nu mai pun ştampila după naţie, sex, religie, ci după cum e omul ăla luat singur, cu bunele şi relele lui.

Şi da, încă mă feresc când sunt acostată de câte trei care vor să-mi ghicească în ghioc, dar nu mă grăbesc să le pun în cârcă dispariţia copilului vecin, şi nici faptul că nu mai sunt lebede în Deltă.

Published: July 1, 2010 | Comments: 8

Bac de 2010

Am auzit azi o discuţie care m-a cam pus pe gânduri. Evident că a fost iscată de începerea Bac-ului pentru că, altminteri, nu se prea gândeşte nimeni să îşi pună întrebări. Şi discuţia asta se învârtea în jurul utilităţii/inutilităţii Bac-ului.

Teoria o ştim cu toţii. Că e un examen de maturitate, că ne formează pentru experienţele viitoare, că dacă ai Bac-ul deja eşti un om făcut; ce nu poţi face cu diploma de Bac în buzunar? Şi mă gândesc eu aşa, ca un om care şi-a dat Bac-ul în prima lui variantă de test grilă, care şi-a bătut capul să înveţe sistematic, nu alandala cum a făcut timp de 12 ani, care a văzut că şi grilele pot avea răspunsuri greşite care nu s-au mai adăugat la punctajul final, care are diploma măreţului Bac nu în buzunar, ci undeva, printr-un sertar: singura chestie la care te ajută respectivul Bac e să intri la facultate. În rest e total inutil.

Nu m-am simţit nici mai deşteaptă, nici mai luminată, porţile cerului nu s-au deschis pentru a-mi da răspuns la misterele universului, nu mi-a aruncat nimeni “cheia succesului” drept în faţă, am fost tot eu, cu câteva kile în minus şi câţiva neuroni zbătându-se tragic la reanimare. Singura diferenţă între mine, care am învăţat la psihologie (ca obiect opţional) şi cei care şi-au dat opţionalul pe pista de alergări a fost că media lor generală a fost mai mare. Am mai aflat că-ţi poţi trece Bac-ul cu zece, chiar dacă eşti varză, numai pentru că ai un “renume” de artist. Am învăţat că nici măcar la Bac subiectele nu vin la fix, şi poţi aştepta până la două ore ca să-ţi dai finalmente examenul. Am mai învăţat că există facultăţi pentru care media de Bac e o fărâmiţă minusculă din media de admitere, şi că poţi intra lejer la buget, başca bursă, doar pentru că ştii literatură şi franceză. Că ăia de ne-am nimerit să dăm Bacul în 2003 am fost cam chinuiţi şi ca programă, şi ca subiecte.
Da, clar a fost un “examen de maturitate”. Maturitate pentru că am realizat că tot ce se spune despre el, tot ce ţi se bagă în cap 12 ani de zile, toate miturile, şi speranţele, şi visele legate de el sunt pură vrăjeală. Vrăjeală crasă.

A nu se înţelege greşit: n-am nimic împotriva ideii de Bac, dacă ar fi exact ce ţi se spune că este. Dacă ai avea şi alt folos de pe urma lui decât să te îngropi încă 3 ani în facultate şi să realizezi că nu mai contează cu cât l-ai luat ci că, până la urmă, ai scăpat de el.

Da, cred într-o redefinire a sistemului de învăţământ. Un sistem care să îţi dea posibilitatea de a te specializa din timpul liceului pe un domeniu, pe care să-l aprofundezi pentru Bac şi de care să te ţii, în continuare, în facultate. În funcţie de veleităţi şi afinităţi. Şi-apoi, când termini şi cu facultatea, să poţi profesa în domeniul cu care ţi-ai bătut creierii 15 ani, nu să termini litere şi să lucrezi ca laborant chimist. Bineînţeles că asta e o lume ideală, şi nu prea putem avea parte de ideal în toate domeniiile…

Şi, ca să concluzionez, nu, nu văd utilitatea Bacului. La momentul actual ar putea foarte bine să se numească “teză” şi să se adune la media generală de clasa a-12-a. Măcar ar fi toţi cei care-l dau mai relaxaţi.

Published: June 28, 2010 | Comments: 9

Hansel şi Gretel @2010

Pot spune, cu lăbuţa pe inimă, că am avut o copilărie fericită. Adică am avut parte de zbânţuiala caracteristică vârstei, am avut tentative de urcat în copaci şi genunchi juliţi; am avut ciocolată, şi gumă, şi dulciuri de câte ori am poftit la ele; am avut camera mea, cărţile mele, jucăriile mele pe care, din fericire, n-a trebuit să le împart cu nici un frate mai mic şi mai plângăcios; am avut alintări, mângâieri, pupăceli, chiar şi când nu le-am cerut. Am avut de toate, şi sunt mândră de asta.

Subiectul de azi: cum să faci copii cu cap.
Adică da, copiii nu sunt aduşi de barză, copiii nu vin dacă pui mâna pe burta unei femei însărcinate, copiii vin atunci când decizi tu că trebuie să vină, când crezi tu că e nevoie şi se mai şi poate.

De la un timp încoace, contrar părerii generale cum că românii nu mai fac copii, am văzut o mulţime de brideriţe. În traducere liberă, embarasada, însărcinate. De-abia însărcinate, sau deja pe punctul de a pocni. Pe lângă ele, o altă mulţime care cochetează serios cu ideea de a dărui un nou membru societăţii, de a aduce pe lume o nouă floare, de a procrea cât mai curând, înainte de a ajunge la 28 de ani, în aşa fel încât să nu capete eticheta de “mamă bătrână”.

În ciuda aparenţelor, înţeleg cât de cât ideea că cineva vrea musai un micuţ. Că nu mi se aplică şi că instinctele alea materne despre care s-au scris volume întregi la mine nu se manifestă când văd o chestie mică, plângăcioasă şi cu degeţele mici şi lipicioase, asta e altă parte a problemei. Că n-am de gând să ajut la perpetuarea speciei, şi asta e, din nou, alegerea mea. Dar da, pricep că unele femei au un anumit impuls să-şi creeze un moştenitor, să fie mame tinere, să poată ieşi la o cafea cu copilul ajuns deja la un 15 ani şi să fie consideraţi frate şi soră. Înţeleg perfect.

Ce nu înţeleg, nu pricep, nu pot concepe, e să faci un copil în condiţiile în care nu prea ai ce-i oferi în afară de sentimente materne.
Să mă explic:
Ai undeva în jur de 25 de ani, stai cu chirie într-un apartament cu o cameră, ţi-ai planificat deja o rată babană la bancă, mai mult de jumătate din salariu clar, şi vrei neapărat să faci şi-un copil. Păi, să ne înţelegem; în condiţiile astea, cam cu ce vrei tu să creşti şi un copil pe lângă tine? Ce te faci când, trecut deja de vârsta gugugaga, în care nu face decât să stea în ţarc şi să bălească, o să aibă nevoie de camera lui? Când o să vrea o ciocolată pentru că ciocolata e bună, şi tu n-o să ai cu ce să i-o cumperi? O să-i dai o felie cu gem şi-un şut în fund? Asta mergea când eram noi mici, şi toţi primeam, la un moment dat lecţia asta. Acum, când toţi copiii ştiu ce e aia ciocolată mare, e cam crud să exersezi trecutul pe el. Şi ce o să faci când o să aibă vreo 7 ani, şi-o să vrea telefon mobil? Şi e normal să vrea, pentru că toţi copiii au, şi e normal să aibă, să nu stai cu inima strânsă pentru că nu ştii după ce bloc s-a dus să se joace cu cine, şi trebuie să poţi da de el, dacă nu pentru altceva, măcar ca să-l chemi la masă. Şi ce mobil o să-i iei, în condiţiile în care acum n-ai bani să-ţi iei o pereche de sandale? O să-i dai un mobil second hand, să râdă toată floarea puştimii, cu gadget-uri super şmechere de cărămida cu care l-ai înzestrat tu pentru că, pe lângă toate celelalte chestii, mai trebuie să plăteşti şi întreţinerea, şi n-ai avut cum să-i iei un gadget decent? Şi când o să vrea să invite câţiva copii cu care să se joace, cum o să fie,o să-i închizi pe balcon, pentru că în singura cameră vrei şi tu să te uiţi la un film, sau o să împărţiţi camera cu o linie imaginară, pe care n-or să aibă voie s-o treacă? Cu ce o să-i iei şi jucării, şi caiete cu coperţi colorate, şi cărţi de colorat, dacă tu acum dai tot salariul pe datorii şi nu-ţi permiţi o bluză pe lună?

Ce e mai crud, să renunţi la moftul tău egoist de a avea un moştenitor, sau să-l ai şi să n-ai cum să-i oferi mai mult decât afecţiune? Şi ce fel de afecţiune o să fie, când de fiecare dată când îţi cere ceva vei fi nevoită să ridici neputincioasă din umeri şi să spui “probabil luna viitoare”?

Asta îmi aduce aminte de încă o chestie, care are o legătură vagă cu ceea ce am spus mai sus, dar care m-a lăsat perplexă. Există persoane care susţin sus şi tare, cu pancarte, şi lozinci, şi cu puterea pumnului, dacă e nevoie, că un copil mai degrabă stă într-un orfelinat decât să fie adoptat de un cuplu gay. Că e mai bine să crească cerşind o mângâiere de la asistentele care se ocupă de tot orfelinatul, să împartă probabil camera cu alţi câţiva copii, să poarte haine de căpătat, decât să crească cu doi taţi sau două mame, cu o situaţie financiară mai mult decât bună, care-i pot oferi şi afecţiune, şi un loc cald, bun şi sigur. Nu, că vezi tu, dragă doamne, dacă ajunge gay, la rândul lui?

Am ridicat o sprânceană, în caz că nu se simte. Nu zău, e posibil să fie dresat un copil să fie gay? Pentru că toate persoanele gay au ca singur scop în viaţă convertirea planetei, şi pentru că există şi cursuri care să te înveţe cum să “faci un gay în 5 paşi simpli”. Păi, dacă tot copilul e influenţat de ceea ce vede în familie, cum se explică faptul că majoritatea persoanelor gay provin din familii hetero?

Mă îndepărtez de la subiect. Revenind…Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mă gândesc aşa: dacă tot vrei un copil, gândeşte înainte dacă ţi-l permiţi. Pentru că nu e ca şi cum ţi-ai lua un animal de casă pe care, în momentul în care te plictiseşti, îl poţi da spre adopţie. Normal că nici cu chestia asta nu sunt de acord pentru că, din punctul meu de vedere, nici măcar un animăluţ nu e o “marfă” de care te poţi debasara când nu mai ai chef de el, dar se practică mai des decât “debarasatul de copii”. Şi nu cred că vrei să fii tăietorul de lemne care îşi duce copii în pădure – da, de Hansel şi Gretel e vorba – pentru a se descotorosi de ei din cauză că nu mai avea cu ce să-i hrănească. Dar da, fă o listă pro şi contra înainte. Nu de alta, dar n-ai vrea ca amintirile pe care le va avea din copilărie să fie strâns legate de “am vrut aia, şi aia, şi aia, toţi copiii aveau, dar mama mi-a zis că nu ne permitem, pentru că suntem săraci lipiţi pământului, şi mai trebuie să mai plătim şi banca.”

Published: June 26, 2010 | Comments: 13

King@work

De obicei, ar trebui să emiţi pretenţii în momentul în care dai ceva în schimb. Şi să ai ştacheta ridicată, dacă ai fost învăţat cu o ştachetă ridicată. Adică nu se trezeşte “baciul cioban”, venit în vizită la un prieten, să ceară saltea de puf, după ce toată viaţa lui a dormit pe piele de oaie; vorbesc despre pretenţii, nu despre dorinţe, năzuinţe, vise. Despre pretenţii emise fără o bază stabilită dinainte.

Astfel, vom discuta azi despre cum e să vrei cozonac, când tu acasă n-ai bani nici de pâine; cum vrei să fii plimbat cu ultimul răcnet de BMW, când tu conduci o Dacie din ’76; despre cum e să faci figuri că nu ţi se dau chestii pe care le vezi doar prin filme, sau pe la prietenii mai “avuţi”. Da, clar vorbesc despre cum e să strâmbi din nas şi să te plângi de condiţiile de la muncă, în momentul în care ţi-ai dori, într-un fel, să trăieşti la muncă. Dar e mai cool şi mai trendy să strâmbi din nas a dispreţ şi să ceri mai mult, mai mult, din ce în ce mai mult, e mai şmecher să te plângi şi să faci scandal, decât să recunoşti că, de bine, de rău, e bine.

Să purcedem, deci, cu câteva exemple simple:
1. Clar la muncă e cald. Pentru că e imposibil să stai cu multe compuri deschise, cu multe persoane lângă tine, fără să fie cald. Bun. La muncă ai aer condiţionat. La fel de bun. Aerul ăla condiţionat e făcut să meargă, pentru a face o temperatură suportabilă, plăcută, răcoritoare; în nici un caz să te simţi ca-n frigider, pentru că vezi tu, dragă doamne, unii au călduri mai mari decât restul, decât noi, muritorii de rând. Şi aerul ăla trebuie să meargă în continuu, pentru că există câţiva care se topesc, nu mai pot, mor, leşină de cald, în timp ce majoritatea stă cu pulover peste tricou.
Şi mă gândesc aşa: s-au născut cu aerul condiţionat în braţe? Când au văzut maternitatea, primul gând, primul cuvânt a fost “aercondiţionat”? În momentul în care stau în cămin, câte 4 în cameră, şi e cald, e cămin studenţesc, sunt patru persoane – pe puţin – într-o cameră minusculă, vin cu aerul condiţionat de acasă pentru că mor de cald, sau deschid geamurile, şi uşa, şi stau în curent, ba mai folosesc şi evantaie făcute din hârtie de cursuri pentru a se răcori? Când stau cu chirie, cât mai mulţi într-un apartament, pentru a plăti mai puţin pe lună, dau drumul la un aer condiţionat inexistent pentru a se răcori?
Sunt dependenţi de aer condiţionat doar la muncă, unde şi-l permit, unde există, unde probabil îşi fac rezerve în pungi de hârtie pentru a duce şi acasă.

2. Acasă fac cafea la ibric sau la filtru. Clar cafeaua făcută acasă e mai bună, pentru că ştii exact câtă cafea pui, pentru că ştii exact ce cafea cumperi, pentru că e normal să fie mai bună, mai gustoasă, mai delicioasă decât aia amărâtă de la aparatul de la muncă.
Dar aia de la muncă e gratis. Adică are calitatea direct proporţională cu preţul. Nu e nici genială, nici excepţională, e băubilă. Mai ales dacă ai chef de ceva care să te trezească cât de cât. Dacă nu-ţi place cafeaua de la automat, poţi să vii cu pliculeţul de 3 in 1 de acasă, sau cu cafeaua de acasă în termos. Nu te opreşte nimeni.
Problema e că e mişto să te plângi de cât de nasoală e cafeaua de la muncă, în timp ce aştepţi să se facă a treia, ba chiar a patra porţie pe ziua de azi. Să te plângi că e apă chioară, că n-are nici un dumnezeu, că e poşircă, dar să-ţi mai iei încă una. Pentru că e gratis. Pentru că s-ar putea s-o înghiţi cu ghionturi dacă nu te plângi bine de tot de ea înainte.
Ştiu una şi bună: nu-mi place, n-o beau. Dar nu-i fac critica frumuşel, structurat pe subcapitole, pentru ca mai apoi s-o dau pe gât şi să plescăi mulţumit. Iar atunci când aparatul e defect, sau s-a terminat apa/cafeaua să fac criză de isterie pentru că vezi tu, nimic nu merge bine, şi ai fost privat de apa aia chioară de care, când o ai, te plângi mai ceva ca de dureri provocate de gută.
Bea-o, sau n-o bea, dar nu te mai plânge. Nu ţi-o bagă nimeni pe gât, aşa că obişnuieşte-te cu ideea.

3. Acasă bei frumuşel apă de la canal. Că ai sau nu filtru, asta e problema ta. Nu bei câte o sticlă de apă minerală pe oră, pentru că te-ar costa prea mult. La muncă ai apa îmbuteliată gratis. Aşa că de ce să te plângi în momentul în care chiar s-a terminat? De ce să faci criză că eşti nevoit s-o umpli – nu, nu de la canal, ci de la un alt aparat care, prin minunile tehnologiei, dă apă plată. Nu e îmbuteliată în sticle individuale, e îmbuteliată în butoiaşe, deci e mai faină decât apa de canal. Dar hai să ne plângem de cât suntem de oropsiţi, de privaţi până şi apă, doar pentru că nu face “fâss” când o deschizi, ci trebuie să faci efortul de a o umple de la “dozator”. E la modă să te plângi.

4. Din câte ştiu eu, hârtia igienică, orice culoare sau formă ar avea, are acelaşi scop predefinit. Nu contează că e roz sau gri, pentru acelaşi lucru o foloseşti. Şi dacă acasă îţi cumperi role din alea de Buzău, la muncă ai pretenţii să fii tratat cu hârtie roz, pufoasă şi, eventual, parfumată. Măi, să fie! Înţeleg să vrei scaun şmecher, să nu-ţi strici spatele, să vrei monitor şmecher să nu-ţi strici ochii, ba chiar şi tastatură şmecheră, să nu-ţi obosească degeţelele. Dar hârtia igienică şmecheră la ce te ajută, atât timp cât tu, la tine acasă, recunoşti făţiş că tot din aia gri foloseşti?
Că şerveţelele de şters pe mâini sunt din hârtie reciclată. Aşa, şi? Tot de apă te ştergi cu ele timp de 10 secunde, şi tot la gunoi le arunci dup-aia. De ce atâta fiţăraie, când o planetă întreagă strigă “reciclează! Fii responsabil?” De ce să nu fii mulţumit că ai şerveţelele alea şi nu trebuie să îţi usuci mâinile de blugi? Acasă evident foloseşti prosopul, pentru că şerveţele de hârtie sunt scumpe, se termină repede, şi clar nu mai pot fi folosite a doua oară. Aşa că de ce strâmbi din nas ca şi cum acasă ai avea o persoană care te şterge pe mâini cu şerveţele de unică folosinţă din mătase?

Nu vreau să ridic în slăvi locul unde muncesc. Departe de mine gândul pentru că, la fel ca orice alt loc de muncă, are părţile lui bune, şi părţile lui rele. Dar mă streseză cumplit persoanele care se plâng doar pentru că le place să se plângă. Care se plâng pentru că la muncă nu li se îndeplinesc nişte cerinţe pe care acasă nu le au. Care au impresia că, doar pentru simplul fapt că muncesc undeva, li se cuvine confort de 4, ba chiar 5 stele. Newsflash! Alţii muncesc în mină. Alţii trag la sapă pe câmp. Alţii ar zice “mersi” că nu trebuie să-şi cumpere apă şi cafea. Alţii ar spune “mulţumesc frumos” pentru că nu trebuie să se ducă să se spele pe mâini la furtun. Alţii toarnă beton, cu soarele care-i bate în cap în mijlocul verii. Alţii, chiar dacă lucrează la birou, n-au nici aer condiţionat, nici monitoare plate. Alţii stau în spatele catedrei, încercând să facă linişte, şi încercând să-i explice plodului de clasa a cincea că nu e frumos să vomite în clasă. Alţii, care au şi masterat şi doctorat, şi poate mai mult de o singură facultate, fac pe profesorii universitari în săliţe nevăruite, cu bănci de lemn care stau să se rupă, şi cu ferestre care nu se deschid niciodată.
Nu, nu spun nici mulţumeşte-te cu puţin. Dar dacă puţinul ăla e mai mult decât ai avut tu vreodată, de ce să-l ponegreşti? De ce să te baţi cu pumnul în piept că nu e bine şi să ceri de la muncă condiţii mai bune decât cele pe care le ai tu acasă? Pentru că, repet, e la modă să fii nemulţumit şi aşa, poate ai iluzia că faci mai mult pentru tine?

Da, vreau mai mult. Dar mai multul ăla îl voi construi eu, n-o să-l cerşesc de la muncă. Convingerea mea.

Published: June 20, 2010 | Comments: 10